Este stânga mai puternică de când cu ultima criză? Cu siguranţă nu, chiar dacă ceva s-a schimbat între timp. De vreme ce a vorbi astăzi despre problemele, ba chiar despre contradicţiile de sistem ale capitalismului nu mai e privit ca o invitaţie de revenire la stalinism. La fel cum nu doar Keynes, ci şi Karl Marx a început să se vândă mai bine.
Şi totuşi, cum critici mai apăsat capitalismul, cum eşti acuzat că ai fi nerealist, ba chiar utopic. Este o obiecţie auzită mai peste tot. Şi la Paris, dar şi la Cluj, şi la cei care au cunoscut comunismul real, ba chiar au suferit din cauza lui, dar şi la ceilalţi, cu simpatii aşa-zis de stânga, sau pur şi simplu obosiţi ori derutaţi de ceea ce ni se întâmplă acum. Unii o spun cu satisfacţie, alţii doar cu tristeţe. Unii sunt filosofi, alţii economişti sau ingineri. Cu alte cuvinte, o întreagă lume, ce nu crede în existenţa unei alternative reale la capitalism.
Pe de altă parte, în şuvoiul acesta de neîncredere, întâlnim şi opiniile – cu mult mai articulate, desigur – ale partizanilor capitalismului neoliberal. Inclusiv ale celor români. Opinii care merg la rândul lor, chiar dacă de mai multă vreme, în aceeaşi direcţie. Vorbind despre marxism, cu superbie, ca despre o fantezie sau o mitologie politică. Mitologie a cărei origine – lipsită, s-ar spune, de orice legătură cu probleme social-economice reale – ar trebui explicată, de fapt, printr-un proces de laicizare – dacă nu cumva de profanare – a unei atitudini mai curând religioase, în speţă creştine. Ce nu ar trebui, aşadar, să-şi găsească locul în politică, din moment ce apare din deturnarea unui impuls spre transcendenţă care nu are nimic de a face cu lumea aceasta. În vreme ce, cu totul pe dos, liberalismul ar reprezenta, în ce-l priveşte, o doctrină “antisalvaţionistă [sic!], antiteleologică şi antiutopică”[1]. Aproape împovărată de blazare şi scepticism.
Astfel, de o parte ar fi utopia comunistă, pe când de cealaltă, un pragmatism subtil şi îndelung încercat, distilat sub forma înţelepciunii liberale. Or, tocmai despre existenţa unui asemenea realism politic specific neoliberalismului – opus, va să zică, idealismului incontinent al anticapitaliştilor – aş vrea să discut acum.
Cum este de fapt capitalismul? Deloc liberal. Câteva exemple
Spre deosebire de perioada de după război, sau chiar de anii ’60, liberalismul pare astăzi mai popular ca oricând. Se spune chiar că trăim în plină epocă neoliberală, atât de multe sunt cărţile, articolele sau practicile politice care se revendică de la el. Ceea ce îi şi face de altfel pe ideologii săi să invoce de partea lor realismul politic.
În plus, principiul de bază al liberalismului e foarte simplu şi întru totul onorabil, explicându-i, de asemenea, popularitatea. E vorba de asigurarea unei cât mai mari libertăţi individuale: fie ea intelectuală, politică ori economică. Cât despre felul în care se poate ajunge la aşa ceva, el este de asemenea binecunoscut, chiar dacă e mai puţin clar şi în bună măsură paradoxal. De vreme ce presupune o limitare, dacă nu chiar o eliminare a oricărei constrângeri supraindividuale – de natură socială ori politică – prin mijloace care sunt ele însele supraindividuale – şi deci sociale ori politice. Adică printr-un soi de administraţie chemată să asigure tocmai absenţa administraţiei, dacă se poate spune aşa. Şi care ar trebui să intervină numai pentru a impune lipsa oricărei intervenţii exterioare în acordul, asocierea, ori contractul liber şi reciproc avantajos dintre indivizi. Separând, înainte de toate, la maximum viaţa economică de cea politică. Mai mult, făcând asta în condiţii capitaliste, ba chiar într-o simbioză fericită cu ele. Din moment ce rolul unei asemenea administraţii paradoxale ar fi să lase neîngrădite în primul rând proprietatea privată, munca salariată şi schimbul mărfuri. Cu alte cuvinte, capitalismul. Iar asta în vreme ce numai capitalismul ar putea asigura, la rândul său, prin dinamica social-economică care îi este proprie, baza istorică concretă pentru edificarea unei societăţi liberale.
Fireşte, dacă ne uităm la o serie întreagă de acţiuni politice în plin avânt de câteva decenii în lume, s-ar spune că suntem scufundaţi în liberalism. Cel puţin asta indică măsuri precum scăderea constantă a impozitării veniturilor, privatizarea unor instituţii sau servicii publice, eliminarea anumitor măsuri protecţioniste, dereglementarea activităţilor financiare, independenţa băncilor centrale etc. O listă mult prea lungă şi mult prea bine ştiută pentru a mai zăbovi asupra ei.
Şi totuşi înseamnă oare asta o zdrobitoare afirmare a liberalismului? Sau, dimpotrivă, aparenţele înşală ca mai totdeauna? Astfel încât, în ciuda unei evidenţe prea uşor trâmbiţate, nici realitatea social-economică a momentului, nici cea, mai profundă, a capitalismului însuşi să nu semene cu ceea ce pretind neoliberalii că este sau, măcar, că ar putea fi.
