Dreapta moralistă şi stînga sentimentală: în marginea actualităţii

Parabole cu natura umană englezească

„Nu căutaţi explicaţii prea savante în sărăcie sau altele”[i], îşi sfătuia dl. Dan Tapalagă, ziarist, cititorii surprinşi de trepidanta viaţă de noapte din cîteva oraşe britanice. Pentru publicistul de la Hotnews, lucrurile sînt transparente: zilele trecute s-a dezlănţuit infracţionalitatea pură, simplă şi înnăscută, una ce nu ţine seama de clasă, vîrstă, gen, specie, culoare, miros sau educaţie. O infracţionalitate înţeleasă ca meteorologie socială; natură umană. Totuşi, oricît s-a străduit să se păstreze în limitele neutralităţii, dl. Tapalagă a părăsit pînă la urmă zona sigură a descrierii ştiinţifice, riscînd unele judecăţi de valoare cu titlu de explicaţie: în definitiv, nu raţiuni specifice, ci chiar lumea în ansamblul său, „lumea deformată de sofisme democratice care au dus în final la aberaţii egalitariste şi colectiviste (credit şi prosperitate pentru toţi) în interiorul unor sisteme economice construite, doar teoretic, pe individualism şi performanţă”, este adevărata cauză a răzmeriţelor. Astfel, pentru un cetăţean timid, puţină dezordine este suficientă pentru ca democraţia să devină un sofism, egalitatea o aberaţie, iar prosperitatea tuturor un deja fapt implinit – după cîte se pare, trăim în plin socialism. Cuprins de remuşcare şi de sentimentul unei vinovăţii eterne „pentru nefericirea altora şi mereu răspunzator pentru fărădelegile comise în straturile joase”, dl. Tapalagă revine cu un text[ii] mai nuanţat: în premieră, aflăm că ceea ce „alimentează din plin dezechilibrele de azi” nu sînt doar „inepţiile marxiste”, aşa cum eram convinşi cu toţii pînă acum, ci şi „excesele capitalismului”. Despre ce excese-i vorba nu aflăm din acest articol încheiat într-o tonalitate dubitativă: „Pînă la urmă, şi stînga are obligaţia să gîndească puţin, măcar din solidaritate cu victimele borfaşilor. Întreaga Europa se vede silită să-şi revizuiască în grabă perceptele socialiste pe care s-a clădit.” Aşadar, mai multă poliţie, mai multe şcoli, mai mulţi psihologi? Dar aceasta înseamnă mai mulţi bugetari, iar pe val sînt disponibilizările! După aplaudarea hit-ului austerităţii, clasa de mijloc (toată numai „individualism şi performanţă”) se vede brusc, la miezul nopţii, ameninţată: integritatea personală şi proprietatea privată, marea cultură şi micile economii sînt asaltate de „manifestări nihiliste”. Curajoasă, renunţă imediat la iniţiativa privată şi cheamă statul în ajutor. Însă statul, aşa cum afirmă toate ziarele în această perioadă, se află sub presiunea pieţelor financiare.[iii] Cît despre poliţie, se pare că este altundeva; în şomaj.

