Invitatul nostru special din această lună este cunoscutul sociolog Michael Burawoy (University of California, Berkeley). Vă amintim că profesorul Burawoy va susține joi, 31 mai 2012, ora 15.00, conferința cu titlul ”Marxism after communism”.
Michael Burawoy este profesor la University of California, Berkeley, din 1976. Este președintele International Sociological Association (ISA) și a fost președintele American Sociological Association (ASA) în 2004. Cele mai cunoscute publicații ale sociologului sunt The Colour of Class on the Copper Mines: From African Advancement to Zambianization (1972), Manufacturing Consent: Changes in the Labor Process Under Monopoly Capitalism (1979), The Politics of Production: Factory Regimes Under Capitalism and Socialism (1985), The Radiant Past: Ideology and Reality in Hungary’s Road to Capitalism (1992) (with János Lukács) și The Extended Case Method: Four Countries, Four Decades, Four Great Transformations and One Theoretical Tradition (2009). A editat, împreună cu mari nume ale sociologiei internaționale, Marxist Inquiries: Studies of Labor, Class and States (1983) (with Theda Skocpol), Ethnography Unbound: Power and Resistance in the Modern Metropolis (1991), Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the PostSocialist World (1998) (with Katherine Verdery) și Global Ethnography: Forces, Connections and Imaginations in a Postmodern World (2000).
Michael Burawoy militează fervent pentru o sociologie publică, implicată politic și responsabilă. Sociologul a participat direct la viața industrială din patru țări diferite, Zambia, Statele Unite ale Americii, Ungaria și Rusia, folosind the extended case ca principală metodă pentru a produce o critică susținută a postcolonialismului, a organizării muncii și a politicilor de producție în socialismul de stat și în capitalism și a dilemelor ridicate de tranziția postsocialistă a anilor ’90. Michael Burawoy a încercat să reconstruiască tradiția marxistă din interior astfel încât critica marxistă să răspundă provocărilor istorice majore și transformărilor sociale ale secolului 20.
****
Tema Forumului Asociaţiei Internaţionale de Sociologie ce va avea loc la Buenos Aires, între 1 şi 4 august, este “dreptatea socială şi democratizarea” – temă cum nu se poate mai nimerită ţinând cont de anvergura mondială pe care au căpătat-o protestele sociale pe parcursul anului trecut. Acestea au pus în mod stringent problema relaţiei dintre dreptatea socială şi democratizare. Pe de-o parte, în regimurile dictatoriale, pot cererile privitoare la dreptatea socială – mai multă egalitate economică şi asistenţă socială – duce la răsturnarea acestora şi instalarea democraţiei? Pe de alta, acolo unde există o democraţie formală, pot aceste revendicări să fie urmărite pe canalele deja existente? Ce răspunsuri pot da recentele proteste din lumea arabă, sudulEuropei,AmericaLatină,Asiaşi America de Nord la aceste întrebări? Dar cele împotriva energiei nucleare din Japonia?
Autoimolarea lui Mohammed Bouazizi – un sărman vânzător stradal, care nu era în stare să plătească şpăgile necesare pentru a-şi păstra afacerea, fiind mereu hărţuit de poliţie – a fost cea care a aprins scânteia unei revoluţii psihice, dacă nu uneia sociale, ce s-a întins de la un capăt la celălalt al lumii arabe. Cuţitul ajunsese deja la os – opresiunea politică şi marginalizarea economică făcuseră viaţa de nesuportat, aşa că răzvrătirea rămăsese singura cale de-a merge înainte. DupăTunisia, Egiptul şi Libia au căzut una după alta. Regimurile dictatoriale nu mai erau invincibile. În Siria, opoziţia faţă de dictatura lui Assad refuză să se predea în ciuda unor masacre sângeroase. Când revendicările de justiţie socială ce-au inspirat iniţial mişcările de stradă arabe au fost ignorate, ele au lăsat locul unor cereri mai restrânse, privitoare la disoluţia imediată a dictaturilor politice. Dacă nu punem la socoteală istoricele alegeri parlamentare, din perspectiva noastră de astăzi, revoluţia egipteană de pe 25 ianuarie 2011 aduce mai degrabă cu un puci ce a reuşit să înşele vigilenţa protestatarilor.
ÎnIndiaşiChina, alt gen de proteste au atras atenţia publicului, cele suscitate de confiscările de terenuri. Într-unul dintre cele mai faimoase astfel de proteste, locuitorii comunei Wukan, din sudul Chinei, au înconjurat plini de curaj sediul local al partidului comunist, asediindu-l în speranţa de a-şi lua înapoi pământurile confiscate ilegal pentru proiecte imobiliare. Situaţie ce seamănă izbitor cu luptele locale din India împotriva exproprierilor pentru crearea Zonelor Economice Speciale, cum a fost celebrul caz din Nandigram, un oraş din Bengalul de Vest, în care 14 oameni au fost ucişi. Această intervenţie brutală şi neinspirată a fost unul dintre motivele pentru care Partidul Comunist a pierdut puterea în Bengalul de Vest pentru prima dată după 34 de ani. Atât înChina, cât şi înIndia, revendicările referitoare la dreptatea socială sunt îndreptate mai curând împotriva puterilor locale, decât a regimului politic central.