Şi aş începe cu lucruri concrete. Să zicem cu nişte exemple extrase din acele biografii pline de succes şi de învăţăminte personale, la care – individualist cum îl ştim – îi place atât de mult liberalismului să facă apel.
Să-l luăm bunăoară pe Silvio Berlusconi. Sau il Cavaliere, cum i se mai spune. Chiar dacă despre el nici nu ar avea rost să vorbim, atât este de cunoscut. Şi totuşi un caz tipic pentru ce înseamnă capitalismul astăzi: adică orice, numai liberalism nu. O mare avere (a doua din Italia, de 9 miliarde de euro în 2010), adusă la desăvârşire într-o totală complicitate cu statul şi nicidecum la mare distanţă de el. Şi unde afacerile – mai precis un imperiu mediatic, plus patronajul unei echipe de fotbal – au înlesnit o carieră politică ce a servit, la rândul ei, consolidării afacerilor. Totul culminând, probabil, cu acea lege votată în parlament şi blocată abia la Curtea Constituţională italiană, ce îi acorda imunitate lui Berlusconi în faţa nenumăratelor acuzaţii de corupţie, fraudă fiscală ori finanţări politice ilicite.
Sigur, veţi spune poate că e firesc ca toate astea să se întâmple în Italia. Unde tradiţia corupţiei publice urcă – cine ştie? – până la Imperiul roman. Tradiţie de care nu a putut scăpa nici măcar Biserica catolică, darămite capitalismul. Dar care ar fi nepotrivit să fie invocată acum, ca regulă pentru mersul mai general al lumii. Cu toate că Italia, cum observa de curând, printre alţii, Žižek, s-ar putea afla mai curând în avangarda modului de a face politică în Europa decât la coadă. La fel cum s-a întâmplat, de altfel, şi în anii ’20 ai secolului trecut, când s-a angajat, cu atâta originalitate, pe calea fascismului.
Lăsând însă sudul Europei de o parte, ce ar trebui să credem atunci despre un personaj precum Gerhard Schröder? Cancelar al Germaniei între 1998 şi 2005, angajat apoi, în martie 2006, pentru 250.000 de euro pe an de Gazprom pentru a prezida consiliul de supraveghere a North-European Gas Pipeline, consorţiu germano-rus însărcinat cu construcţia şi exploatarea gazoductului Nord Stream. Asta după ce tot el aprobase, de data asta în calitate de şef al guvernului german, traseul acestui gazoduct. Înlesnind în acelaşi timp o garanţie de stat pentru un împrumut de 1 miliard de euro dat de Deutsche Bank şi KfW Bankengruppe viitorului său patron, Gazprom.
Desigur, se poate spune că nici asta nu contează cu adevărat, din moment ce Schröder e un politician social-democrat, iar nu liberal. Ca şi laburistul Tony Blair de altfel, fost prim-ministru al Marii Britanii, cel care, în ianuarie 2008, a fost recrutat drept consilier de banca americană JP Morgan Chase pentru 1 milion de lire sterline pe an.
Pe de altă parte însă, ce scuză să mai găsim la Thierry Breton, ministru francez al economiei, finanţelor şi industriei între 2005 şi 2007, adică în plină guvernare de dreapta? Cel care s-a zbătut pentru scăderea impozitării marilor averi – celebrul bouclier fiscal franţuzesc – profitând, pe de altă parte, personal de asta, după ce a devenit în 2008 preşedintele societăţii de servicii informatice Atos Origin, cu un salariu anual de 1,2 milioane de euro. Fără a mai pomeni de alte beneficii care, practic, îi dublează venitul. Iar asta după un an petrecut în serviciul Băncii Rotschild.
Cât despre ce înseamnă, mai precis, “scutul fiscal” al domnului Breton, un singur exemplu ar fi de ajuns. În vreme ce guvernul francez, confruntat cu un deficit uriaş, pregăteşte chiar zilele acestea un buget de austeritate draconic, nemaivăzut de zeci de ani, ziarul Libération din 30 septembrie 2010 arăta cum, prin nişele fiscale existente şi care vor rămâne în vigoare şi în 2011, o familie aparţinând categoriei celor mai bogaţi francezi – adică celor ce reprezintă doar 1% din populaţie – poate ajunge să nu plătească nici o taxă pentru veniturile sale. Sau aproape nici o taxă. Mai precis, la un câştig anual de 145.000 de euro, impozitul ar putea ajunge la fantastica sumă de … 13 euro. În loc de 23.580, cât ar fi trebuit achitat dacă nivelul de taxare existent actualmente în Franţa ar fi fost aplicat democratic. Aşadar, fără viziunea elitistă despre finanţe a domnului Breton.
În sfârşit, poate cel mai dezbătut caz rămâne al lui Henry Paulson, secretar al Trezoreriei Statelor Unite din 2006 până în 2009. Asta după ce, la începutul anilor ’70, lucrase deja în administraţia americană, sub preşedinţia lui Nixon. În 1974 intră însă la Goldman Sachs, unde ajunge CEO, pentru a reveni abia mai târziu în administraţia publică. Oricum, la timp, din moment ce, în 2008, în timpul crizei financiare, salvează, aşa cum se ştie, AIG de la faliment (şi, odată cu AIG, o bună parte a sistemului bancar american). Înlesnindu-i – într-un mod deloc liberal, de altfel – un credit guvernamental de 85 de miliarde de dolari. Bani de care, pe de altă parte, urma să beneficieze, în realitate, şi Goldman Sachs, căreia AIG îi era datoare cu 12,9 miliarde. Asta, fireşte, până în momentul în care, tot cu binecuvântarea lui Paulson, Goldman va fi reuşit să obţină permisiunea de a se transforma, din simplă bancă de investiţii, în holding bancar. Pentru a primi bani direct de la guvern, fără alte complicaţii şi intermediari. Iar asta, în plus, după ce administraţia americană se abţinuse să facă şi cel mai mic gest de intervenţie când venise vorba de falimentul lui Lehman Brothers, cel mai important rival al lui Goldman.
