Rândurile pe care le scriu nu au neapărat rolul de a generaliza o situaţie care poate fi cât se poate de particulară şi poate reprezenta mai degrabă excepţia decât regula. Cu toate acestea, cred că uneori avem nevoie şi de “instantanee”, fotografii ale unor bucăţele din societate, pentru a construi eventual ulterior un puzzle. Călătorind prin România în ultima vreme, am întâlnit şi stat de vorbă cu o categorie de oameni care adeseori este ignorată şi care trăieşte o adevărată dramă, vorbim despre bărbaţii trecuţi de 45-50 de ani, rămaşi singuri acasă, ca urmare a emigrării soţiilor lor în vest, ajunşi alcoolici, ne-integraţi în câmpul muncii, suferind de depresie cronică şi predispuşi la suicid.
Pe Gabriel l-am mai cunoscut în trecut, fiind tatăl unuia dintre prietenii mei. Are în jur de 50 de ani. Pe vremea comunismului a lucrat ca mecanic la o fabrică de covoare din micul orăşel de provincie în care locuieşte şi astăzi. După căderea comunismului şi-a pierdut slujba în fabrică şi s-a angajat ca portar în diverse părţi, încercând să îşi întreţină familia. Evident, banii au fost extrem de puţini, iar încet-încet s-a apucat de băut. Întotdeauna soţia sa a fost cea care avea întâietate în casă, era cea cu autoritate, iar pierderea tot mai deasă a jobului a produs o debalansare a relaţiilor de putere în cuplu. Prin anii 2000 atât el cât şi soţia s-au văzut nevoiţi să emigreze în Italia. Soţia şi-a găsit repede de lucru, existând o piaţă pentru menajere şi pentru badante. Gabriel a lucrat prin construcţii până acum 2-3 ani, când criza a afectat cel mai mult această industrie. Pierderea slujbei în fabrică după 1989 a fost o primă emasculare, iar acum după criza din 2009-2010 putem vorbi de un proces similar. Din multe puncte de vedere societatea tranziţiei româneşti a avut caracteristicile unei lumi matriarhale, în care femeile au încercat din răsputeri să-şi crească familiile, în acelaşi timp re-calificându-se şi luându-şi job-uri de tot soiul pentru a ţine în spate căminul. Bărbaţilor le-a fost mai dificil să se adapteze şi atunci s-au refugiat în alcool.
Gabriel s-a întors de ceva vreme în România, iar ultima oară când l-am văzut am fost absolut şocat. Dincolo de amintitul element al alcoolismului, am dat peste un om fără dorinţa de a trăi, un om care nu mănâncă cu zilele, care stă în casă singur, care nu are nici măcar disciplina propriei igiene zilnice. Singurul sentiment pe care-l experimentează este un dor teribil de soţie. Cerşeşte prin telefon puţină atenţie, puţină dragoste din partea partenerei de viaţă. Prieteni nu are, copiii sunt plecaţi prin străinătate şi în Bucureşti, iar zilele lui sunt umplute de uitat în gol pe geam la curtea din spatele blocului. De căutat job nici nu poate fi vorba, în condiţiile în care în România rata de ocupare a bărbaţilor între 55 şi 64 de ani este în jurul a 53%. Cunoaştem mult prea bine atitudinea angajatorilor faţă de persoanele de peste 45 de ani, deşi vârsta este una din categoriile incluse în legislaţia anti-discriminare.
Conform statisticilor, România este fruntaşă la rata sinuciderilor în Europa. Grupa de vârstă 50-54 de ani este printre cele mai vulnerabile. Dacă rata suicidului la femei este sub media europeană, în cazul bărbaţilor vorbim de 40 de sinucideri la 100.000 de locuitori (comparat cu 28 la suta de mii media europeană). Mai mult, un studiu din 2011 estimează că principala cauză a suicidului a fost, în România, şomajul, cu observaţia că trebuie să subliniem diferenţa între şomaj şi grad de ocupare a forţei de muncă. Uneori rata şomajului nu reflectă mult mai ridicata lipsă de ocupare a forţei de muncă, o dată cu expirarea termenului tehnic care prevede şomaj.
În materie de alcoholism, un studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii plasează România în topul ţărilor cu un ridicat consum de alcool. Această afecţiune este un efect al sărăciei, al depresiei, al emasculării bărbatului în tranziţie, nicidecum aberaţiile pe care le debita Moise Guran acum ceva vreme încercând să demonizeze o categorie socială care are nevoie de ajutor, consiliere, soluţii.Conform ONU, Peste 800.000 de români suferă de depresie, plasând România pe locul al doilea în Europa. Din nou, lipsa unui loc de muncă este principala cauză. Alcoolismul în sine reprezintă, de multe ori, o formă de suicid, pe termen lung şi mai încet.
Aşadar, România se confruntă cu un fenomen adeseori ignorat, anume existenţa unui grup social vulnerabil, al bărbaţilor de peste 40 de ani, care şi-au pierdut demnitatea de a lucra, alunecând în depresie şi alcoolism, ceea ce ulterior poate duce la suicid. Pe de o parte vorbim despre efectele directe ale tranziţiei de la comunism la capitalism, iar pe de altă parte de drama acelor muncitori români care au fost victimele ultimei crize globale, în condiţiile în care ţările de destinaţie preferate de emigranţii români au fost Italia sau Spania, cele mai lovite de criză. Mai mult, unul din efectele colaterale ale crizei economice este şi destrămarea familiilor, de multe ori soţiile lucrând în Vest, soţii întorcându-se înapoi în ţară şi experimentând depresie cronică. Statisticile pe care le avem, aşa puţine cum sunt, ne arată că e vorba de o realitate pentru care trebuie să găsim urgent soluţii.