Recenta criză economică a sistemului capitalist a scos la iveală un nou talent al intelectualilor români de dreapta: uşurinţa de a transforma societatea în cultură şi relaţiile sociale în naraţiuni. De exemplu, într-un eseu recent[iv], dl. Mihail Neamţu consideră că „reflecţia de ordin moral trebuie să precumpănească” dacă vrem să înţelegem ceva despre evenimentele din Anglia şi, mai general, despre lumea în care trăim. Prin urmare, în loc să ne plictisească, precum „alţi analişti”, cu „o corelaţie între mişcările anarhice şi măsurile de austeritate economică anunţate de Guvernul britanic”, dl. Neamţu ne bine-dispune cu o serie de aforisme: „Respectul pentru proprietate e una din regulile de aur ale conduitei umane”; sau: „Pretutindeni, urmaşii lui Cain şi Abel sînt urmăriţi de umbra întunecată a crimei fondatoare”; ori: „Societăţile contemporane promovează cultura gratificării instantanee”; şi aşa mai departe, într-o sfîntă indignare în faţa „declinului religiei”, a „dezagregării familiilor tradiţionale” şi a „prăbuşirii autorităţii juridice şi poliţieneşti”, totul culminînd cu o neruşinare fără seamăn: „statuia unei Lady Gaga este pusă pe acelaşi soclu cu Mozart”[v]. Să vedem cum s-ar putea răspunde pe scurt acestor plîngeri, trecînd peste maniera cam precară în care au fost deghizate. Acum, presupunînd că afirmaţiile descriu totuşi realitatea ca atare, secundul căpitanului Ahab[vi] nu face nici un efort să se uite puţin în jur. Dacă ar renunţa pentru o clipă la reflexele de olimpic tentat mereu să arate cît de vaste-i sînt cunoştinţele, poate ar descoperi că trăim într-un sistem capitalist, care a reuşit mai mult decît oricare altul[vii] să dezmembreze familia tradiţională, să erodeze orice fel de autoritate şi să distrugă cultura înaltă, religiile sapienţiale şi valorile morale.[viii] Însă dl. Neamţu priveşte într-o altă direcţie, spre „alianţa între mass-media progresistă şi politicienii utopismului stîngist”. Dar, oricît am inventaria candidaţii, nici în Occident, nici în România nu se zăreşte vreun politician sau vreun partid al „utopismului stîngist” care să ne ameninţe. Cine pune sub semnul îndoielii consensul capitalist? Preşedintele Statelor Unite ale Americii, care în utopismul său stîngist a transferat capitalului resursele publice pînă au început capitaliştii să nu se mai mulţumească cu filantropia şi să ceară impozite mai mari? Ex-candidatul socialiştilor francezi, pe moment reţinut pentru alte imbolduri, fost şef al unei instituţii considerate în România mai infailibilă decît Papa? Victor Ponta? Cît despre „mass-media progresistă”, nu-mi amintesc să se fi opus serios noilor politici publice – şi asta în Occident, pentru că în România, de pildă, mai toată presa[ix] a nechezat de încîntare cînd puterea şi-a „asumat” noul cod al muncii. Apoi, cine sînt „apostolii multiculturalismului”, pe care toţi intelectualii de dreapta îi invocă din oficiu drept adevăraţii inamici ai păcii sociale? Şi despre ce poliţişti „care au interiorizat complexul post-colonial” vorbim, cînd forţele de ordine sînt mai irascibile ca niciodată?

Din păcate, dl. Neamţu a rămas prea marcat de „geografia paradisiacă din poveştile fraţilor Grimm sau scrierile lui Ion Creangă”, pentru că altfel nu-mi pot explica vînătoare de vrăjitoare stîngiste hegemonice. O probează destule deducţii de-a dreptul înduioşătoare; de exemplu, ideea că „sursele delicvenţei juvenile trebuie căutate mereu într-o criză a autorităţii”. Într-adevăr, poate că bătaia e ruptă din rai, dar nici societatea[x] nu stă degeaba. Revelaţia autorităţii pierdute este cea mai recentă amăgire a conservatorului de stil nou. Orice vechi conservator ştia foarte bine că adevărata autoritate se impune (uneori mai direct, cu siguranţa, ba chiar cu superbia îngrozitoare pe care i-o conferea un nume, o avere sau o ştiinţă, alteori mediat, prin intermediul unor instituţii care măcar mimau nepărtinirea şi binele comun). În societatea contemporană, apelul mic-burghez la „bun-simţ şi conştiinţă” devine cu totul caraghios: nu văd de ce ar trebui să fim stresaţi de „prăbuşirea autorităţii juridice”, cînd sistemul juridic e astăzi principalul protector al tuturor infractorilor bogaţi.[xi] Cînd „ne permitem tot soiul de ambiguităţi, complicităţi, amânări, compromisuri”, cum recunoaşte candid dl. Neamţu, nu avem nici o îndreptăţire să fim moralişti. Dacă luăm doar cultura înaltă ca exemplu, vom descoperi că nici un „relativism”, nici un „socialism” nu a siluit-o vreodată cum o face astăzi capitalismul. Acum, capitalul îşi bate joc pe faţă pînă şi de burghezie.[xii] Iar ideologii de dreapta, în loc să conspecteze din Ernst Kantorowicz ori din Leo Strauss, completează disciplinat „rapoarte de cercetare”, îşi „cotează” publicaţiile după ultimele directive, „aplică” pentru granturi şi „decontează” radiere şi ascuţitori; birocraţia neoliberală o eclipsează pînă şi pe cea socialistă. Totuşi, într-un fel, starea de lucruri începe să fie resimţită şi de clasa de mijloc românească, pentru că altfel nu-mi explic ezitările, de neimaginat pînă de curînd: sancţionîndu-i pe „xenofobii de azi şi de ieri”, dl. Neamţu e sigur că „virusul violenţei nu ţine cont de graniţele etnice”; iar asta, vorba dumnealui, „o putem spune chiar fără să idealizăm epoca lui Margaret Thatcher”. E, într-adevăr, un progres.

