Notă: Eco-Rom Ambalaje a solicitat un drept la replică pornind de la premisa falsă că articolul Tupeu, minciună, fraudă în Orașul Reciclării publicat în fanzina slicker „nu include și un punct de vedere al companiei Eco-Rom Ambalaje”. Cu toate acestea, sunt citate de câteva ori declarații din comunicatul Eco-Rom Ambalaje trimis însă nu de asociație, ci de Primăria Cluj-Napoca.
Cum din nefericire multe publicații mainstream au renunțat la dreptul la replică, deși este mai profi și mai deontologic ca această rubrică să existe, mai ales că în spațiul on-line se pot publica mai multe info. decât în edițiile tipărite, vom posta reacția Eco-Rom Ambalaje introdusă de o notă explicativă.
În eseul cercetării SPAREX, Performative Anthropology. Towards The Pata Rât Ghetto din Studia Sociologica, am arătat la pagina 209 statisticile UE (Eurostat 2013) ce indică faptul că în 2011 în România s-a reciclat 1% din deșeuri față de cifra medie de aprox. 25% din UE care crește la 40% dacă e luat în considerare compostul. De aceea, am precizat în articolul meu că datele Eco-Rom Ambalaje, printre ai cărei membri fondatori se numără Coca-Cola, Ursus, Pepsi, Heineken și alte multinaționale, „trebuie privite cu o suspiciune maximă” din moment ce arată că asociația își asumă că a îndeplinit peste două treimi din obligațiile de reciclare a ambalajelor din România.
Statisticile UE infirmă online slots pretenția Eco-Rom Ambalaje de respectare a standardelor în domeniu, chiar dacă asociația arată că nu există un sistem unic de raportare. Apoi, declarația unui fost insider ca Raul Pop dintr-un articol aparținând Roxanei Bucată pe care l-am citat în postarea mea (articol premiat la un concurs de jurnalism) devoalează cum este eludată legea și fabricate statistici inexistente. De aceea, garanțiile asociațiilor de producători de deșeuri trebuie privite cu neîncredere: „producătorii nu au cum să nu își îndeplinească responsabilitățile de reciclare a deșeurilor de ambalaje – aceste obligații sunt constant monitorizate, iar neîndeplinirea lor este penalizată conform legii în vigoare”.
Articolul meu arată că simpla existență a ghetoului Pata Rât și a muncii în condiții toxice demonstrează că marile multinaționale producătoare de deșeuri și autoritățile, care nu îi verifică pe poluatori, nu își îndeplinesc obligațiile de reciclare și, mai important, de recuperare a produselor lansate pe piață (de ce nu sticle ușor de recuperat în loc de plastic reciclat?). Faptul că atât la Pata Rât, cât în alte ghetourile pe care le-am studiat ca activist și cercetător din Baia Mare, Miercurea Ciuc, Târgu Mureș, Călărași, Ploiești etc. sunt mii de oameni și la nivel național poate sute de mii de oameni care fac munca umilă și informală de colectare selectivă în locul companiilor și statului infirmă afirmația că „populația nu a fost constrânsă să suporte costurile îndeplinirii obligațiilor de reciclare a deșeurilor de ambalaje”.
În introducere se face referire că dreptul la replică aduce o „viziune de ansamblu” și informații mai complexe cu privire la reciclare. Dar mă tem că articolul ratează o viziune de ansamblu pentru că într-o economie dezvoltată sustenabil și cât mai echilibrat în raport cu ciclurile naturii, pur și simplu nu ar mai exista deșeuri. Este a doua lege a ecologiei formulată de biologul Barry Commoner în cartea Cercul care se închide și care spune: „Totul trebuie să ducă undeva”. Propoziția e „o formulare mai liberă a unei legi fundamentale din fizică și anume că materia este indestructibilă”: „În toate sistemele naturale, ceea ce excretează un organism ca deșeuri este folosit de altul ca hrană”. Urmând aceste legi de dezvoltare eco-nomică rata de recuperare a deșeurilor ar trebui să tindă spre 100%.