Decupaj realizat cu ocazia Zilei Drepturilor Omului aleasă în data de 10 decembrie pentru a onora adoptarea și proclamarea de către Adunarea Generală a ONU, la 10 decembrie 1948, a Declarației Universale a Drepturilor Omului. Seria de imagini pot fi considerate și o invitație piezișă la Atelierul de Critică Socială al Facultății de Studii Europene care vă invită la dezbaterea publică pe tema „Drepturile omului și nedreptatea socială”, organizată marţi, 10 decembrie, începând cu ora 18.00. Evenimentul are loc în Sala Adenauer (str. Brătianu, nr. 22) și cuprinde următoarele prezentări: Cât de universale mai sunt drepturile omului? (Ciprian Bogdan); Deposedarea de drepturi sociale și precariatul (Enikő Vincze); Dreptul la oraș în context post-socialist (Șerban Văetiși)
Drepturile omului este un ziar bucureștean apărut în 1885 din al cărui comitet redacțional făceau parte Const. C. Bacalbașa, Al. Brăescu, Const. A. Filitis, Emilian A. Funzescu, Constantin Mille, Ion Nădejde, Al. G. Radovici și Paul Scorțeanu. Ziarul merită răsfoit la bibliotecă nu doar din antologii ca cea redactată de Ion Popescu-Puțuri, Nicolae Goldberger, Augustin Deac, Ion Felea (ed.), Presa muncitorească și socialistă din România. Volumul I (1865-1900), Partea I (1865-1889), Editura Politică, București, 1964, pentru că astfel am afla că pe lângă ideile marxiste ortodoxe, ziarul păcătuia și prin stângismele heterodoxe pentru că avea „și unele idei confuze, anarhiste, narodnice, ca și liberal-burgheze”. De pildă, Gherea este taxat pentru asumarea unor idei anarhiste în articolele sale celebre, publicat ulterior într-un studiu-broșură Ce vor socialiștii români, care a fost eseul programatic pentru socialismul românesc până la Primul Război Mondial. Dacă Gherea susținea ideea justă ca mijloacele de producție să aparțină muncitorilor, el ar fi susținut ideea „utopică” a „împărțirii produsului în comun”, în funcție de necesitățile și dorințele muncitorilor dintr-o „comună” fără a ține seama de toate stagiile istorice necesare pentru a ajunge în socialism.
Într-adevărul, ziarul se inspira din mai multe curente de stânga. De aceea, avea o anumită dinamică ideatică, dar și ingenuitate specifică vârstei fragede a redactorilor, care ulterior părăsesc socialismul militant pentru o atitudine publicistică radicală ca C. Mille, cel mai important jurnalist până la Primul Război Mondial prin intermediul ziarului politic Adevărul și autorul romanului autobiografic radical Dinu Millian, o proză alertă despre proteste, radicalism nihilist și poză boemă, așa cum nu se găsesc în literatura autohtonă de secol XIX, roman astăzi uitat pe nedrept pentru că în eforturile anti-comuniste (desigur, post-comuniste) ale elitei culturale de a se alinia noilor comandamente neoliberale s-au eliminat referințe majore legate de stânga și, mai generic, cu privire la o istorie socială a spațiului românesc. Alți socialiști părăsesc PSD creat oficial în 1893 pentru PNL (așa numiții „tineri generoși”) ca Al. G. Radovici devenit ulterior ministru al Industriilor în cabinetul Brătianu (e autorul influențat de anarhismul francez care anunță strângerea de gât a popilor, regilor și a burghezilor, dar care acceptându-și originea burgheză la maturitate în mod uimitor nu s-a mai strâns de gât!). Iar unii au devenit chiar conservatori asemenea lui Const. C. Bacalbașa, autorul excelentului volum memorialistic Bucureștii de altădată.
Drepturile omului abordează aspecte variate ca drepturile țăranilor, muncitorilor și femeilor, a claselor subordonate în general. Redactorii se considerau continuatorii revoluției pașoptiste printr-o nouă revoluție care ar fi încercat să ofere nu doar promisiunea unor libertăți politice, ci și a unor libertăți economice, menite să elimine contradicția dintre capital și proletariat, categoria largă a salariaților fiind considerată forma modernă de sclavie, specifică secolului XIX, care ar fi dispărut în mod necesar în zorii socialiști ai secolului XX.