Semnalizări dinspre dreapta

În septembrie 2005, dl. Cristian Ghinea făcea muncă de pionerat în spaţiul publicistic autohton: interviul cu Ovidiu Ţichindeleanu publicat în revista Dilema (veche)[xiii] este, după cîte ştiu, prima tentativă a dreptei de a invita stînga (intelectuală) românească în sufragerie. De atunci, presa culturală redescoperă subiectul la intervale mai regulate decît succesiunea anotimpurilor, măsurînd temperatura „stîngiştilor” locali de fiecare dată cînd subiecte precum soarta limbii române, lecturile estivale, reforma învăţămîntului sau Bucureştiul interbelic încep să moleşească publicul. De-a lungul vremii, intelectualii de stînga s-au exprimat în diverse locuri şi în registre diferite[xiv]; aşadar, cu puţină răbdare, cu acces la internet şi cu permisul de bibliotecă vizat se poate afla ce-i în mintea lor. Dar intelectualii de dreapta vor altceva: ei doresc un dialog. Nu ştiu dacă sînt de vină interesele ştiinţifice ori impulsurile paşoptiste, din cîte am citit[xv] foarte la modă în diaspora academică, dar în ultimul timp universitarii americani de origine română sînt cei care vor să-i cunoască mai bine, „fără menajamente”, pe intelectualii de stînga aflaţi în poziţii de putere în toate instituţiile publice. Unul dintre aceştia este dl. Alin Fumurescu, care a dedicat recent două trilogii[xvi] derizorii şi jucăuşe pericolului politico-filologic reprezentat de „îmburghezirea” stîngii intelectuale din ţara noastră. Mai precis, dl. Fumurescu e cît se poate de speriat cînd descoperă că într-o publicaţie „se vorbeşte cu seriozitate despre «clasa proletară»” (Ioana Vrabiescu), încît nici măcar ideea că „«lupta dintre clase trebuie să fie făcută vizibilă, performată, transformată într-o problemă politică»” (Norbert Petrovici) nu are darul de a-l linişti. Cît despre „farmecul unui intelectual de rasă” pe care-l emană filosoful maghiar, acesta îi trezeşte profesorului de ştiinţe politice sentimente amestecate: „mi-e drag G. M. Tamás, după cum mi-e drag şi John Lennon. Mi-s dragi visătorii, dar mă sperie visătorii care se iau în serios. Ăştia îmi dau coşmaruri.” Nu îndrăznesc să polemizez cu dl. Fumurescu, în primul rînd pentru că nu am fost capabil să depistez în textele domniei sale trei fraze consecutive care să aibă legătură una cu alta şi toate cu un argument. E limpede că dl. Fumurescu este cu adevărat proprietarul unui laptop şi al unui automobil (deci nu e proletar), şi că-l trec fiorii de fiecare dată cînd filosofii vor să stîrpească toate diferenţele. Şi, mai ales, e clar că doreşte să comunice, „dragă Costi, dragă Vasile” şi „dragă Ciprian”. Cam atît. Un alt academic pe cale să electrizeze dezbaterea publică este dl. Dragoş Paul Aligică. Despre unul din textele domniei sale am avut neplăcerea să mă pronunţ[xvii], aşa că voi trece cît pot de repede la alte probleme. Dar nu înainte de a mai zăbovi preţ de un paragraf.

