Uniunea Europeană a zilelor noastre este una a crizelor: criză economică, criză bancară, criză a datoriilor, criză pe piața muncii, în general putem vorbi de o criză de legitimitate și identitate, o criză a democrației. Populiști și extremiști de dreapta din toate colțurile Europei se folosesc de această stare de criză ca să-și impună propriile interese. La prima vedere mersul lucrurilor pare simplu: sărăcia, corupția și lăcomia băncilor zguduie încrederea cetățenilor în instituțiile democratice europene, drept pentru care populiștii le pot ataca și folosi în scopurile lor. Marile partide de multe ori pun problema în felul acesta, însă soluțiile pe care le oferă nu par de loc convingătoare, iar alegerile ce urmează probabil vor confirma această lipsă de înțelegere faţă de problemele cetăţenilor UE. A pune în legătură direct creşterea problemelor sociale cu diminuarea încrederii în democraţie este o explicație simplificatoare şi construită de fapt pe un fundament destul de nedemocrat. Practic se insinuează unor pături largi din societate că ar fi un soi de turmă de oi, odată lovită de sărăcie și corupție nu mai poate acționa în propriul interes democratic. Pentru o perspectivă ușor diferită cred că merită o privire către o țară mult mai puţin afectata de sărăcie, șomaj, corupție sau lăcomia bancherilor decât pe probabil orice altă țară din Europa. Să ne uităm deci la Elveția (punctul „bancheri lacomi” nu trebuie scos de pe listă, cel puţin nu în totalitate).
Primele lucruri pe care le leagă lumea de Elveția sunt în general niște prejudecăți ușor ridicole referitoare la brânză, ciocolată, ceasuri, ș.a.m.d. Nici nu este un mare secret că Elveția stă cam la orice capitol social, poate cu excepția ratei de suicid, mai bine decât majoritate covârșitoare a țărilor UE. Nu este pur și simplu una din cele mai bogate țări ale lumii, ci se poate lăuda și cu un grad ridicat de libertate, un stat social puternic și funcțional și probabil cu cel mai democrat sistem politic din lume (în care se organizează de mai multe ori pe an referendumuri pe cele mai variate probleme). Și totuși Elveția este una din țările care dă tonul la scepticismul față de Europa și extremismul de dreapta.
Deja în anul 2007, când criza actuală încă mai părea de domeniul science fiction, țara cantoanelor a atras atenția asupra sa cu un referendum pentru „expulzarea străinilor delincvenţi” și inclusivi a familiilor acestora în caz că era vorba de criminali minori. Pe afișele electorale erau desenate trei oi albe care expediau cu copitele o a patra oaie neagră (de altfel un indiciu faţă de cum își văd populiștii de dreapta propriul electorat). Ziarul britanic „The Independent” a titrat la acea vreme cu întrebarea „Elveţia, inima întunecată a Europei?”, a explicat că nu a mai existat așa o lege în Europa de pe vreme Naziștilor („Sippenhaft” – responsabilitate de clan) și remarca surprins că aceasta nu este opera a vreunui mic partid naționalist ci a celui mai mare partid elvețian, uniunea democrata de centru (UDC). Iniţiativa a trecut cu trei ani mai târziu la scrutin, însă aplicarea ei este în continuare controversată din motive de drept internaţional. De asemenea în anul 2009 prin alt referendum a fost interzisă construirea minaretelor. Aşadar Elveția nu a reușit până acuma să asigure pe o perioadă de 20 de ani aceleași drepturi pentru toți cetățenii săi (dreptul de vot pentru femei a ajuns să fie aplicat în toate cantoanele abia din anul 1990). În iarna aceasta a trecut un alt plebiscit împotriva „imigrării în masă” din UE, prin care cetățenii Elveției au subordonat bunele relații cu UE temerilor legate de „ambuteiaje în trafic, trenuri supraaglomerate și construirea spațiilor verzi”. Abia în 1999 au fost acceptate primele acorduri bilaterale cu UE, atunci cu o majoritate clara (este vorba de un pachet de acorduri, anularea uneia dintre clauze, cum ar fi libera circulație, poate duce la întreruperea întregului acord).
