Tot ce e solid se topește
Fluxul continuu al ultimilor ani ar trebui să ridice profunde semne de întrebare oricărui jurist sau cetățean care crede și se încrede în ideea de drept. La limită, ar trebui să neliniștească pe oricine atîta vreme cât deține sau nu un certificat de naștere, plătește sau nu taxe, iese sau nu din casă, se uită sau nu la televizor, vorbește cu alții sau cu el însuși, în fine, se mișcă în ceea ce numim lumea noastră contemporană. Fluxul ne traduce în limbajul non-evenimențialului, în vocea agitată a comentatorului tv sau în tonul alert și alarmat al jurnalistului de e-news o cascadă de probleme juridice care ne par de nedesfăcut. Creșterea autorității executuivului, măsuri de urgență, ascultări telefonice făcute cu sau fără forme legale, măsuri de supraveghere a internetului, acte de tortură, reținere preventivă pe perioadă nedeterminată, terorism, criză constituțională, reformă guvernamentală, protest (ne)democratic, lovitură de stat, drept la autodeterminare, grațiere, drept de vot și așa mai departe. Ad infinitum, ad nauseaum.
În mișcarea lui toate devin amorfe. Polemica spectaculară se transformă în război civil, agitațiile unei politici minore devin crize sistemice, dreptul hobbesian la securitate fagocitează drepturile individuale unul după altul. Garanțiile constituționale se retrag înaintea unei chemări constante, libidinale, la acțiune. Înaintea fluxului barierele juridice sunt relicve ale unui alt timp. Ale unei alte lumi pe care o putem deja uita. Dreptul este acolo doar ca să justifice deciziile deja luate. E acolo doar pentru a arăta puterii că obiectiv și necesar se îndreaptă în direcția cea bună. În linie dreaptă, în ritmul alert al fluxului. Spectacolul ne oferă prin mii de voci vechea poveste a western-ului și a filmului noir. Legile sunt acolo să fie încălcate. Legile trebuie îndoite, modulate, în numele unui bine care va să vie și asupra căruia suntem cu toții de acord mulțumită interpelării ideologice.
La urma urmei, cine nu a simțit o umbră de simpatie pentru detectivul hard boiled îngradit de norme care trebuie să încalce legea pentru a prinde arhi-inamicul corupt? Pentru justițiarului într-o lume fără reguli care se luptă cu legea scrisă și legea morală în a-l anihila pe outlaw-ul cel rău? Cine nu se bucură măcar pentru o clipă înaintea imaginii baronului local, a oligarhului (inter)național adus de flux înaintea camerelor sub escorta autorității publice? Cine nu a urmărit spectacolul inamicilor ordinii eliminați în locurile cele mai improbabile ale lumii, ele însele spații anomice în care normele civilizației sunt suspendate? Sub o formă sau alta cu toții credem că legile trebuie uitate măcar din când în când, dar mai ales atunci când este ncesar. Fluxul e acolo să ne amintească lucrul acesta. Prin continua lui mișcare în sfera reprezentării ne-a convins că sistemul de separații al lumii vechi trebuie revizuit, reformat, reconstruit. Acum nu-i mai rămâne decât să ne prezinte spectacolul acestei reforme. Fluxul continuu al ultimilor ani nu e altceva decât povestea impersonală, autonomă, pe care puterea și-o spune sieși. Este povestea regresului juridic, a descompunerii rituale a dreptului.
Pentru că spectacolul există prin alienare, ceea ce fluxul ne servește este povestea propriei noastre destituții. A dreptului și regulilor noastre pe care le percepem străine de noi înșine, după cum noi ne suntem străini. După ce vreme de o sută și ceva de ani a tușit sub aburii și fumul modernității, mașinăria juridică pierde piesă după piesă până la a ne arăta ceea ce cu toții știam – că în spatele raționalului și abilului jucător de șah care câștiga fiecare partidă în jocurile puterii se ascundea modestul pitic supus determinismului istoric, cărat în spate de forțele capitalului și forța brută a statului.
Dar să nu ne lăsăm înșelați. Lumea veche, cu sistemul ei de separații pe care le-a transmis dreptului, separație între public și privat, între bunuri și persoane, între drept și fapt, între de lege lata și de lege ferenda, separații care acum sunt aruncate în aer în fiecare clipă de practică judiciară, separații care continuă să țină prima pagină a tratatelor de drept și de teorie politică, separații care sunt goale de sens și tocmai goale de sens ne țin prizonieri ai trecutului, în fine, lumea veche a codurilor și legilor scrise, e departe de a fi (fost) un paradis al justiției. Înainte ca fluxul modernității să-și aproprieze literele negre ale dreptului, legile erau deja apanajul puterii.