Cu aproape un an în urmă, dl. Aligică îşi informa publicul[xviii] că n-ar fi rău „dacă reprezentanţii dreptei intelectuale din Romania şi cei ai stîngii ar dialoga mai mult”, mai ales că intelectualii de stînga insistă „să se angajeze într-o discuţie critică a economiei de piaţă şi capitalismului” cu omologii şi totodată superiorii lor de la dreapta. Însă autorul se vede nevoit să fie sincer: „Cu toată simpatia pentru ei, trebuie să spunem că de prea multe ori lasă impresia ca au, aşa, o  supărare generală pe viaţă şi că negăsind un mod mai bun de a o conceptualiza şi verbaliza, îi zic «capitalism».” Petrecerea, negociată luni de zile, nu se mai ţine. Asta pînă anul următor, cînd analistul de la Revista 22 mai face o încercare, publicînd un nou apel.[xix] Cu aceleaşi concluzii, de această dată mondializate: „Cei ce urmăresc atenţi tonul şi dinamica dezbaterii publice din Occident remarcă imediat un lucru fără precedent: Disperarea acută a ideologilor şi purtătorilor de cuvînt ai stîngii. (…) un întreg univers doctrinar, întreaga lor lume mentală, cu miturile, fobiile şi iluziile ei, se prăbuşeşte. Confuzia, dezorientarea, panica sînt palpabile de sus pînă jos.” După această punere în abis urmează două comentarii: primul, tricotînd în jurul emergenţei unui „nou tip de comentariat jurnalistic – onest, cu valorile pe masă, la vedere”, vădit de dreapta şi cu siguranţă bugetar; al doilea, glosînd despre „calitatea intelectuală precară a publicisticii stîngiştilor români şi a prezenţei pe internet a stîngismului”. După mai multe consolări de felul acesta, urmează şi încurajările: „Există şi cîţiva tineri români care au potenţial de stînga decent dar momentan nu îşi pot face loc în prima linie datorită veleitarilor sau oportuniştilor sub acoperire”. Ba chiar aflăm şi disponibilitatea domniei sale de a ocroti viitoarele mlădiţe literare, „tinerii stîngişti purtători ai unui discurs dacă nu corect cel puţin inteligent şi decent”. Însă dacă este un mister cine sînt nefericiţii deconspiraţi ca fiind „lipsiţi de conştiinţa propriilor limitări informaţionale şi intelectuale”, ca să nu mai vorbim de fericiţii care vor fi învăţaţi cum „să iasă în faţă”, aflăm, totuşi, un lucru cert: „ideile sînt cele care schimbă lumea”, „motorul istoriei” nefiind altceva decît „lupta de idei”. În apărarea acestei concluzii pe care pînă şi tînărul Schelling ar fi avut reţineri s-o formuleze atît de concis, dl. Aligică bolboroseşte ceva despre Marx şi Weber[xx], amintindu-l şi pe Mark Blyth[xxi]. Concluzia care mi se impune după acest dialog exemplar este următoarea: dezbaterea intelectuală între dreapta şi stînga e lipsită de orice miză, iar cititorii îşi cam pierd vremea asistînd la un schimb de idei care nu mişcă o sprînceană, darămite lumea. În legătură cu intelectualitatea de dreapta, atît de sigură pe ea încît nici măcar nu se oboseşte să indice vreun referent, nu înţeleg un lucru simplu: de ce nu se adresează direct unui Occident care, cum spune dl. Aligică, „are în continuare nume şi surse de calitate pentru idei şi retorică de stînga”; de ce preferă să-şi risipească talentul făcînd morală unor epigoni? Sau, şi mai profitabil, de ce nu discută între ei problemele locale ale omenirii. Parcă nu-mi vine să cred că toată dreapta se află fix pe aceeaşi frecvenţă. La stînga, de exemplu, am senzaţia că încep să apară şi dezacorduri.

