Educaţie şi democraţie

Conform preşedintelui Traian Băsescu învăţământul românesc produce tâmpiţi sau în cel mai bun caz filosofi nefolositori, nişte „scârţa-scârţa pe hârtie”, buni cel mult să poarte o conversaţie cu pretenţii de inteligenţă, dar de pe urma cărora societatea nu se alege cu nimic palpabil. Ce rost mai are pregătirea teoretică, arată acelaşi preşedinte, în condiţiile în care elevii pot afla tot ce le trebuie despre Herodot pe Google? Mai utilă ar fi aşadar pregătirea pentru meseriile de ospătar şi de tinichigiu, cu o finalitate practică imediată.

Dacă Traian Băsescu s-a referit la filosofi având în minte exemplele concrete ale celor pe care-i cunoaşte, situaţia nu e deloc măgulitoare pentru aceştia. Mai curând însă, el i-a presupus sub termenul respectiv pe intelectualii umanişti în general, probabil în virtutea paronimiei filosof – filfizon. Într-o atare ipoteză, preşedintele tuturor românilor vorbea într-adevăr în numele multora dintre ei. Există o prejudecată la adresa intelectualilor umanişti, percepuţi dacă nu cu ostilitate, atunci măcar cu o anumită neîncredere. Am întâlnit-o foarte prezentă în armată, de pildă la un coleg inginer, altminteri de bun simţ şi capabil să discute, care-i privea cu scepticism pe psihologi. În cazul său intervenea o neîncredere personală benignă şi până la un punct explicabilă, faţă de o activitate ce i se părea mult prea speculativă. Dar atunci când critica vine de la cel mai înalt nivel, chestiunea capătă greutate politică.

Faptul că societatea are nevoie inclusiv de ospătari şi de tinichigii nu-l contestă nimeni. De ce să denigrăm însă formaţia teoretică şi în particular formaţia umanistă ca şi cum ar fi un lux nepermis, mai ales în circumstanţele crizei economice şi ale austerităţii? Dacă ţinem seama că educaţia se leagă funcţional de ansamblul instituţional, social şi chiar mental, observăm că Traian Băsescu a exprimat, fie şi à la monsieur Jourdain, un punct de vedere cu încărcătură ideologică. Mai mult decât atât, tot fără să ştie a reuşit să se plaseze la nivelul unei problematici europene, a cărei notă caracteristică este restrângerea şi simplificarea procesului educaţional, consacrată cel mai clar prin aşa-numitul „sistem Bologna”.

Critica învăţământului bazat pe transmiterea de informaţii sau cunoştinţe teoretice nu e ceva nou. Cei care o vehiculează au un antecesor celebru, deşi nu tocmai dezirabil ca model teoretic. Un citat din autorul respectiv ni se pare elocvent: „Mai întâi creierul tinerilor nu trebuie să fie supraîncărcat cu cunoştinţe care le sunt nefolositoare, în proporţie de nouăzeci şi cinci la sută şi care, prin urmare, vor fi uitate repede. Programele şcolilor primare şi gimnaziale, îndeosebi, sunt în zilele noastre un absurd talmeş-balmeş, în majoritatea cazurilor, surplusul de materii predate este aşa mare încât creierul copiilor nu poate păstra decât fragmente şi pe lângă asta numai un singur fragment din această grămadă de cunoştinţe îşi poate găsi întrebuinţarea; pe de altă parte, ele rămân insuficente pentru cel care îmbrăţişează o profesie bine precizată şi este obligat să-şi câştige pâinea”[1].

Dacă Adolf Hitler dorea să modifice profilul învăţământului în sensul partizan al concepţiei sale vitalist-rasiste, astăzi se proclamă neutralitatea ideologică şi religioasă – o neutralitate ce pare garantată prin deplasarea accentului de pe transmiterea de informaţii mai mult sau mai puţin interpretabile, pe dobândirea de competenţe universal valabile. S-ar obţine astfel două câştiguri dintr-o lovitură: pe de o parte „aerisirea” programului de studii, iar pe de alta râvnita imparţialitate.

În cazul României cel puţin, clamarea neutralităţii frizeză comicul involuntar dacă nu uşurătatea de gândire. Cum să nu te amuzi ori să nu te îngrozeşti, când în Legea Educaţiei Naţionale din 2011 se invocă drept principiu „independenţa faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine politice” (art. 3, n), după ce mai înainte se afirmase textual că „Misiunea asumată de lege este de formare, prin educaţie, a infrastructurii mentale a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi de generare a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să funcţioneze eficient în societatea actuală şi viitoare” (art. 2, 2)[2]?! Iar ca să fim siguri că am înţeles bine sensul reglementării, mai departe se precizează: „Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii” (art. 2, 3)[3]. „Tot românul să prospere”, fireşte, dar să prospere mai ales ca antreprenor!… Amănuntul că dacă unul prosperă ca antreprenor, s-ar putea ca altul să întâmpine dificultăţi la angajarea pe piaţa muncii, nu pare să tulbure limpezimea filosofică a gândirii legiuitorului, a cărei înălţime generoasă atotcuprinzătoare desfide factualitatea ordinară.