Lupte similare împotriva exproprierilor de pământuri în favoarea intereselor miniere sau împotriva distrugerii unor comunităţi întregi pentru construcţia de baraje suscită proteste nu doar înAsia, ci pe tot cuprinsul Americii Latine. Manifestaţiile împotriva uriaşului baraj Belo Monte, ce urma să fie construit în zona amazoniană a Braziliei, au dus iniţial la un verdict judecătoresc nefavorabil companiei interesate, pentru ca, ulterior, acesta să fie anulat. Chiar şi acolo unde curţile de justiţie decid împotriva companiilor constructoare, cum s-a întâmplat înColumbia, guvernele nu par să le acorde prea multă atenţie. Democraţia parlamentară dovedeşte încă o dată limitele în ţinerea sub control a intereselor Marelui Capital.
Dacă trecem dinAsiaşi America Latină spre sudul Europei – în Spania, Portugalia şi Grecia – vedem că regimul de austeritate impus de nişte state falite a dat naştere unor proteste violente în spaţiul public. Pe măsură ce salariile scad, iar şomajul creşte, ies la lumină şi maşinaţiunile capitalului internaţional. Inspirată, pe de-o parte, de piaţa Tahrir, iar pe de alta, de “indignaţii” spanioli, mişcarea Occupy Wall Street şi-a creat o nouă retorică, îndreptată împotriva celor 1% ce şi-au obţinut câştigurile ilicit, pe seama celorlalţi 99%. Administraţia Obama a preluat ştafeta de la administraţia lui Bush, continuând să salveze aceleaşi bănci ale căror manipulări aduseseră sistemul financiar în criză. Era vorba de un socialism rezervat bancherilor, de deposedarea celor 99% de ceilalţi 1%, prin înglodarea lor în datorii. Democraţia parlamentară şi-a dovedit incapacitatea de a urmări orice soi de program axat pe justiţia socială. Nici nu-i de mirare că strigătul de luptă al mişcării Occupy este Democraţie Directă prin intermediul unei Adunări Generale şi a unor politici orizontale. Încrederea în capacitatea democraţiei parlamentare de a pune stavilă valului de spolieri capitaliste n-a fost niciodată mai scăzută.
Cum capitalismul a transformat deja munca, pământul şi banii într-o marfă, singura redută care i-a mai rămas de cucerit este cea a cunoaşterii. Cu unele excepţii, precum China, Taiwanul, Brazilia şi unele părţi ale Europei, statul şi-a retras sprijinul financiar pentru învăţământul superior, creând o legislaţie care să încurajeze privatizarea producţiei de cunoaştere şi, în general, cerându-le universităţilor să se autofinanţeze. Aşa că universităţile se adresează direct capitalului, care le face pe plac, înfiinţându-şi propriile universităţi, sponsorizând cercetarea şi, în genere, investind în producţia de cunoaştere. Dar cei nevoiţi să suporte covârşitoarele costuri ale acestei reorientări sunt studenţii, care trebuie să-şi amaneteze viitorul, luând împrumuturi cu dobânzi grele pentru a plăti nişte taxe şcolare supradimensionate. Pe măsură ce învăţământul universitar devine din ce în ce mai scump, găsirea unei slujbe pe o piaţă a muncii extrem de competitivă devine imperativă. De-aici şi naşterea unui precariat indignat, a cărui furie nu va scădea în timp, şi care nu se va lăsa prins în mrejele democraţiei liberale. În spatele democraţiei stă poliţia, iar în spatele acesteia, armata, care nu se fereşte să facă demonstraţii de forţă brută, adeseori, într-un total dispreţ faţă de lege. Violenţa alimentează protestele, radicalizând însăşi semnificaţia democraţiei.
Dacă sociologia vrea să ţină pasul cu istoria, ar face bine să extindă studiul stratificării sociale la modul în care cei bogaţi şi foarte bogaţi îşi fac banii, să lărgească teoria convenţională a mişcărilor sociale pentru a include contextul structural al protestelor, să amplifice studiul violenţei simbolice pentru a cuprinde şi relaţia acesteia cu violenţa statală şi să recunoască atât limitele cât şi meritele democraţiei parlamentare. Sociologia trebuie să ia în considerare ipoteza potrivit căreia democraţia formală ar putea fi necesară, dar nu va fi în niciun caz suficientă progresului către dreptatea socială.
Traducere de Alexandru Macovei