Diapozitive optimiste

În continuare, intenţionez să pun sub semnul întrebării luciditatea cîtorva poziţii exprimate chiar pe această platformă, articolele cu pricina[xxii] fiind despre interpretarea revoltelor din Marea Britanie. Am să încep cu vestea bună: toate materialele subliniază faptul că există o legătură între politicile mai vechi şi mai noi ale guvernului englez şi nemulţumirea populară, care a luat în anumite cartiere forma piromaniei şi a jafului. Însă aici se opreşte explicaţia şi încep solidarizările problematice. De exemplu, dna. Victoria Stoiciu scrie că „nedreptăţiţii sorţii sînt figuri pozitive numai atunci când vine vorba de trecut”, pe cînd „azi nu avem decât jefuitori, infractori şi «scursuri»”. Ideea aceasta îmi pare a fi cam prea dependentă de un sentimentalism haotic, pentru că „răscoalele care au avut loc în istorie” nu au fost doar a celor care „care trudeau în sudoarea  frunţii”. Istoria a înregistrat şi suficiente „fermentaţii confuze” (sintagma e a unui filosof neamţ), nu doar apolitice sau asociale, ci de-a dreptul obscurantiste.[xxiii] Prin urmare, constatarea sărăciei şi a ignoranţei protestatarilor nu trebuie să ne împingă automat la declaraţii de amor. Este adevărat, cum spune dna. Stoiciu, că „protestul poate fi şi un cocktail Molotov aruncat într-un imobil, fără un mesaj colectiv exprimat coerent”; şi că „violenţa şi criminalitatea sînt direct corelate cu nivelul de inegalitate dintr-o societate”; dar acestea sînt doar constatări – iar ţinta mişcărilor de stradă nu-i indiferentă, oricît de incoerent ar fi exprimată nemulţumirea. Sigur, trebuie luptat cumva împotriva inegalităţii sociale, dar lupta trebuie dusă numai de pe poziţii progresiste. Şi nu e vorba despre „formule suculente şi abstracte gen Jos capitalismul”, ci despre faptul că lumpenproletariatul şi zonele freak ale societăţii nu au (şi nu au avut niciodată) un potenţial emacipator. Clasa muncitoare (în special clasa de mijoc, astăzi), clasa cea mai productivă şi mai înaintată a societăţii trebuie convinsă că sistemul capitalist lucrează împotriva intereselor ei şi că trebuie să acţioneze colectiv împotriva capitalului. Conştiinţa de clasă nu-i o formulă filosofică. Cei care muncesc, cei care produc bogăţie socială sînt acum, în acest sistem, deposedaţi de rodul muncii lor, umiliţi, speriaţi şi prostiţi că situaţia în care am ajuns se datorează statului, imigranţilor, romilor, politicilor de stînga ori lipsei de productivitate. Din acest punct de vedere, ceea ce se întîmplă în Israel, unde sute de mii de oameni (majoritatea din clasa de mijloc) au scos steagul roşu în stradă, are o semnificaţie infinit mai importantă decît tulburările generate de către nenorociţii din Anglia. Aceştia din urmă[xxiv], fără o socializare progresistă, pot fi oricînd atraşi de partea celor mai reacţionare forme de expresie politică. De pe urma rebeliunilor britanice ne putem aştepta la consecinţe foarte neplăcute: un stat mai represiv, o populaţie cu idei mai la dreapta şi un capital mai profitor. Putem spera chiar şi la creşterea vînzărilor de televizoare după ce o viitoare campanie publicitară va adresa cumparatorilor un mesaj de genul: „unii sparg magazine pentru a avea marca XYZ; cumpăraţi şi voi pînă nu se epuizează stocul!”

Şi textul d-nei Iulia Popovici se situează în acelaşi registru al amestecului planurilor, al trecerilor bruşte de la consideraţii perfect justificate (severele probleme sociale din Marea Britanie, mitul nemuncii ş.a.) la justificări foarte precare: nu e vorba că acţiunile răsculaţilor sînt „ilegale” şi „imorale”, ci că nu au nimic eliberator; sînt gesturi care duc la o şi mai accentuată desocializare. Faptul că cei care au dat foc şi au furat nu au făcut decît să-şi „însuşească filozofia individualismului capitalist, modelat pe ocolirea regulilor comune” nu ar trebui să ne bucure prea tare; dimpotrivă, atomizarea socială şi conflictul mocnit între cei care muncesc şi cei care, în absenţa locurilor de muncă, devin treptat parte a unei lumi pe care o putem numi fără reţinere interlopă, ar trebui să ne dea de gîndit; la fel, ştirea că „afro-caribienii din Londra sfidează corectitudinea politică lingvistică şi de faţadă autonumindu-se «nigros»” nu are nimic provocator – e mai curînd un gest autodenigrator îndoielnic. La rîndul său, dna. Mihaela Michailov propune o interpretare cît se poate de conformistă în presupusul ei nonconformism. Strategia de generare a textului e una după reţetă, exact aşa cum scrie în manualul de studii culturale: se ia un eveniment recent şi se amestecă cu termeni-cheie, de acestă dată „corp” – rezultă „revolte corpo-critice”, „corpuri [ce] invadează teritoriul ocupat de drepturi univoce şi de legi stabilizatoare”, „corporalizarea sistemului”, „corpuri în hanorace cu glugi”, „corpul colectiv de control”, poate şi altele, pentru că nu am făcut inventarul complet; bineînţeles, totul pus în legătură cu „autoreprezentarea”, „hiperproducţia”, „anarhia de conştientizare”. După acest delir semantic, urmează concluzia: „Anarhia marginalilor needucaţi educă maturizarea conştiinţei sociale”. Personal, nu aş fi prea sigur. Într-o societate tot mai sărăcită material şi moral, cu instituţii sociale (partide de stînga, sindicate, presă progresistă etc.) tot mai firave, cu un discurs public tot mai iraţional, optimismul că ne rămîn totuşi limbaje private cu care să ne jucăm nu e deloc molipsitor. Se pare că rezistenţa prin cultură (clasică) a fost cu succes înlocuită cu rezistenţa prin artă (contemporană).