Şi astfel am ajuns şi la Goldman Sachs. Care nu mai e, fireşte, un simplu individ cu o carieră de succes în spate. Dar rămâne totuşi o instituţie particulară. Ce ştie, pe deasupra, să se folosească cu măiestrie de persoane precum cele de mai sus şi de puterile lor guvernamentale. Altminteri, o firmă venerabilă, fondată în 1869, adică în epoca de aur a liberalismului. Şi care a ajuns cu timpul într-o poziţie atât de puternică încât astăzi nu i se mai spune, pare-se, decât pur şi simplu Banca[2]. O companie privată ce a reuşit, cum ziceam, să-şi plaseze sau angajeze oameni în şi din poziţii publice cheie. Pe Henry Paulson l-am pomenit deja, chiar dacă nu am vorbit de toate serviciile pe care i le-a făcut fostei sale companii din interiorul administraţiei americane. Căci lista cu celelalte personalităţi e lungă şi nu ar trebui să ne oprim numai la el: de pildă, Robert Rubin, un predecesor al lui Paulson la conducerea Trezoreriei Statelor Unite, dar care a lucrat în acelaşi timp 26 de ani numai pentru Goldman; ori Mario Draghi, actualul guvernator al Băncii Naţionale a Italiei, ex-vicepreşedinte la Goldman Sachs International; sau Peter Sutherland, preşedinte al aceleiaşi G. S. International, fost comisar european pentru concurenţă şi fost preşedinte al Organizaţiei Internaţionale a Comerţului; ori Mario Monti, tot un fost comisar european pentru concurenţă, astăzi preşedinte al Universităţii Bocconi din Milano, dar mai ales consilier pentru afaceri internaţionale al lui Goldman; ca şi Otmar Issing, alt angajat al lui Goldman, după ce a fost membru al consiliului director al Bundesbank, iar apoi a făcut parte din conducerea Băncii Centrale Europene; în fine, să nu-l uităm nici pe Mark Carney, cel care, după ce a lucrat pentru Goldman, ajunge, din 2007, guvernatorul Băncii Centrale a Canadei. Iar lista ar putea continua.
Vi se pare însă cumva că toate acestea sunt nişte fleacuri şi cazuri izolate – deşi lumea obrazelor subţiri nu e, în fond, chiar atât de mare? Şi că, în realitate, la nivel de sistem, capitalismul ar funcţiona totuşi altfel, mai aproape de imaginea pe care liberalii şi-o fac despre el? Astfel încât piaţa liberă, concurenţa cinstită, negoţul paşnic, ori statul de drept – la fel de părtinitor sau, mai degrabă, de nepărtinitor cu toată lumea – să fie măsura omului şi a tuturor celorlalte lucruri?
Dar atunci ce să spunem despre fuga după petrol din Orientul Apropiat: o întreprindere în acelaşi timp economică, politică şi militară? Ca şi despre comenzile sau subvenţiile industriale în care se implică, în general, statul american? Cele care au stat, de pildă, la baza industriei aviatice americane sau a Internetului (adică a unora din cele mai profitabile afaceri private ale momentului). Ori cele care susţin în continuare industria particulară de armament a Statelor Unite: un complex militaro-industrial ce reprezintă 41% din ce se cheltuie în lume cu înarmarea şi care împovărează în proporţie de până la 20% bugetul federal.
Să mai vorbim apoi şi despre “comerţul liber”? Mai precis, despre războiul, mai puţin clasic, dar suficient de dramatic dintre euro şi dolar, care tulbură în egală măsură finanţele private şi publice ale lumii occidentale, bursele ei de valori şi politicile sale guvernamentale? Ori despre felul în care SUA reuşeşte să blocheze sistematic achiziţiile chinezeşti în Statele Unite, oferindu-le străinilor posibilitatea de a cumpăra dolari sau bonuri de stat americane în valoare de sute de miliarde, dar nu şi întreprinderi? De altfel, raportul dintre investiţiile americane directe realizate în China până în iunie 2010 (61 de miliarde de dolari) şi cele chinezeşti din America (3,1 miliarde) grăieşte de la sine.
Faţă de toate acestea, celebrul lobby parlamentar, cu ale sale milioane de dolari cheltuite săptămânal pentru coruperea unor congresmeni americani spre a influenţa politica Statelor Unite – inclusiv hotărârile cu greutate economică ale statului – aproape că nu mai este de băgat în seamă. Chiar dacă eficienţa lui e uriaşă. Ca şi finanţările private şi cât se poate de interesate de campanii electorale, partide politice ori ONG-uri (inclusiv de organizaţii ecologiste sau antiglobaliste).
