Mai deunăzi aplicam pentru o conferință a antropologilor europeni pe tema economiei solidare. Intr-un scurt dialog pe mail organizatoarea evenimentului imi spune: „Scopul nostru este acela de a vedea cum anume, la nivel european, antropologii pot contribui la dezvoltarea economiei solidare”. Nu doar că nu putem gândi economia solidară, ca mișcare socială, la nivel european, ruptă de contextul global, dar o astfel de poziție delegitimizează stiitele sociale în bloc. Antropologii, deci, ocupa același rol de „consultanţi » cel mult « oameni de PR» în proiectele internaţionale, rol cu care sunt obișnuiți de Banca Mondială. Literatură disciplinei mele cuprinde numeroase dovezi despre poziția pe care par să o aibă științele „soft” în punerea în practică a unor inițiative top-down. Bref, această mică întâmplare, ridică în fond semne de întrebare nu doar asupra a ceea ce înseamnă economia solidară în context internațional dar și asupra rolului disciplinelor sociale în punerea in aplicare a deciziilor economice internaţionale. „Socialismul” e noua modă-speranță de care ne-am agățat după criza economică, criză care a pus sub semnul întrebării sustenabilitatea sistemului economic capitalist. Intoarcea la local, social, bio-natural e la modă nu doar în Europa occidentală dar și în Statele Unite, Canada sau că o veșnică nostalgie în America Latină. M-am întrebat adesea cum și dacă prinde valul „social” în estul Europei, încă obosit și traumatizat de lungul episod socialist de până în 89. „Economia solidară” e parte încorporantă a mișcărilor de stradă născute pe Wall Street în 2011 și răspândite în lumea largă. Cu un program și o ideologie, ea a ajuns să fie instituționalizată și să se plieze foarte bine pe agenda neoliberală tot mai intensificată de la Thatcher și Reagan încoase și „localizată” prin acordurile de azi ale Comisiei Europene. Altfel spus, ne întrebăm precum americanii „Can the master’s tools tear down the master’s house?” sau mai pe graui nostru, ce se petrece atunci când planul de revoltă este instituționalizat și incorporat în planul puterii? Când spui 1989 spui și Consensul de la Washington și liberalism economic, comerț liber, politici hands down din partea statului, mediul privat la putere. Pe scenă rămân ca actori principali Banca Mondială și ONGurile care trebuie să medieze politici top-down de (re)structurare, dezvoltare, integrare în piață mondială și regularizare. Desigur asta merge mână în mână cu norma aproape morală conform căreia societatea civilă e indispensabilă unei democraţii sănătoase, iar în sensul asta est europenii au fost sensibili la ideea de libertate și de drept. Drepturile omului, ale copilului, ale femeii, libertatea de exprimare, de presă…un lung set de drepturi și libertăți pe care le-am învățat în anii 90 precum tabla înmulțirii, ajung în acest context ingredientul inspensabil pentru „sănătoasa” punere în practică a politicilor neoliberale. Acolo unde fondurile structurale au creat dependențe și restabilit relații de putere (Mexic, numai un exemplu, și evident Africa, cobaiul fondurilor structurale) ONG-ul a devenit o soluție în sine iar în România e un indice al gradului de „democratizare”. Economia de zi cu zi din Caraibe și din zeci de mii de sate în Africa a început să funcționeze datorită microcredelor puse în mișcare de ONGuri locale, cu bani de la instituţii internaționale, fără acordul sau implicarea statului. Premiul Nobel pentru economie acordat lui Muhammad Yunnus pentru Grameen Bank ca soluție miraculoasă a stingerii treptate a sărăciei în India a fost o confirmare a faptului că microcreditele și inițiativele « locale » pot face o diferență. Un acord comod și confortabil și pentru stat care nu trebuie în acest fel să mai « risipească » bani pe proiecte sociale menite să împlinească aceeași funcție. Săracii se descurcă și singuri, le trebuie doar un prim credit pentru a intra într-o spirală a datoriei și a învață să consume capitalist, să între în felul acesta pe piață globală, conectați la aparate de radio Sony, plasme Samsung, MTV, Coca-Cola și a alerga de la un supermarket la altul în Nike și Adidas. Economia solidară a devenit astfel recunoscută că soluție sustenabilă în reducerea sărăciei. Definițiile date economiei solidare variază de la o zonă geografică la alta, așa cum variază și economiile regionale și locul cedat statului pentru a purta în cârcă soluții pentru reducerea sărăciei și a incluziunii sociale a celor mulți. Nu e de mirare astfel că într-o țară cât un contient, unde inegalitatate socială doare, economia solidară e atât de la ea acasă. În săracul nordest brazilian se află cea mai faimoasa bancă comunitară din America Latină: Palmas Bank, cu faimoasele ei microcredite și deja bine-cunoscută monedă locală, La Palma. Monezile locale cred că exprimă cel mai bine felul în care la nivel local încrederea în stat că putere care rezolvă dilema sărăciei sau a șomajului, se mută spre local. Dacă moneda e un simbol național, ce rol mai are ea în contextul în care comunități întregi preferă să facă tranzacții în monezi proprii și nu în moneda națională, vulnerabilă fluctuațiilor naționale și internaționale? Doar în Europa odată cu criză economică au apărut în jur