În încheiere, voi face două consideraţii în marginea eseului despre rasism şi modernitatea capitalistă publicat de către dl. Norbert Petrovici. Întrucît intenţionez să reiau tema într-un alt context[xxv], mă voi limita acum nu atît la o analiză, cît la exprimarea unor rezerve serioase faţă de acest demers. Cea dintîi porneşte chiar de la titlu: dacă rasismul este un mecanism constitutiv al modernităţii capitaliste, atunci capitalismul nu poate fi gîndit în afara acestei trăsături. Or, ideea este mai mult decît discutabilă: este falsă. E adevărat că la apariţia sa capitalismul a folosit şi chiar a generat rasismul, atît pentru acumularea primitivă, cît şi pentru sporirea profiturilor; o mai face şi astăzi într-o anumită măsură. Însă rasismul, cred, nu-i în nici un fel substanţial capitalismului. La fel cum, de pildă, nici persecuţia minorităţilor sexuale, ori distrugerea mediului înconjurător nu-i sînt. Toate acestea ţin de anumite trepte de dezvoltare (termen suspect, am impresia): socială, educativă, tehnică etc. Nu spun că nu există discriminări pe bază de rasă sau orientare sexuală, ori că poluare-i o fantezie. Dar nu cred că sînt inerente capitalismului. Pe Wall Street probabil că nu vom întîlni astăzi doar caucazieni; la fel, un capitalism care să integreze minorităţile sexuale poate fi pe deplin funcţional: homosexualii pot sta la servici după program (se presupune că familia nu le ocupă timpul de muncă) şi există prezumţia că sînt foarte interesaţi de carieră şi de recunoaştere etc., deci pot fi, la limită, preferaţi de angajatorul în căutarea unei mîini de lucru emancipată de anumite prejudecăţi burgheze; cît despre mediul ambiant, ce poate fi mai ecologic decît speculaţia financiară? Cea de-a doua rezervă priveşte chiar interpretarea „insurecţiilor populare” din Anglia, o sintagmă nepotrivită în legătură cu evenimentele: nu a fost nici insurecţie (pentru că organizarea de care au dat dovadă nu urmărea răsturnarea vreunui regim), nici populară (întrucît nu a fost reprezentativă pentru mai nimeni). Putem numi insurecţii populare protestele din timpul „primăverii arabe”, sau ce se întîmplă acum în Siria, nu aventurile nocturne din Anglia. Ca şi în cazul celorlalte texte discutate în această secţiune, eseul d-lui Petrovici reuşeşte să combine descrieri cauzale foarte corecte („protest violent al unei mase de tineri care nu au şanse la educaţie sau ocupaţie, care nu au posibilitate de mobilitate, care sunt prinşi în cartierele şi comunităţile lor, tot mai sărace, scoase din logica redistribuţiei, ceea ce produce inegalităţi şi diviziuni sociale insurmontabile”) cu efecte deziderative mai mult decît discutabile; de exemplu, referitor la jafurile din magazine: „Marfa a fost defetişizată. Aici avem de a face cu un Marx practicat.” Dimpotrivă – este exact invers! Odată cu respectivele raiduri, lumpenproletarii şi asociaţii au fetişizat marfa la o cotă nemaiîntîlnită pînă acum. Cît despre „practicarea” lui Marx în acest mod, mă îndoiesc că dl. Petrovici poate oferi o singură indicaţie din opera lui Karl Marx (sau din cea a clasicilor marxismului) care să-i susţină ipoteza.

În concluzie, după halucinaţiile pe care le-au avut comentatorii de dreapta cu privire la dezordinea din oraşele englezeşti, confuziile şi chiar iluziile intelectualilor de stînga sînt prea puţin reconfortante.

————————————-

[i] Dan Tapalagă, „Cine sînt noii vandali”: http://www.hotnews.ro/stiri-9735832-cine-sunt-noii-vandali.htm.