Concluzia? În interiorul dinamicii capitaliste, legislaţiile preferenţiale, scutirile de taxe ori stimulentele şi înlesnirile administrative contează în momentul de faţă cel puţin la fel de mult ca şi libera concurenţă. Ele au devenit arma prin care, de la recent apărutele companii aviatice low cost[3], precum Ryanair, la mai vechile şi prestigioasele întreprinderi de automobile de felul lui Renault, mai toată lumea îşi împarte pieţe, îşi mută capitaluri şi îşi conduce afacerile. Iar asta chiar dacă toate acestea contrazic flagrant liberalismul, prin întrepătrunderea, chiar simbioza dintre domeniul public şi cel privat. De unde şi o corupere tot mai vizibilă a presupusei neutralităţi a administraţiei, a politicii şi a dreptului. Şi, prin urmare, o discontinuitate şi în acelaşi timp o inflamare a activităţii administrative, căzută pe mâna unor interese personale, dar suverane, cu legi mereu schimbătoare după bunul plac al unuia sau al altuia, care îi fac pe mulţi să vorbească despre o permanentizare a stării de excepţie. Ca şi – de cealaltă parte – o organizare tot mai puţin liberă a activităţii economice. În raport cu care, ceea ce se întâmplă în România şi e deplâns ca o meteahnă locală este de fapt un fleac. Căci afaceri cu statul nu fac doar Dinu Patriciu (pe care sunt supăraţi liberalii noştri[4]) sau Adriean Videanu. După cum nu există numai la noi un capitalism de cumetrie. Dimpotrivă, şi Bernard Arnault, de exemplu – adică cea mai mare avere din Franţa, de 22 de miliarde de euro în 2010 – împreună cu mai modestul Martin Bouygues – posesor a numai 2,3 miliarde – a fost, în 1996, martorul de cununie al lui Nicolas Sarkozy. Iar beneficiile economico-politice rezultate de aici nu au întârziat să apară pentru toate părţile participante la fericitul eveniment.
Să fie teoria liberală bună şi adevărată, iar lumea rea, pentru că nu vrea să-i dea ascultare?
E drept, o asemenea nepotrivire dintre teoria liberală despre capitalism şi practica capitalistă reală nu pare a-i descuraja mai deloc pe adepţii neoliberalismului. Fie pentru că, după ei, dezacordul cu pricina e mai degrabă accidental. Fie pentru că realitatea neliberală a capitalismului poate servi drept scuză pentru tot ceea ce nu merge bine în capitalism. După adagiul: ideile sunt bune, păcat că sunt greşit aplicate.
De unde şi acea contra-ofensivă ideologică liberală pe care o constatăm cu toţii, pe care nici o rezistenţă nu pare să o sperie, ci, dimpotrivă, o încurajează. O ofensivă gată să meargă până la distrugere creatoare, dacă e cazul, cum le mai place neoliberalilor să numească procesul prin care ipotezele lor teoretice se verifică abia prin nimicirea experienţei care le infirmă. Căci – nu-i aşa? – cea mai bună apărare rămâne atacul[5]. Cum s-a văzut foarte bine la ultima criză, a cărei lecţie pare să fie una singură: principiile (liberale, se-nţelege) sunt juste, iar vina e exclusiv de partea realităţii – formată din state sau chiar anumite grupuri financiare extrem de puternice, inclusiv marile bănci ori Rezerva Federală Americană – care continuă să le ignore, stricând sau tulburând libertatea pieţei, a concurenţei şi, în general, a jocului economic.
Ca şi cum capitalismul indian sau chinezesc, de exemplu, ar fi o culme a liberalismului, de vreme ce economiile indiană ori chineză au reuşit să-şi păstreze aproape neştirbită energia productivă în ciuda cataclismului din Occident. Sau ca şi cum, din anii ’80 încoace, nu am asista la o destructurare tot mai puternică a statului social-democrat apusean, ale cărei rezultate liberale ar fi trebuit să-şi arate fructele, dacă pomul ar fi fost într-adevăr capabil să rodească. Dar, mai ales, fără ca cineva să remarce cât de asemănător sună asemenea argumente cu cele ale mult huliţilor comunişti. Cei care, pe tot parcursul existenţei Uniunii Sovietice şi cu atât mai mult după dispariţia ei, au invocat, la rândul lor, diverse accidente social-istorice pentru a pune la adăpost adevărul marxismului în faţa nereuşitelor socialismului real.
Iată de ce întrebarea adresată astăzi neoliberalismului nu ar trebui să privească numai conţinutul, legitimitatea ori coerenţa ideilor sale. Ci, în primul rând, realismul lor. Mai ales atunci când, aşa cum am spus, acest realism e prezentat drept un avantaj de prim ordin, practic, al doctrinei. Aşa încât, admiţând că ordinea capitalistă actuală e încă departe de a fi liberală, să putem afla şi în ce măsură este într-adevăr cu putinţă să se ajungă la ea. Şi dacă sălbăticia, corupţia sau degenerescenţa capitalismului, de care se plânge însuşi neoliberalismul, e doar o întâmplare, care lasă totuşi deschisă posibilitatea, ba chiar necesitatea unui capitalism pur, sever şi neafectat de nimic exterior sieşi, aşa cum numai bunul Dumnezeu poate fi. Sau, dacă nu cumva, această viziune aproape stihială despre “adevăratul” capitalism, care e întotdeauna în altă parte decât acolo unde ar trebui să fie, nu e decât visul unei clase sociale frustrate, care nu ştie să se acomodeze şi să profite – deşi, slavă Domnului, profituri există şi sunt uriaşe! – de realitatea capitalistă aşa cum este ea.