Prin intermediul a opt aşa-zise competenţe, dintre care primele două se referă la capacitatea de comunicare în limba română şi în limbi străine (art. 68, 1), legea îşi propune să îi facă pe elevi nu atât să ştie, cât să poată anumite lucruri. Deosebirea nu e doar de formularistică, ci priveşte conţinutul şi finalitatea procesului educaţional. Elevul deprinde regulile formale de interpretare a unui text, spre exemplu, dar nu ajunge să studieze pe larg şi aprofundat textul propriu-zis. Am cunoscut la un examen o asemenea absolventă a Facultăţii de Istorie din Bucureşti, cu disponibilitate pentru sistematizare şi teorie, care nu cunoştea însă datele minimale pentru istoria secolului al XIX-lea, pe care ar fi fost de aşteptat să le stăpânească încă din liceu.

Mutatis mutandis, diferenţa dintre elevul „cunoscător” şi elevul „competent” este în cele din urmă aceea dintre arhitectul care ştie cum se construieşte o casă, respectiv muncitorul care poate să execute lucrarea. Dacă adăugăm faptul că durata studiilor superioare s-a redus în general la trei ani, constatăm că învăţământul centrat pe competenţe conduce treptat la scăderea nivelului de cunoaştere al populaţiei. Rezultatele obţinute la examenul de bacalaureat din România în 2011 (penultimul loc în Europa), certifică în mod evident această involuţie. Calitatea actului educaţional suferă şi ca urmare a reducerii cheltuielilor bugetare alocate învăţământului, ultimul exemplu oferindu-l guvernul spaniol de dreapta condus de Mariano Rajoy.

Nu vreau să spun că dreapta este singura responsabilă de această situaţie. Un impuls l-a dat în Occident şi stânga contestatară de tip 1968, care echivala raportul inegalitar profesor-elev, inerent procesului învăţării, cu un raport de dominaţie socială ce trebuia eliminat. De la contestarea autorităţii profesorale până la revendicarea ca elvii şi studenţii să se pronunţe asupra a ceea ce se predă, mai totdeauna în sensul „decongestionării” materiei, nu a mai fost decât un pas. Pe această filieră, în spiritul mimetismului conformist, legea românească a ajuns să prevadă la rândul ei că unităţile de învăţământ preuniversitar stabilesc curriculumul la decizia şcolii numai după consultarea elevilor şi a părinţilor (art. 65, 5). Totuşi, scăderea nivelului de cunoaştere, cu o notă specială pentru disciplinele umaniste, convine cu precădere dreptei, întrucât se asociază cu inegalitatea şi cu supremaţia intelectual-simbolică a elitelor.

Atâta timp cât pregătirea categoriilor populare depinde esenţialmente de învăţământul de stat, declinul instrucţiunii publice se repercutează îndeosebi asupra lor, fapt care accentuează decalajul cultural din societate şi erodează regimul democratic. Persoanele din mediul popular nu dispun de resursele financiare pentru a a avea acces la instituţiile particulare prestigioase, şi adeseori nici măcar pentru continuarea studiilor până la stadiul universitar. Educaţia lor depinde de existenţa locurilor subvenţionate şi de bursele acordate de stat, care se reduc însă odată cu cheltuielile bugetare. În aceste circumstanţe, elitele îşi impun preponderenţa simbolico-politică prin intermediul „tehnocraţiei”, iar societatea nu se mai poate autoreprezenta ca ansamblu identitar omogen în care un cetăţean valorează cât un alt cetăţean – autoreprezentare care constituie cauza formală (condiţia mentală) a democraţiei.

Declinul învăţământului bazat pe transmiterea de cunoştinţe antrenează totodată scăderea prestigiului social al ştiinţelor, invers proporţională cu afirmarea activităţilor care presupun „manipularea simbolurilor” (cf. Robert Reich). În Franţa de pildă fenomenul este ceva mai vechi, şi transpare din pierderea de prestigiu a Şcolii Politehnice şi a Şcolii Normale Superioare în raport cu Şcoala Naţională de Administraţie[4]. În România, este certificat de proliferarea facultăţilor de jurnalism, relaţii publice şi studii politice. Aceată înlocuire a savanţilor şi inginerilor cu negociatorii de contracte sau cu oamenii din mass media înseamnă, în fond, înlocuirea meritocraţiei care-şi justifica existenţa prin beneficiile concrete pe care le aducea întregii societăţi, cu o elită care obţine câştiguri numai pentru ea însăşi, slăbind o dată în plus coeziunea morală a naţiunii şi implicit funcţionalitatea regimului democratic.

