Legalitatea în dreptul internaţional public a invaziei militare din Irak din 2003 a fost şi rămâne subiectul unor ample dezbateri judirice. Organizaţiile internaţionale şi-au exprimat dezaprobarea în repetate rânduri, alături de unele state, oficiali de stat, inclusiv din statele participante la agresiune, şi personalităţi din domeniul juridic internaţional. Invocarea instrumentelor juridice internaţionale care interzic expres agresiunea militară sau condiţionează puternic o astfel de intervenţie s-au dovedit până în prezent ineficiente. Articolul 2 punctul 4 al Cartei ONU, sau poziţia Curţii Penale Internaţionale, nu au condus la atragerea răspunderii juridice nici a statelor, nici a decidenţilor, pentru acţiunile din Irak. Ca temei legal în sprijinul agresiunii militare s-au folosit situaţii de excepţie, controversate, în privinţa cărora atât doctrina, cât şi practica din dreptul internaţional public oferă soluţii contradictorii, precum legitima apărare preventivă, ce permite recurgerea la forţă şi fără autorizaţiile Consiliului de Securitate.
Întreaga dispută din domeniul dreptului internaţional public în privinţa intervenţiei militare, de o importanţă reală, urmăreşte ca rezultat ideal tragerea la raspundere a statelor şi decidenţilor. Însă ceva lipseşte din toată ecuaţia: protecţia legală a cetăţenilor statului supus agresiunii militare, şi mijlocul juridic eficient la dispoziţia lor pentru tragerea la raspundere a statelor agresoare.
Ce legătură este între Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cetăţenii irakieni? Se poate aplica CEDO pentru fapte petrecute în Irak? Curtea a trebuit să se pronunţe în iulie 2011 asupra acestor aspecte, fiind sesizată cu două plângeri ale unor persoane de cetăţenie irakiană, plângeri care acuzau violarea drepturilor omului de către forţele armate britanice aflate pe teritoriul Irakului.
În cazul Al-Skeini şi alţii împotriva Marii Britanii din 7 iulie 2011, Curtea a declarat în unanimitate că Regatul Unit a încălcat articolul 2 din Convenţie privind dreptul la viaţă, prin faptul că nu a efectuat o anchetă adecvată cu privire la moartea a şase civili irakieni, ucişi în 2003, în timpul operaţiunilor de securitate conduse de britanici, în interiorul şi în împrejurimile oraşului Basra.
Guvernul britanic a susţinut că armata sa, în perioada 1 mai 2003 – 28 iunie 2004, în care a deţinut controlul asupra teritoriului de sud al Irakului, nu a avut nici o obligaţie de respectare a drepturile omului, întrucât, în baza art 1 CEDO, statele părţi la Convenţie se obligă să respecte drepturile omului doar persoanelor aflate pe teritoriul lor. Un stat nu poate fi obligat la respectarea drepturilor cetăţenilor aflaţi pe teritoriul şi sub jurisdicţia unui alt stat.
Însă, în perioada cuprinsă între înlăturarea regimului şi instaurarea guvernării interimare, în baza Rezoluţiei ONU 1483/2003, armatei britanice îi revenea responsabilitatea de a asigura securitatea, stabilitatea, administrarea eficientă şi bunăstarea populaţiei, iar Curtea a reţinut că acestea constituie veritabile prerogative de putere publică. Având inclusiv controlul fizic efectiv asupra cetăţenilor irakieni şi fiind singura forţă cu atribuţii publice în zonă, Curtea a considerat că statul britanic avea jurisdicţie deplină asupra teritoriului irakian, fiindu-i aplicabile art 1 CEDO şi revenindu-i astfel obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile conferite de CEDO şi pe teritoriul irakian.
Hotărârea introduce principiul conform căruia Convenţia este aplicabilă tuturor persoanelor aflate pe un teritoriu ocupat de forţele armate ale unui stat membru al Consiliului Europei, principiu ce are implicaţii asupra tuturor statelor participante la operaţiunile din Irak, printre care se numără şi România. În eventualitatea în care va participa militar şi la alte operaţiuni asemănătoare NATO, şi fiind parte a Consiliului Europei, statul român este ţinut să respecte CEDO, şi în continuare poate fi chemat în judecată pentru a răspunde juridic de încălcări ale drepturilor omului în Afganistan sau Irak.
Dacă ONU îşi manifestă doar dezaprobarea, CEDO condamnă definitiv. Deocamdată, CEDO e un instrument juridic eficient ce pune la dispoziţia cetăţenilor irakieni o procedură contencioasă de tragere la răspundere a statelor membre ale Consiliului Europei care au intervenit militar în Irak. În urma presiunilor din partea comunităţii internationale, s-ar putea vorbi şi despre posibile implicaţii ale hotărârii asupra instanţelor unor state care rezistă „eroic” efectului extrateritorial al tratatelor internaţionale privind drepturile omului. SUA, de exemplu, care deşi a ratificat Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, recunoaşte aplicarea acestuia doar la acţiunile desfăşurate de stat pe propriul teritoriu. Deşi CEDO şi PIDCP sunt instrumente diferite, ambele recunosc universalitatea drepturilor omului, iar instanţele americane în aplicarea legii la situaţii concrete ar putea găsi un sprijin în poziţia Curţii EDO. Astfel, prudent, curţile SUA ar putea extinde jurisprudenţial aplicarea drepturilor omului şi în anumite situaţii care ies din sfera asumată explicit de stat.
Un lucru e cert – un anumit tip de argumentare a devenit derizoriu: cel din motivarea guvernului britanic din speţă, prin care se susţinea că extrateritorialitatea CEDO reprezintă un adevărat „imperialism al drepturilor omului”. Acestei remarci a guvernului britanic, la care tacit subscrie şi SUA prin practica legată de Pactul Internaţional DCP, judecătorul Giovanni Bonello, în punctele sale de încheiere, îi răspunde:
„Mă văd nevoit să mă declar neimpresionat de remarcile statului britanic, care afirmă că aplicarea drepturilor omului în Irak echivalează cu <<imperialismul drepturilor omului>>. Nu îi stă bine unui stat, care prin imperialismul său militar s-a autoinvitat pe teritoriul altui stat suveran fără nici un fel de autorizare din partea comunităţii internaţionale, să se teamă că exportă inamicului învins imperialismul drepturilor omului. E ca şi cum un stat poartă ostentativ insigna de banditism internaţional şi apoi se arată şocat că ar putea fi bănuit că protejează drepturile omului.
Personal, aş fi respectat în mai mare măsura aceste roşeli de fecioară înspăimântată ale unor oameni de stat dacă ar fi avut o poziţie opusă. Să fii campionul imperialismului militar şi simultan să dai dovadă de timiditate în faţa stigmei imperialismului drepturilor omului îmi pare a proba o lipsă de rezistenţă în faţa atracţiei adâncurilor inconstanţei politice. Eu cred că cei care exportă războiul ar trebui să vegheze să exporte, în paralel, şi garanţiile împotriva atrocităţilor războiului. Şi ulterior, dacă este necesar, să poarte cu ceva curaj stigmatul infamiei de a fi etichetat ca imperialist al drepturilor omului.
Eu unul îmi afişez diversitatea. Dacă nu mai este, poate, elegant să visezi la vârsta mea, recunosc că a fi etichetat în perpetuitate ca imperialist al drepturilor omului mi se pare foarte seducător.”