Formă a ceea ce există deja, mecanism de apărare al status quo-ului, dreptul a fost sălașul puterii care se înțelege pe sine sub specie aeternitatis, care se vede pe sine ca eternă și care își proiectează forța temporară dincolo de secole. Pe continent, relația încă vizibilă între drept și imperiu și între drept și religie ne spune îndeajuns despre conivența juriștilor cu formele de dominație. Atâta vreme cât dreptul se manifestă ca forță a mitului, ca forță de legitimare a câștigătorilor, ar trebui oare să-i deplângem căderera? Să ne alăturăm cortegiului de bocitoare a vechiului regim cu lunga-i listă de distincții și sistemul de orientare bazat pe tradiție și mit, oricare ar fi fost el? Sau să îngroșăm rîndurile celor care aduc dreptul către limitele reprezentării juridice, forțând-i limbajul și formele. Întrebarea e simplă: mai are dreptul un sens pentru stânga?
Un drept istoric
Oricât ar părea de ciudat, mai ales în lumina unei lungi tradiții antijuridice care a prevalat în discursurile progresiste de la Marx încoace, problema stângii este una juridică. Nu în sensul superficial al extinderii drepturilor deja consacrate de un anumit sistem de drept la un anumit moment dat, ci în sensul profund de a reclama un drept la dizidență față de un sistem fundamentat pe opresiune, injustiție și inegalitate. Problema stângii este aceea a unui drept la stânga, înțeles atât ca drept subiectiv/drept colectiv pe care fiecare și mai ales împreună îl poate (re)clama ca posbilitate de a se opune unui asemenea mecanism de dominație, cât și ca o strategie în a disloca dreptul obiectiv, sistemul juridic în direcția opusă prezentului flux. Altfel spus este o problemă de legitimitate și de practică politică.
Căderea regimurilor zise comuniste din Europa de est și sfîrșitul lamentabil al socialismului real au lăsat stânga într-o tăcere jenată planând între o renegare totală a trecutului asumat comunist, a unei negări a semnului comunist, ori pur și simplu într-o tăcere care dubla discursul oficial. Noul consens ideologic bazat pe democrație, în versiunea ei procedurală, juridizată, aceea de stat de drept înțeles când ca rule of law când ca Rechtstaat, după cum convine pleiadei de specialiști în institutional building și inginerie constituțională, susținut de un monopol asupra memoriei și o revitalizare a unui ersatz de tradiție și cultură conservatoare, au redus efectiv la tăcere orice critică autentică care ar fi pus în discuție fundamentele economice și ideologice ale noii ordini.
În fața noului consens, dreptul la stînga trebuie re-afirmat, re-legitimat, re-înscris în discursul public ca alternativă la hegemonia unui prezent care repetă la nesfârșit și confuz triada capitalism-democrație-drepturi ale omului amestecînd economic, juridic și politic într-o singură supă reîncălzită a puterii care nu are nevoie să se justifice rațional pentru că este deja dublă natură omniprezentă, supă pe care o îngurgităm zilnic. Dreptul la stânga se articulează marginal, marcat de o serie de caveat-uri și scuze, apoi sub forma unei pluralități ambiguă de voci care își proclamă neclar disidența în interiorul, la marginea sau în afara sistemului. Problema legitimității unui asemenea contra-discurs vine dintr-o serie de surse. Înainte de toate ne putem întreba care sunt sursele unei critici de stânga în interiorul spațiului cultural în care ne mișcăm? Până la ce punct un drept la stânga se autorizează de la ceea ce este deja înăuntrul spațiului politic spectacular? În ce măsură un drept la stânga necesită o autorizare de orice fel? Pe scurt, în ce măsură re-articularea stângii are caracterul unui eveniment capabil să disloce sfera politică sau doar repetă vechea poveste a unei opoziții înăuntrul a ceea ce este dat?
Câteva lucruri ar trebui să ne apară clare de la început. Reducerea la tăcere a proiectelor unei critici radicale nu e o invenție a post-comunismului și nici măcar a războiului rece. Stalinismele de tot felul și național-comunismele, precum și „comunismul de război” au avut aceeași teamă obsesivă față de gândirea critică cu atât mai mult cu cât aceasta se reclama de la baze marxiste. Nu e nicio surpriză că fascismele și regimurile conservatoare autoritare au anihilat în limitele posibilului orice formă de rezistență, iar democrația militantă din vremurile interbelice și, de bine de rău, din zilele noastre e alergică la orice întrebare asupra fundamentelor economice și ideologice ale puterii.