Economia capitalistă nu poate fi cu totul liberă şi nu se poate dispensa de instrumente politice
De fapt, sistemul capitalist se mişcă după o dinamică relativ simplă şi, mai ales, perfect coerentă cu sine: cea a realizării şi multiplicării de capital. O dinamică posibilă – cum se exprima Marx odinioară – datorită regimului de proprietate privată asupra mijloacelor de producţie şi în general asupra întregului proces productiv. Cel care permite o permanentă deposedare a muncii de plusvaloarea pe care o realizează şi astfel şi apariţia efectivă a capitalului. Capital despre care – în paranteză fie spus – putem admite că ar fi obţinut, la început, prin efortul şi din economiile proprietarului său, dar care ajunge în cele din urmă, după un anumit număr de cicluri productive, să fie “răscumpărat”, adică reprodus în întregime de cei ce lucrează pentru el. Fără însă ca situaţia regimului său de proprietate să se schimbe. Şi deci fără ca întreprinderea să treacă din mâna patronului în cea a angajaţilor săi.
E drept, acest proces de deposedare a muncii nu e totdeauna vizibil. Iar asta din cauză că plusvaloarea e în general reinvestită productiv. Transformând profitul într-un beneficiu social, care disimulează şi îndulceşte exploatarea. Şi totuşi deposedarea muncii nu e o vorbă în vânt, cum se vede la tot pasul şi astăzi. De pildă, la marile companii occidentale, care îşi iau capitalurile din Europa şi pleacă în China, pentru a-i concura, de acolo, pe muncitorii din Apus care le-au produs. La fel cum aceeaşi deposedare şi însuşire privată de plusvaloare explică şi concentrarea tot mai puternică a capitalului. Ca şi existenţa, pe tot parcursul istoriei capitaliste, a câte unui centru principal de acumulare mondială. Un centru în translaţie, desigur, dar nu mai puţin singular, reprezentând motorul sau – cum se mai spune astăzi – locomotiva capitalismului internaţional. Cum au fost cândva Italia, Ţările de Jos, ori Anglia. Şi cum sunt astăzi Statele Unite.
Doar că, astfel înţeles, universul capitalist se prezintă foarte diferit de ceea ce îşi imaginează neoliberalismul despre el. Căci, în locul unei lumi relativ uniforme, de micro-entităţi productive private – acei Robinsoni Crusoe despre care ne vorbeşte Milton Friedman cu atâta candoare[6] –, a căror mişcare, sărăcire sau îmbogăţire individuală, oricât de anarhică sau de dramatică, să nu poată influenţa decisiv echilibrul mai general al economiei şi nici autonomia celorlalţi indivizi, realitatea ni-i oferă pe celebrii de acum too big to fail. Care, prin masa lor colosală, confirmă mai degrabă regula după care acumulările cantitative duc la salturi calitative. În cazul de faţă, la nişte efecte – mai întâi economice, apoi sociale şi politice – care nu mai pot fi stăpânite prin simpla ordine liberală a lumii. Aşa cum s-a văzut, foarte bine, în 2008. Când falimentele financiare nu au fost împiedicate administrativ numai pentru a salva nişte privilegiaţi, ci şi pentru că prăbuşirea câtorva indivizi sau entităţi private ar fi avut consecinţe sistemice, devenind o problemă pentru toată lumea. Cum s-a şi întâmplat oricum, de vreme ce o parte din planetă a ajuns în recesiune. Încât a spune că în 2008 a fost vorba numai de corupţie şi ipocrizie, cum am făcut-o mai sus, nu e decât pe jumătate adevărat. Chiar dacă nu a fost cu siguranţă vorba de nici un fel de grijă socială. Ci numai de anticiparea unor blocaje economice generale, cu efecte explozive politic, pe care căderea băncilor le-ar fi produs.
Concluzia? Aşa cum o declară el însuşi, neoliberalismul caută să reducă cât mai mult dependenţa de societate a individului. Ceea ce pare, la prima vedere, mai mult decât de dorit. Neluând însă în seamă faptul că o bogăţie privată precum capitalul are, în acelaşi timp, şi o natură socială. Lucru cu atât mai valabil pentru marele capital. De unde, de fapt, şi echivocul acestei proprietăţi private care nu e în fond – prin implicaţiile sale mai întâi economice şi, în cele din urmă, politice – strict privată. Şi care, cum susţin marxiştii, nici nu ar trebui lăsată pe mâna unor persoane particulare, chiar dacă despre asta nu are rost să discutăm acum.
Oricum, această natură deloc individuală, ba chiar anti-individuală a capitalului pare să preocupe prea puţin neoliberalismul. Ca şi faptul că, într-o lume capitalistă, renunţarea la instrumente administrative sau cel puţin restrângerea lor semnificativă este imposibilă. Căci ce i-ar opri pe cei puternici economic să încerce – şi chiar să reuşească – a se folosi şi de mijloace politice pentru a-şi păstra şi spori puterea? – Piaţa liberă? – Dar ea nu o face, de vreme ce tocmai libertatea pieţei permite concentrarea capitalului care se întoarce apoi împotriva ei. – Atunci poate conştiinţa morală a bogaţilor? Ori un respect necondiţionat al legii? Sau poate celebrul egoism calculat, cel de care liberalii sunt atât de mândri şi care ar trebui să-i spună capitalistului că – prin jocul complicat, dar totuşi foarte logic al concurenţei şi al raportului dintre cerere şi ofertă – el însuşi va avea până la urmă de profitat de pe urma propriului faliment?