Ridicarea nivelului de cunoaştere al populaţiei nu se realizează cu adevărat nici prin mass media – care în căutare de audienţă confirmă lucrurile deja cunoscute şi lasă neatinse structurile mentale –, nici prin informatizare[5]. După cum sesizează Emmanuel Todd, folosirea calculatorului nu necesită o formaţie secundară, cu atât mai puţin una superioară. Mai mult, programele simplifică sarcinile intelectuale ale utilizatorului, ba chiar se substituie unora dintre ele, golind cunoaşterea de substanţa gândirii critice care o defineşte ca atare[6]. Atunci când Traian Băsescu îşi închipuie că poţi afla tot ce trebuie despre Herodot pe Google, confundă învăţarea cu citirea Dicţionarului Enciclopedic. De pe Google un elev află câteva date despre când a trăit şi ce a scris Herodot, dar nu ajunge să înţeleagă realmente conţinutul, contextul şi semnificaţiile Istoriilor sale.

Cunoaşterea presupune informaţie şi metodă. Dacă ai informaţie şi metodă competenţele vin de la sine, nu e cazul să se înceapă cu ele. În acest context o importanţă specială revine disciplinelor umaniste, în măsura în care implică mai multe ipoteze şi interpretări. Ceea ce poate să pară o slăbiciune epistemică (o sursă de relativism cu tentă agnostică), se reconverteşte într-un avantaj didactic: nu numai că elevul învaţă despre anumite fapte şi teorii, dar este pus în situaţia de a compara punctele de vedere, dezvoltându-şi astfel spiritul critic, puterea de a interpreta lumea în care trăieşte şi în ultimă instanţă simţul civic. A compara, de pildă, concepţia despre democraţie a lui Platon cu aceea a lui Aristotel, sau viziunea liberală cu viziunea fascistă asupra umanismului, face mai mult pentru civism decât declaraţiile de intenţie din Legea Educaţiei Naţionale.

Cu  atât mai normal ar fi să susţină învăţământul centrat pe informaţie şi metodă persoanele cu opţiuni de stânga. Raportul ierarhic profesor-elev nu e un rău ci o necesitate (sau dacă doriţi – un „rău” necesar). Sensul relaţiei nu este menţinerea elevului într-o situaţie de inferioritate, ci ridicarea lui prin învăţare până la nivelul profesorului finalmente. Este un fel de evoluţie dialectică, prin acumulări cantitative inegalitatea iniţială transformându-se în contrarul său.

Mobilizarea politică a categoriilor populare depinde de organizare, iar organizarea nu e posibilă decât în jurul unor principii programatice, care presupun la rândul lor capacitatea de evaluare teoretică şi de argumentare polemică. Nu poţi să combaţi eficient tezele neoconservatoare, spre exemplu, dacă nu eşti în stare să le plasezi într-un model general de interpretare şi să produci  contraargumente raţionale şi rezonabile. Este adevărat că efortul doctrinar îl fac intelectualii, dar „masele” trebuie să fie capabile să-l înţeleagă. Altminteri, teoreticienii de stânga ajung să se adreseze numai publicului amfiteatrelor, iar muncitorii îşi trec existenţa între consumerism şi, în cazul cel mai bun, activitatea sindicală acceptată în capitalism. Stânga nu are a promova ignoranţa, pentru că ignoranţa alimentează maniheismul simplist în gândire şi autoritarismul în politică. Ideea nu este să ocultezi ori să cenzurezi afirmaţiile lui Milton Friedman sau Friedrich A. Hayek, ci să-i faci capabili pe oamenii simpli să le înţeleagă şi să le combată în mod avizat. Competenţele creează o forţă de muncă alfabetizată şi calificată, destinată să producă şi să consume, nu şi un corp cetăţenesc activ.

Ştiu că învăţământul de calitate nu e singura garanţie a democraţiei. În definitiv, naţiunea germană care a permis ascensiunea nazismului era o naţiune cultivată. Ştiu de asemenea că există riscul aglomerării programelor cu informaţii inutile. Aceste derive sunt însă posibilităţi colaterale, care ţin de condiţiile istorice sau de inteligenţa unor funcţionari aleatorii şi trecători, dar care nu pun în cauză principiul însuşi al învăţământului bazat pe transmiterea de cunoştinţe. În absenţa acestuia, degenerarea democraţiei nu mai este doar o posibilitate, ci aproape o certitudine statistică.