În ciuda radicalismului, intelectualii socialiști români nu erau marginali ca cei de acum, ca dovadă că la înmormântarea lui C. A. Rosetti din 1885 stângiștii autohtoni au defilat pentru prima dată în stradă cu steagul roșu, iar revoluționarul român a fost coborât în catafalc de redactorii ziarului Drepturile omului. Cortegiul era de aproximativ 10.000 de oameni. Dintre articole,
spicuiesc pe cel al Sofiei Nădejde: Femeia și socialismul, în care autoarea accentuează dreptul la muncă al femeilor și dreptul la demnități egale în treburile publice. Socialismul este schițat nu doar ca știință, ci și ca „sentiment”, de aceea bărbații trebuie să înțeleagă și să simpatizeze doleanțele feministe de emancipare. Autoarea ridiculizează caritatea doamnelor din societatea aleasă ca „supapă de siguranță a burgheziei” și confuzia dintre mila față de clasele lipsite de avut și respectul pentru demnitatea de a-ți cere drepturile derivate din muncă. Feministele sunt nevoite să se lupte și cu benevolența superioară a bărbaților din discursul public căci „păpușeriile de respect sunt numai spoială” .
Ziarul republică nu doar broșura Scrisori către țărani ale lui Gr. Munteanu (alias Grigore Munteanu, tatăl poetului Adrian Maniu) care au făcut furori în epocă deoarece îi îndemna pe țărani la revoltă pentru că erau lipsiți de drepturi civico-politice și au fost deposedați de proprietatea lor devălmașă, ci constante semnale de alarmă cu privire la împilarea majorității românilor care nu s-au bucurat de modernitate și progres. Istoria României de „Belle Epoque” este zugrăvită preponderent conservator în scrierile academice postdecembriste, scrisă din perspectiva elitelor guvernante burgheze și boierești și nu dintr-o perspectivă socială, care ar nuanța nepartizan discursul predominant, avocățesc și non-analitic, de reabilitare a „normelor” și „valorilor” monarhice, elitiste și burgheze. Dar să-i dăm cuvântul lui N.I. care în Cauzele sărăciei țăranului demontează explicația conservatoare care iterează că beția, ignoranța și lenea presupus proverbială a țăranilor provoacă sărăcia. Alcoolismul rural e văzut, dimpotrivă, ca efect al unei proaste orânduiri sociale, nu o cauză a sărăciei:
„Sărac lipit pământului, în veci batjocorit, bătut la primărie, torturat în armată, supt d-o mulțime de lipitori și de stat, robit prin datorii proprietarului, fără speranță d-a se plăti; nevasta goală, copii desculți și flămânzi, fetele pângărite de ciocoi or de militari… ei bine, cu două-trei pahare de rachiu cu vitriol, pentru o vreme cel puțin, se pierde conștiința acestei uriașe, nemărginite și seculare nefericiri. Două-trei pahare de rachiu vitriolizat și cine știe dacă nu i se pare că birul nu-l mai ruinează, că preceptorul nu-i mai vinde cenușa din vatră, că nu mai e robit ciocoiului, dar că are pământ cât poate ca să lucreze, că boii îi sunt grași, fiii – în loc d-a se azvârli subt roatele vagoanelor, neputând suferi tortura armatei – lucrează alături cu tatăl lor, copiii sătui și încălțați merg la școală, fiica-i frumoasă și nevinovată, cântând, întinde masa îmbelșugată… și cine mai știe ce gânduri nebune trec prin capul omului beat”.
În continuare, am decupat câteva imagini care ilustrează prin știri succinte și diverse anunțuri preocupările socialiștilor de la Drepturile Omului, care variau de la anti-capitalism, la denunțarea moravurilor cazone și a unei monarhii care și-a clădit averea prin împroprietări de la stat și prin deposedarea țăranilor de bunuri comune sau colecția de broșuri din biblioteca socialistă (o parte din producția autohtonă ar merita reeditată!). Despre eșecurile lor cu altă ocazie. Iar dacă doriți să aflați mai multe relatări despre stânga autohtonă, indiferent de isme, că era marxistă, social-democrată, anarhistă, poporanistă, feministă, sindicalistă, țărănistă sau ecologistă etc., vă veți putea împrieteni sau distanța critic de ea citind și văzând, în afara relatărilor de pe CA, și diverse postări pe pagina mea de facebook: Adrian-Octavian Dohotaru.
