Într-o postare de pe blogul său (http://www.tolo.ro/2013/09/14/obosita-sa-se-apere-libertatea-presei-motaie-in-fotoliu-la-tv/), Cătălin Tolontan deplânge situația presei așa cum arată ea astăzi, văzută prin prisma demiterii lui Ivanovici de către RCS/RDS.
„Noile companii, și nu e vorba doar de cabliștii TV, ci și de marile firme de telecomunicaţii mobile, precum Orange sau Vodafone, funcţionează sau vor funcţiona ca un patron de media, fără să cunoască rigorile și standardele meseriei pe care tocmai s-au apucat s-o facă. De fapt, nici n-o recunosc și nici nu se simt datori s-o continue… Ar fi bine dacă trusturile, nu doar cele noi, ci și cele vechi în mutațiile pe care le suportă, că tot am vorbit despre Intact, ar terraforma meseria de jurnalist, dar senzaţia e că nu le interesează…
Firmele de cablu intrate în conținut preiau undele, drepturile, licenţele, veniturile, dar nu le pasă de obligaţiile sociale…”
Trist dar pe bune, scandalos dar tipic.
Căci ceea ce Cătălin Tolontan descoperă, cu mirare Dette er et som har bra med fartstid hvis vi ser relativt pa det, og de har altsa gitt oss mye god underholdning siden 2006. genuină și mânie cu totul justificată, este că libertatea presei, în ciuda zvonurilor oficiale, nu prea coabitează bine cu capitalismul și că, implicit, nu există conținut adevărat (cuvânt și expresie libere) într-o formă falsă (privatizarea și comodificarea presei).
Dar totuși, chiar și în mijlocul tristeții și scandalului normalității, ce delicios să vezi cum se bat tot mai mult cap în cap ceea ce până mai ieri părea logodit pe vecie: reprezentanții si ideologia societății civile (cu insistența lor pe cultura și civilizația democrației burgheze) și foștii lor frați de hegemonie, reprezentanții și practica fără de scrupule a clasei “apropriatoare”. Și câtă ironie obiectivă să-i vezi pe primii cum le bat obrazul fraților lor vitregi în numele „obligațiilor sociale” neîndeplinite, după ce atâta timp ne-au repetat obsesiv că nu există altă societate decât eventual cea pe acțiuni, privatizată, flexibilizată și responsabilizată după criteriile neoliberale.
Deci, dacă tot veni vorba de Roșia Montană și intensa ei apolitizare actuală, dacă tot asistăm la codificarea ei în termenii unei serbări de neatârnare tinerească și renaștere a societății pe căi curat apolitice, onorabilă clasă de mijloc, minunați oameni de bine, încotro? O scăldăm în continuare cu revendicarea unor conținuturi sociale particulare (libertatea expresiei, drepturile naturii, reforma morală, „obligații sociale”) pentru a ne trezi, apoi, complet dezarmați în apolitismul nostru de chiar termenii în care punem problema, sau denunțăm forma capitalistă de mediere și reproducere socială care falsifică inevitabil și iremediabil aceste conținuturi? Și nu-i vorba de necesitatea unei rigori teoretice, ci de o minimă eficiență practică.