La fel cum, de cealaltă parte, ce ar putea opri sărăcimea de la revoltă? Aşa încât toată lumea, cu plebea în frunte, să accepte cuminte domnia legii, statul minimal, concurenţa loială şi principiul după care cine nu munceşte nu mănâncă, iar dacă vrea totuşi să trăiască, atunci să meargă la creditor. Asta în vreme ce economia – şi mai ales crizele ei, a căror revenire ciclică ar trebui suportată precum musonul – să se poată bucura de o existenţă eminamente matematică, fără interferenţele iraţionale şi supărătoare ale societăţii şi ale politicului.
Iată de ce, în realitate, din motive care ţin strict de funcţionarea sa, capitalismul nu se poate dispensa, cum se şi vede de altfel, de stat, de administraţie şi, în general, de mijloace coercitive. Iar asta în multiple sensuri. Nu doar pentru a servi – şi pe alte căi decât cele pur economice – interesele directe ale marilor afaceri. În felul în care marxismul înţelegea statul ca pe un indispensabil intrument de clasă. Ci şi în maniera mai subtilă, social-democrată, prin care o redistribuire administrativă a bogăţiei, ce nu pune însă în cauză regimul de proprietate privată, calmează, dacă situaţia o cere, revendicările social-politice radicale. E ceea ce au intuit, de altfel, şi neoliberalii înşişi. Atunci când nu i-au reproşat statului bunăstării doar intenţiile filantropice, ci mai ales maniera constrângătoare – asemănătoare impunerii generale a unui serviciu militar – de a le realiza. Ca şi planificarea raţională, care pare că dirijează totul şi în care vedeau, pe bună dreptate, un atentat la libertate. Fără să tragă totuşi de aici toate concluziile. Şi fără să înţeleagă, mai ales, că acest atentat la libertate nu îi aparţine majorităţii cetăţeneşti, ci unei minorităţi. Fiind, chiar de aceea, şi atât de ameninţător. În spatele binefacerilor sociale, aflându-se, aşadar, tot interesele clasei dominante. Care, de la Bismark încoace, a dovedit că ştie să-şi aproprieze cu luciditate un socialism organizat de sus în jos, pentru a putea să nu renunţe la capitalism.
Neoliberalismul: o utopie a clasei de mijloc
În cazul acesta, ce se poate spune despre neoliberalismul ca atare? Probabil că rămâne o utopie şi nicidecum reprezentarea manierei reale de a acţiona a capitalismului. Nici măcar – sau cu atât mai puţin – a capitalismului contemporan. Cum de altfel l-a socotit şi Hayek, când, privind peste gard, la ideologia comunistă, afirma: “trebuie să facem din construcţia unei societăţi libere o aventură intelectuală, o faptă de curaj. Ceea ce ne lipseşte este o utopie liberală […]. Iar principala lecţie pe care un liberal adevărat trebuie să o tragă din succesul socialiştilor e că ceea ce le-a adus sprijinul intelectualilor şi, ca atare, o influenţă în sânul opiniei publice pentru a face cu putinţă zi de zi ceea ce, doar cu puţin înainte, părea irealizabil a fost curajul lor de a fi utopici ”[7].
Magister dixit, nu-i aşa? Şi, într-adevăr, utopii sunt toate: şi dispariţia statului, şi libertatea neîngrădită a pieţei, ca şi imaginea neoliberală despre om – de animal pur economic, neinteresat de ceea ce nu aduce bani, însă dotat în acelaşi timp cu un egoism impasibil şi raţional căruia să-i fie încredinţată întreaga lume. Ca să nu mai vorbim de ideea – cu mult mai veche, ce-i drept – după care răutatea individuală ar conduce inevitabil la un bine colectiv dacă e lăsată să se manifeste liber. Mai mult, de transformarea celebrei viclenii hegeliene a raţiunii (die List der Vernunft) într-o credinţă de-a dreptul paradoxală în inconştienţa raţionalului. Adică în faptul că binele social nu poate fi atins decât dacă nu e vizat în mod conştient de subiect. Iar asta în vreme ce orice intenţii bune – şi în primul rând cele colective – ar trebui neapărat să sfârşească prost[8].
Or, din fericire pentru el, capitalismul ţine prea puţin seama de asemenea principii sofisticate. Şi, mai ales, nu caută şi, de mult ori, nici nu ajunge la vreun alt bine în afara celui – cu adevărat abstract – al multiplicării capitalului. Căci, deşi « fuge de gălăgie şi de ceartă şi e fricos din fire […], capitalul are oroare de lipsa profitului sau de profitul foarte mic, ca natura de vid. Dacă are un profit corespunzător, el devine îndrăzneţ. Dacă are 10 procente asigurate, el poate fi utilizat peste tot; la 20 de procente, el se înviorează; la 50 de procente, riscă orice; pentru 100 de procente, el calcă în picioare toate legile umane; la 300 de procente, nu există crimă pe care să nu o rişte, chiar cu pericolul spânzurătorii. Dacă gălăgia şi cearta aduc profit, el le va încuraja pe amândouă. Dovada: contrabanda şi comerţul cu sclavi »[9].