Este interesant de remarcat cum crește succesul unei retorici legate de siguranță și temeri economice („atenție la locurile de muncă!”) într-o țară care devine din ce în ce mai sigură și a cărei sistem economic și social s-a dovedit în repetate rânduri foarte rezistent; inclusiv pe perioada de criză sau de adâncire a relațiilor cu UE, cu tot cu creșterea imigrației. Evoluţia aceasta bizară nu se vede numai în Elveția, ci la un rând întreg de țări europene cum ar fi Austria, Olanda sau țările scandinave, care se regăsesc toate mai degrabă în avangarda populiștilor de dreapta și a euro-scepticilor. Așa că se impune întrebarea, dacă este posibil ca părți importante ale societății să piardă din posibilitatea de a participa activ la viața economică și socială, fără apariția problemelor sociale evidente cum ar fi sărăcia sau șomajul. Reacția oarecum logica a unor oameni care se înstrăinează de restul societății ar fi să strige „adaptare” către alții, mai ales cei noi apăruți.
Sistemul bancar elvețian oferă un prim indiciu. Deși acesta este cunoscut mai ales pentru secretul bancar, marile bănci UBS și Credit Suisse, și cel târziu de pe urma crizei financiare pentru scandaluri în toate colțurile lumii, pe plan intern rolul băncilor publice cantonale (aprox. 30% din piață) și a băncilor ”Raiffeisen” organizate cooperativist (aprox. 20% din piață) este unul esențial (acest lucru se aplică de altfel și sistemului bancar german și într-o oarecare măsură celui austriac). Însă evoluţia în domeniu este către o mai mare participare privată și reducerea garanțiilor de stat (canton). În contrast cu aceste tendințe statul dă dovadă de o mare dispoziţie de a salva mari bănci private, cum ar fi cazul UBS, în contextul actualei crize – o problemă evidentă de democrația (banca UBS a obţinut un bail-out de miliarde, însă un referendum nu a fost organizat).
Cooperativele au în Elveția un rol mai important decât în majoritatea celorlalte țări. Exemple ar fi cele două mari lanțuri de magazine, cooperativele Migros și Coop, care dețin peste 50% din piața vânzării cu amănuntul și în general au o reputație mai bună în tratamentul angajaților, decât concurenți din UE apăruți recent pe piață (Aldi sau Lidl de exemplu). Cooperativele nici nu sunt asociate cu salarii nesimţite la nivel înalt. Alte exemple de cooperative ar mai fi asiguratorul Mobiliar sau cooperative de construcții. Însă numărul cooperativelor este în scădere. Ziarul „NZZ” arată cu date statistice că după ce raportul între cooperative și societăți pe acțiuni a rămas constant la aprox. 1:10 în favoarea societăților pe acțiuni în anii 90, acesta a ajuns la 1:20 în ultimii 15 ani. Deși cooperativele apar într-un număr mult mai mic (sunt ceva peste 9000 la momentul actual) acestea nu sunt de loc neglijabile. Lanțul de magazine Coop de exemplu are 2,5 milioane de membri, grupul băncilor cooperativiste „Raiffeisen” este ca mărime al treilea grup bancar din țară, are 3,7 milioane de clienți și 1,8 milioane de membri cooperatori. Că este sacrificat (politic) un mod participativ de organizare economică unui mod bazat pe maximizarea profitului apare evident. Că asta ar duce la o piață mai liberă probabil nu poate spune decât o bancă ca UBS.
Contează această evoluție politică și economică pentru UE sau România? Ultimii ani au arătat că euro-scepticismul și populismul de dreapta nu sunt direct legate de sărăcire, creșterea șomajului sau a altor probleme sociale. Pericolul mare la actualele alegeri europene nu-l prezintă partide din Spania sau Italia ci din Franța sau Marea Britanie, nu din Irlanda sau Portugalia ci din Olanda, mai puțin din Europa de est și mai mult din Austria sau Scandinavia. La Germania și Grecia este invers. În Grecia a reușit troica performanța de a se comporta și mai nedemocrat decât clasa politica profund coruptă grecească. Printre altele a împiedicat un referendum legat de măsurile de austeritate în 2011, iar asta tocmai în țara în care termenul „democrație” nu mai are nevoie de traducerea în „conducere de către popor”. Pe de altă parte cetățenii Germaniei au putut vedea cum guvernul ales de ei a modelat politica UE tocmai după conceptul lor de „Schulden”, „datorie” și „vină” laolaltă; o influență pe care alegătorii Franței sau a Marii Britanie nu o au. Deci euro-scepticismul apare acolo unde cetățenii își văd influența votului în scădere, unde UE este asociată cu o reducere a democrației (ceea ce în Europa de est nu prea este cazul, dar tendința există). Creșterea atribuțiilor a parlamentului european preîntâmpină asta, dar procesul este prea lent. În continuare este un parlament care nu are dreptul să inițieze legi.
