Introducere
Abordarea managementului politic de către stânga cere mult discernământ. Căci, deoarece guvernarea este făcută de către dreapta sub toate formele dar, în acelaşi timp, aceste forme luptându-se pentru putere sub umbra diferitelor lozinci, stânga trebuie să fie atentă să nu intre în capcana de a susţine o dreaptă împotriva alteia. Adică să nu substituie politica reală a unei drepte cu lozincile pe care aceasta le flutură: să nu fie nominalistă, cu alte cuvinte[1]. De exemplu, dacă observă îndepărtarea unei drepte de lozinca anticorupţiei pe baza căreia a câştigat voturile populaţiei – lozincă ce este, evident, susţinută de către stânga – trebuie să sesizeze şi distanţa imensă, şi permanentă, dintre social-democraţie şi numele de stânga sub care ea îşi face jocurile fără să pună nici o secundă sub semnul întrebării exploatarea şi dominaţia.
Discernământul stângii este pus la încercare şi atunci când are în faţă eterogenitatea şi mixarea măsurilor politice (luate, toate, de către dreapta): deoarece unele reflectă limpede interesele de dreapta şi dau caracteristica principală a politicilor, în timp ce altele, înserate în primele, sunt legate de buna guvernare. Desigur că acest din urmă concept este forjat în cadrul capitalismului şi reflectă contradicţiile dintre diferite tipuri de interese ale clasei conducătoare, ca şi presiunile democratice, de jos, pentru un anumit control popular asupra administraţiei: dar aceasta înseamnă că măsurile de bună guvernare au în vedere nivelul cel mai înalt/ultim al conceptului, adică al raporturilor de forţe. Ca urmare, dacă stânga respinge legile privatizării, în cadrul cărora există – pentru ca privatizarea să fie acceptată la nivel general – prevederi de reducere a risipei şi fraudei, ea nu trebuie să respingă şi aceste prevederi ca atare: ci să arate că ele se realizează more capitalisto, deci limitat, insuficient şi, desigur, să creioneze alternative pentru implementarea unei administraţii eficiente.
Exemplul pe care îl discutăm este cel al celor două legi importante iniţiate de către guvernul actual: Legea educaţiei şi proiectul de Lege a sănătăţii. De fapt, la prima observaţiile sunt legate numai de secţiunea de învăţământ superior.
O observaţie de metodă
Disciplina dialogului – adică răspunsul la teze, confruntarea argumentelor cu argumente – este mai slabă la unii. Indiferent cum este autorul, sau cum este presupus a fi, un răspuns care respectă cerinţele dialogului este exclusiv relativ la punctul de vedere exprimat de autor, şi nicidecum ad hominem. Pentru că, oricum, răspunsul ad hominem nu desfiinţează teza, adică arată slăbiciunea teoretică a celui care răspunde. Desigur că un asemenea mod de a duce discuţiile are tradiţie: dar dacă în dezbaterea ştiinţifică el nu este, pur şi simplu, acceptat, considerându-se că ar scădea chiar legitimitatea dezbaterii ca atare şi a comunităţii ştiinţifice care o practică, în mişcarea de opinii politice el este folosit pentru a deturna atenţia de la argumente.
Dacă proiectul actual de lege a sănătăţii de privatizare cvasi-totală a acestui domeniu este tragic, eventuala sa promulgare ducând la creşterea vulnerabilităţii în faţa bolii a majorităţii populaţiei (cu tot ceea ce presupune aceasta) prin dublarea şi chiar triplarea contribuţiei fiecăruia – prin plata oficială peste cuantumul de asigurări de sănătate a serviciilor (chiar a celor oferite de pachetul de bază[2]) şi prin plata unei asigurări suplimentare, ambele la asiguratorii privaţi[3] –, Legea educaţiei, secţiunea învăţământ superior, este în cea mai mare parte bună. Accesul tinerilor de la sate la educaţia înaltă a fost îngrădit demult, atât prin vechea Lege care a permis introducerea principiului privat în învăţământul superior de stat cât şi, desigur, prin ansamblul proceselor economice de după 1989. Dimpotrivă, noua Lege nu face decât să introducă criterii de management modern care limitează puţin ideea „privată” a celor care conduc universitatea: tocmai principiul răspunderii şi unele mecanisme de transparenţă şi de control public au fost ceea ce a determinat protestul beneficiarilor „autonomiei”.