Şi, într-adevăr, pare limpede că, istoric cel puţin, capitalismul nu a fost întotdeauna liberal, ci, din contră, cu mult mai oportunist decât i-au recomandat liberalii să fie. De vreme ce, în afara producerii şi sporirii plusvalorii, tot restul îi este accesoriu: nu doar individul, dar şi libertatea absolută a pieţei, negoţul paşnic, ori simplul drept, necapitalist sau precapitalist, de proprietate individuală[10]. Ele pot să existe sau nu, chiar dacă existenţa lor nu e un capriciu, ci atârnă de oportunitatea istorică. După cum capitalismul însuşi a putut fi la fel de bine de stat (ca cel chinez), colonial (ca cel englez), sau corporatist (ca cel german). Favorabil comerţului liber (de felul celui care a făcut gloria de altădată a Angliei), sau protecţionismului (precum cel ce le-a permis Germaniei sau Japoniei să se industrializeze în secolul al XIX-lea). Şi, tot aşa, adept al păcii sau al războiului, al muncii forţate sau al celei libere.
Iată de ce, după părerea mea, adevărata cecitate a neoliberalismului nu ţine de faptul că ia prea puţin, sau chiar deloc, în considerare soarta muncitorului, aşa cum i se reproşează de cele mai multe ori. Mai ales că, dimpotrivă, el face adesea apologia muncii – şi, în primul rând, a muncii “inteligente şi productive” – pe care tocmai socialismul ar descuraja-o. Problematică mi se pare mai curând ignorarea aproape completă a scopurilor fundamentale ale capitalului, pe care, într-un mod cu totul echivoc, susţine că le reprezintă.
Pe de altă parte, o asemenea neştiinţă are, cred, o explicaţie foarte simplă. Căci neoliberalismul nu este expresia nemijlocită a intereselor capitalului şi nici a celor care îl posedă, ci mai degrabă a ceea ce – cu un termen el însuşi ambiguu – s-ar putea numi clasa de mijloc. O clasă care, deşi poate ajunge să se bucure de o muncă bineremunerată – care să o facă încrezătoare în ordinea existentă –, rămâne totuşi lipsită de o altă sursă de bogăţie în afara propriei forţe de lucru. Şi astfel şi de o experienţă socială care să-i îngăduie o privire mai cuprinzătoare asupra capitalului propriu-zis. Căruia îi ignoră astfel telos-ul mai adânc şi, la limită, însăşi existenţa, deşi este metabolic legată de el. Ca şi cum munca ar genera numai salariu, din moment ce salariul îţi permite să trăieşti bine. Ba să ai şi o proprietate personală – de felul automobilului, al locuinţei sau chiar al câtorva economii capabile să susţină o mică firmă sau magazin –, dar nu şi o plusvaloare care îţi scapă şi îţi organizează viaţa la nivel planetar. Şi, prin urmare, ca şi cum capitalul însuşi – dacă ar fi să intre până la urmă în discuţie – nu s-ar naşte dintr-o muncă pe care o exploatează în ciuda retribuţiei – uneori înalte – pe care i-o oferă. Ci ar fi doar o sursă generoasă de recompensă a celor ce muncesc îndârjit.
Iată de ce neoliberalismul nu trebuie privit, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, drept o ideologie a puterii. Şi nici ca o ideologie a capitalismului pur şi simplu. Dimpotrivă, în intenţiile sale imediate, el reprezintă mai degrabă o aspiraţie la o societate modernă fără capital, deşi strict întemeiată pe proprietatea privată. Cu alte cuvinte, la un capitalism necapitalist. Ceea ce este, fireşte, o sublimă contradicţie, dar şi singura cale de a ajunge la transformarea fără rest a muncii în proprietatea particulară a celui ce munceşte. La care visează se pare – în ultima vreme tot mai apăsat – simpatizanţii neoliberalismului. Potrivit unei echivalenţe aproape stahanoviste, după care numai cine lucrează mult, tot mai mult, poate spera să le aibă pe toate. Şi care este mai apropiată, de fapt, de acel socialism old fashion, care lega şi el indisolubil pâinea de muncă şi munca de pâine, decât de capitalismul zilelor noastre, în care supraproducţia şi lucrul inutil, deşi forţat, nu fac doar desuetă, dar şi ridicolă o asemenea cerere.
În fine, o ultimă observaţie. Căci neo-liberalismul se mai prezintă adesea ca o continuare directă a liberalismului clasic. Adică drept liberalism şi nimic mai mult, cu toate că termenul acesta – în America, cel puţin – a suferit o transformare ce îl face mai greu de utilizat ca atare. Şi care le impune liberalilor contemporani recurgerea – nefericită după opinia lor – la un prefix.
Or, după părerea mea, între liberalismul tradiţional şi neo-liberalismul contemporan există totuşi o deosebire radicală. Peste care se trece prea uşor, deşi e vorba de două fenomene politice foarte diferite. Iar asta întrucât, după dispariţia vechiului regim feudal, cu toate barierele sale economice, sociale sau juridice cunoscute – împotriva căruia s-a afirmat la început liberalismul –, ca şi odată cu concentrarea tot mai pronunţată a capitalului, despre care vorbeam mai sus, imposibilitatea unui capitalism liberal a devenit tot mai evidentă. Şi faptul că, într-un fel sau altul, capitalismul nu se poate dispensa de mijloace administrative, fie pentru a-şi linişti şi controla angajaţii, fie pentru a-şi susţine expansiunea. Inclusiv pentru a permite, de pildă, unui capital marginal – cum a fost la vremea lui cel german, sau cum este astăzi cel chinezesc – să-şi facă un loc în lumea bună a proprietarilor mondiali de plusvaloare. Imperialismul de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca şi tot ceea ce i-a urmat (războaie, fascism, social-democraţie ori populism – toate pe fondul unei decolonizări şi recolonizări a lumii) scoţând, aşadar, definitiv la lumină faptul că liberalismul a încetat să mai exprime în mod adecvat interesele istorice ale capitalismului.