Această de-democratizare nu se întâmplă în UE numai pe plan strict politic ci și pe cel economic, însă chiar mai accelerat și pe mai multe planuri decât în Elveția. Nu se poate spune că este numai vina Bruxelles-ului, însă este validă observaţia, că acolo unde clasa politică locală este slabă, privatizările și orientarea mersului economic numai către profit capătă aspecte din ce în ce mai absurde. Salvările băncilor de către state sunt exemplele cele mai bătătoare la ochi, însă pot fi interpretate încă strict în logica depășirii crizei. O interpretare care nu explică tot în cazul privatizărilor. Rețeaua de distribuție de gaze din Grecia a fost „privatizată” către o companie de stat azeră, la Rompetrol n-au trecut zece ani de la privatizare până să ajungă în proprietatea statului kazah. La Hamburg și Berlin se fac eforturi serioase pentru readucerea rețelelor de distribuție de curent în proprietatea comunității; deocamdată acestea aparțin firmei Vattenfall, o companie a statului suedez.
În planul de acțiune „antreprenoriat 2020” a comisiei europene lipsesc referirile la forme comune de organizare cum ar fi cooperativele. Un raport al alianței cooperative internaționale („International Co-operative Alliance”, ICA) din 2013 arată că cele mai importante 300 de cooperative și organizații bazate pe reciprocitate pe plan global, se regăsesc, pe lângă SUA și Japonia, mai ales în Europa de vest. Țări relativ mici ca și Elveția, Austria, Olanda sau țările scandinave sunt reprezentate foarte bine. În Finlanda, țară cu 5,6 milioane de locuitori, 4 milioane de cetățeni sunt membrii cooperatori, Crédit Agricole și Rabobank sunt printre cele mai importante institute financiare în Franța respectiv Olanda. În Germania grupul de bănci cooperative „Raiffeisen” depășește ca mărime și banca de investiții a statului KfW și Commerzbank și este după Deutsche Bank al doilea grup bancar din piață. Pentru politicieni „too big to fail” se pare că contează doar, dacă se aplică la puține interese mari, nu la multe interese mici.
Iar în România absurdul probabil că atinge cote maxime. De Rompetrol am amintit, dar nici la noii proprietari Dacia și Petrom, anume Renault și OMV, nu există acționar mai mare decât statul francez respectiv cel austriac. Politicienii se întrec în elogii aduse pieței libere, și într-adevăr statul susține regulat investițiile unor mari companii, însă programele de susținere pentru IMM-uri se află în recul. Printre primele măsuri de austeritate din 2009 a fost o taxă minimă absurdă direcționată către firme mici. La auzirea cuvântului „cooperativă” probabil ar sării până și presupușii social democrați pe pereți, însă sunt deja mai multe firme din raportul ICA active în România: grupul austriac VIG este cu Omniasig, Asirom și BCR asigurări de viață chiar lider pe piața asigurărilor, grupul de bănci „Raiffeisen” deține subsidiara cu același nume, grupul german Rewe este prezent prin Penny și Billa, iar Coop din Elveția deține Selgros. Politicienii în schimb au altă viziune, ei dau legi cu dedicație unor corporații.
Pentru încheiere un citat din programul actual al partidului socialist elvețian (PS; în varianta germană acesta se cheamă social democrat), partid care a avut la rândul lui episoade de cochetare cu linia social democrată prietenoasă cu capitalismul a lui Tony Blair și Gerhard Schröder, a căror fan declarat este în continuare Victor Ponta. Fragmentul: „PS Elveția a fost și este un partid care nu vrea să accepte capitalismul ca sfârșitul și în nici un caz ca completarea istoriei umane. Totdeauna a luat în considerare o ordine economică care merge mai departe decât capitalismul, îl va depăși prin democratizarea economiei și în final îl va lăsa în urmă.” Greu de zis dacă democratizarea ordinii economice duce la depășirea capitalismului, însă cine-și dorește mai multă democrație de la Europa n-ar trebui să se uite numai la sistemul politic. Partidul social democrat din România are sloganul pentru aceste alegeri: „Mândri că suntem români”. Populismul de dreapta apare unde se retrage social democrația autentică.