de 100 astfel de monezi. În Belgia există chiar și o platformă de tip ONG, finanțată cu bani europeni, care se ocupă de implementarea și preservarea celor cinci monezi locale. În Marea Britanie autoritățile locale s-au implicat în punerea în practică a unei alt fel de practici a economie solidare: grupurile de schimb (LETS sau local exchange groups) în speranța că vor reduce măcar puțin rata șomajului în zonele mai puțin favorizate. Răspunsul elegant a venit din partea unor cercetători locali (Aldridge & Patterson 2002) care au conchis că dacă statul își imaginează că va rezolvă problema șomajului punând sarcina de a găsi probleme sărăciei chiar în cârcă săracilor, atunci greșește, pentru că impactul acestor inițiative asupra economiei naționale este minim. În mod surpizator, realitatea vorbește în același fel din nordestul Braziliei. În ciudă popularității băncii Palmașs, comunitatea în care banca funcționează (Conjunto Palmeiras) este a două cea mai săracă dintr-un total de 102 favele de același tip de la marginea orașului Fortaleza. Fortaleza fiind al cincilea cel mai inegal oraș în lume, conform Băncii Mondiale. Întrebarea naturală care decurge de aici e: la ce au folosit cei 15 ani de funcționare a bănicii Palmas dacă comunitatea în cauza rămâne una dintre cele mai sărace din țară? Sau chiar mai mult, cum se explică atunci că banca Palmas a reușit să implementeze încă 200 de bănci similare în restul statului și una în Mexic? Sunt de părere că răspunsurile la întrebările aceastea părăsesc tărâmul cifrelor și al formulelor economice și intră într-un spațiu al simbolurilor, al percepțiilor și al culturii. De aici și rolul antropologului de azi de a înțelege economia de zi cu zi și schimbările sociale pe care ea se fondează și pe care le produce. Chiar dacă economiștii au studiat încă din anii 80s microcreditele ca formă a economie solidare, antropologii au intrat în peisajul teoretic al acestui subiect abia prin anii 90. Până în ziua de azi nu există nicio dovadă științifică cum că economia solidară, prin microcredite, troc, grupuri de schimb sau monezi locale, ar putea diminua sărăcia în zonele defavorizate, a produce o dezvoltate sustenabilia sau comunități reziliente economic. Ba ma mult, îndrăznesc să adaug că la nivel internațional e vazaută ca o formă puțin costisitoare de dezvolatre. Nu-i de uimire că Banca Mondială și Comisia Europeană susțin economia solidară. De pe site-ul proiectului Eco-Social „finanţat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013” aflu că: „Parlamentul European acordă o importanţădeosebită economiei sociale ; prin adoptarea unei rezoluții referitoare la economia socială, europarlamentarii au avut în vedere atât recunoașterea organizațiilor acestui sector cât și promovarea unui nou model economic centrat pe nevoile sociale.” Mă întreb atunci în gol: pe ce tip de nevoi erau/sunt formulate restul modelelor economice? Ce vrea să însemne „social” în acest context? De pe același site aflăm despre importanţa în acest proces a sociatăţii civile prin asociațiile de pensionari, casele de ajutor recitproc, a „atelierelor protejate” (?), și a cooperativelor. Desigur, discursul neoliberal se perpetuează la nivel european. Pe timp de criză statul trebuie să stea la adăpost de orice cheltuieli publice, iar privatizare de tip „Catastroika” din fimul din 2012 al lui Aris Chatzistefanou și al Kaerinei Kitidi se extinde a că o ciumă (vezi Chevron în România). Proiectele de economie solidară ating însă o coardă sensibilă, a coeziunii între „noi” cu problemele noastre, care „ne putem ajută singuri” pentru că statul e corupt, statul face și drege rău. Multinaționalele sunt totul în ziua în care în București tineri lucrând ziua la Oracle și Procter & Gamble ies noaptea în străzi și scandează împotriva consumismului generat și menținut de aceleași corporații. Statul e „un acteur parmi d’autres” cum i-ar spune antropologul francez Jean-Pierre Olivier de Sardan. Economia solidară? Ajută însă nu acolo unde își propune ea. Dacă reușește să crească rezilienţa economică locală și cotele de consum, răspunsuri din alte părți ale lumii arată că poate deveni în cel mai bun caz o strategie temporară de a supraviețui crizei economice dar în niciun caz o măsură de reducere a sărăciei sau a șomajului. E totuși interesant de văzut cum soluțiile pentru astfel de probleme odată aplicate în „Sud” devin acum soluții pentru „Nord”. 2011 a fost primul an de introducere a microcreditelor în Suedia. Suedia? Țara aceea cu un coeficient GINI de 0.24 (adică aproape de 0- egalitate totală), un salariu mediu de peste 2000 euro pe lună și rată de șomajului de 5%? Luminiţa-Anda Mandache, doctorand in antropologie la University of Arizona