Ca atare, aş spune că specificul neo-liberalismului – căruia mulţi îi caută încă o definiţie potrivită – este de a întrupa tocmai acest liberalism ajuns în off side. Un liberalism încă efervescent şi plin de viaţă, dar care a încetat totuşi – iar asta nu de ieri, de azi, ci de mai bine de o sută de ani – să participe cu adevărat la meciul social-politic al Occidentului. Nefiind, în fond, depăşit şi, de aceea, reacţionar doar în raport cu socialismul, cât, mai ales, cu capitalismul însuşi, pe care îl pricepe tot mai puţin. De unde şi nervozitatea lui. Ca şi toate neînţelegerile pe care le provoacă, inclusiv faptul că ar fi la putere, deşi, în realitate, e în opoziţie. Ba şi gata de revoltă. Şi – de ce nu? – de o revoltă anti-capitalistă, chiar dacă în acelaşi timp profund conservatoare. De felul recentului Tea Party din Statele Unite, în care lupta cu oligarhia politico-economică a Americii e însoţită de glorificarea micii proprietăţi private, cu tot ceea ce ar mai putea ea aduce: dreptul de a ucide în legitimă apărare, pedeapsa cu moartea şi, nu în ultimul rând, spaima de străini.
Oricum, acesta este principalul motiv pentru care neoliberalismul reprezintă mai curând un flautus vocis căruia nu ar trebui să i se exagereze importanţa, transformându-l într-o falsă problemă. E drept, el pare a promova egoismul, iar nu solidaritatea, calculul, iar nu sentimentul, munca, iar nu pomana sau furtul, după cum se laudă întruna. Însă adevăratul lui păcat nu vine de aici, ci din faptul că este, aşa cum am spus, utopic, dacă nu chiar naiv în proiectele sale politice: o ideologie auto-consolatoare a clasei de mijloc trăitoare în capitalism, care visează la o lume a micii agoniseli personale, a moralităţii şi a interesului pur raţional, ce are prea puţin de a face cu forţa istorică pe care o reprezintă capitalismul.
În sfârşit, stângii înseşi i se reproşează, pe de altă parte, aşa cum am văzut, că este utopică în radicalismul ei. Mai ales că uneori îşi face – cu totul greşit ar spune Marx, ce nu s-a uitat niciodată cu simpatie la utopism – un titlu de glorie din asta. Totuşi, dacă privim lucrurile mai de aproape, nici măcar stânga nu pare să meargă atât de departe ca neoliberalii pe această cale. Încât să creadă, vorba unui clasic, că se poate schimba totul fără să se schimbe nimic. Iată de ce, dacă şansa de a trăi într-o altă societate, necapitalistă, este, fără îndoială, nesigură, atunci cel puţin în cea de faţă să ne ducem viaţa fără iluzii.
[1] Vezi V. Tismăneanu, Conservatorismul schimbării: către o dreaptă a secolului XXI, prefaţă la V. Stoica şi D. P. Aligică, Reconstrucţia dreptei, Humanistas, Bucureşti, 2009, p. 12. Cf. şi M. Neamţu, Marxismul liric şi revolta mesianică (un răspuns pentru Alexandru Polgár) (blogul Antiteze, iulie 2010); sau D. P. Aligică, Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului! (HotNews, 26 iulie 2010).
[2] Ca de pildă în recenta carte La Banque, a lui Marc Roche, apărută la Albin Michel în 2010.
[3] Vezi în acest sens excelenta anchetă intitulată Payer les passagers pour voyager, din “Le Monde diplomatique”, oct. 2008.
[4] Vezi bunăoară articolul lui D. P. Aligică, Dinu Patriciu: Libertarian sau impostor? (HotNews, 9 mai 2010).
[5] Cf. articolul lui E. Dupin, Pour les vrais libéraux, la meilleures défence, c’est l’attaque, din “Le Monde diplomatique”, feb. 2009.
[6] M. Friedman, Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 27.
[7] Vezi F. A. Hayek, The Intellectuals and Socialism, articol apărut în “The University of Chicago Law Review”, primăvara lui 1949, pp. 417-433.
[8] Vezi în acest sens M. Friedman, op. cit., p. 154, ca şi referinţa acestuia la Adam Smith, The Wealth of Nations, London, 1930, cartea a IV-a, cap. 2, p. 421.
[9] Observaţia îi aparţine sindicalistului englez T. J. Dunning şi e reprodusă de K. Marx în Capitalul, vol. 1, cap. 24, nota 64.
[10] Poate că nimeni nu a sesizat mai bine lucrul acesta ca Hannah Arendt (Condiţia umană, cap. III, Munca), care numai de simpatie pentru “utopia” marxistă nu ar putea fi acuzată. Remarcând faptul că, exact invers decât se crede îndeobşte, capitalismul nu a ocrotit niciodată proprietatea privată de tip clasic, ci a contribuit la distrugerea ei. Cea mai formidabilă expropriere din istorie petrecându-se tocmai în modernitatea capitalistă, care i-a lipsit pe nobili şi pe ţărani de pământul lor, pe meşteşugari de atelierele lor, pe micii comercianţi de negoţul lor etc., iar asta în ciuda sporirii bogăţiei sociale. O bogăţie ce nu trebuie confundată, aşadar, cu faptul de a deţine o proprietate.
Foto Slide: Vlad Nanca – Original Adidas