O practică a dizidenței
A reclama un drept la stânga, înțeles ca o mișcare disidentă față de presupusul mers natural al lucrurilor și față de puterea instituită presupune o înscriere conștientă (sau nu) într-un lung șir de înfrîngeri, capcane și labirinturi. Nu e altceva decât o participare la istoria celor învinși, a marginilor pe care sistemul nu le poate integra decât prin excludere. Putem numi aceste margini proletariat. Putem să le numim homines sacri. Sau mai putem să le numim popor, atâta vreme cât înțelegem prin ele tocmai partea care nu are parte în interiorul sistemului. Dreptul la stânga nu se poate autoriza în și din interiorul sistemului mitic prin care puterea se reproduce și se legitimează fără să redevină un simplu drept formal, gol, de a cere mai multe drepturi la rândul lor goale căci prinse în jocul confuziei dintre fapte și valori pe care starea de excepție în care trăim a tras-o pe ochii justiției. Dreptul la stînga nu se poate articula decât ca drept istoric în cel mai strict sens. Ca drept al unei comunități istorice transnaționale fundamentate pe experiența excluderii, a injustiției istorice constituite, produse și reproduse în interiorul fluxului modernității. Reclamarea dreptului la stânga este un gest revoluționar în măsura în care caută să afirme posibilitatea unei reconfigurări a dreptului obiectiv dincolo de orizontul capitalului și al circulației mărfurilor și serviciilor. E un gest revoluționar în măsura în care încearcă să oprească fluxul crizelor și să afirme un nomos în care comunitatea să se recunoască sub forma comunității politice. Ca drept subiectiv este negat de dreptul obiectiv înscris în centrul dezordinii juridico-politice contemporane.
Dreptul la stânga este negat înainte de toate prin excluderea din sfera juridica a principiilor reale care determină în ultimă instanță ordinea sistemului. Circulația capitalului, relațiile de producție, dominația și exploatarea nu sunt chestiuni asupra cărora curțile se pot pronunța în mod substanțial: ele nu sunt probleme juridice, ci strict economice, care se află fie în afara literei legilor, fie consacrate deasupra lor, sub forme supra-constituționale. Dreptul la stânga este negat apoi din interior, sub forma dominației ideologice pe care aparatul ideologic de stat juridic o inculcă subiecților în școli și universități, prin așa-zisa cultura înaltă și kitsch-ul media. În interiorul subiectului, dreptul la stânga e negat dinăuntru, ca formă a falsei conștiințe care ia umbrele peșterii drept realități și se lasă prinsă în jocul legitimitării sistemului ca drept și just, pentru că prins în forma scripturală a legilor și a autorității construite istoric. A afirma dreptul la stânga presupune o depășire a relației imediate cu o L/lege omenească, prea omenească, a celui mai tare și o deschidere către o un spațiu simbolic construit de Celălalt, un Celălalt care refuză orice identificare finală. Dreptul la stânga se fundamentează astfel pe un drept al unei comunități care vine, care ad-vine ca linie de fugă descrisă de dizidența, de opoziția și de lupta în interiorul ordinii imperiale a dreptului actual. E un drept care se conjugă la viitor și care refuză categoriile tradiționale de teritoriu, spațiu și timp. E un drept care trebuie să schimbe dreptul obiectiv prin simplul exercițiu al unei negații în fața destituției dreptului care desface comunitatea. E un drept al cărui excercițiu mișcă dreptul mitic construit prin violență și exploatare către stânga. Afirmarea unui drept la stânga nu are de a face cu exprimarea unei opțiuni politice, ci reprezintă o poziționare în interiorul istoriei aptă să recupereze tradiția celor oprimați și să disloce negarea pe care dreptul qua ideologie o propagă asupra injustiției, opresiunii și exploatării.
Dreptul la stânga este o practică a recuperării justiției alienate în interiorul modernității. Reclamarea, articularea și exercitarea acestui drept cer o constantă interogare asupra fundamentelor contemporaneității și al trecutului care o limitează dinăuntru. Toate acestea sunt un travaliu de imaginație juridico-politică pe care comunitățile în care trăim ar trebui să-l încerce înainte de regresia dreptului în forță și de destituția finală a spațiului simbolic. Ca un drept colectiv, dreptul la stânga cere o prezență a unei subiectivități rebele apte să imagineze nomos-ul unui spațiu comun și să disjungă dreptul de violența mitică pe care ordinea trecutului a păstrat-o intactă. Drumul este sinuos și plin de capcane și labirinturi, un drum care cere nu doar fidelitatea față de fundamentul comunității deschise de la care se reclamă, dar și o constantă interogație față de propria traiectorie.
E drumul labirintic al cârtiței construind linii de fugă din propria vizuină.