Desigur că sunt aspecte în Legea educaţiei care trebuie îmbunătăţite[4]: logic, după câţiva ani de funcţionare ele vor deveni evidente şi vor impune modificări, aşa cum se întâmplă cu multe legi. Dar faptul că Legea este cadru şi criteriu pentru promovarea potrivit calităţii şi că reface prestigiul universitarului, aproape distrus după 21 de ani plini de titluri şi posturi obţinute fraudulos, este un lucru foarte bun şi necesar.
Iar dacă Legea nu se aplică, adică diferitele verigi şi noduri din sistem trenează, doar-doar vin alegerile, se schimbă guvernul şi se abrogă Legea, nu trebuie să ne întrebăm de ce şi cine are interesul pentru asta? Şi nu presupune managementul democratic (şi eficient totodată) încadrarea strictă a birocraţiei de către legea care nu îi permite să dubleze puterea (deci dominaţia)? Iar stânga nu este oare interesată de respectarea acestei legi?
Nu trebuie deloc să susţii un partid sau altul de la putere pentru a aborda problemele potrivit obiectivelor de stânga şi democratice şi potrivit consecinţelor pe care o măsură şi o acţiune politică le au. Iar dacă analizăm faptele după aceste obiective şi criterii, atunci depăşim punctul de vedere simplist potrivit căruia: „cei de la putere fac totul rău”, „democratic şi elegant e să critici puterea indiferent ce face”, „cu atât mai mult cu cât Opoziţia/o parte a acesteia este de stânga”. E cazul să criticăm politicile, potrivit consecinţelor lor şi potrivit obiectivelor pe care ni le asumăm, şi să nu facem partizanate caracterizate prin fixitate şi non-critică a prezumţiilor.
Şi atunci va apărea că, „straniu”, putem aproba o măsură a Puterii – ce oroare – şi, în acelaşi timp, putem veşteji comportamentul Opoziţiei, oricare ar fi acestea. Mai mult, că putem observa coexistenţa unor măsuri bune şi a unora proaste ale Puterii, şi că putem să le recunoaştem pe fiecare, fără să le substituim reciproc. Şi, în acelaşi timp, că putem avea o poziţie critică şi faţă de marota Opoziţiei, de a-l da jos pe Băsescu[5].
Observaţii de principiu la proiectul legii sănătăţii
Faptul că instituţiile medicale furnizează servicii nu înseamnă că ele ar trebui să urmărească profitul privat: ele oferă asigurarea sănătăţii – un bun personal şi, totodată, comun de nepreţuit – şi scopul lor nu poate să fie decât realizarea cât mai bună a stării de sănătate. Folosirea eficientă a mijloacelor materiale (inclusiv băneşti) nu poate să fie decât subordonată acestui scop. Altfel, un medic ar trage de o boală, adică nu ar vindeca-o definitiv (deşi ar putea) tocmai pentru ca pacientul să mai cotizeze la profiturile unităţii. După cum, scopul de asigurare a sănătăţii nu înseamnă nicidecum risipă de mijloace materiale (o motivaţie a actualei legi este tocmai eradicarea risipei).
Teoretic, o instituţie medicală axată pe profit ar vrea să vindece cât mai repede bolnavul pentru ca să nu mai trebuiască să consume cu acelaşi pacient pentru aceeaşi afecţiune. În realitate, important pentru sistemul medical privatizat este să obţină mereu bani de la populaţie/pacienţi: deci nu doar ca aceştia să plătească în număr cât mai mare asigurări suplimentare ci şi repetarea vizitelor la medic, a analizelor şi tratamentelor, multe plătite chiar peste asigurări. Aşa că, pe ansamblu, pe de o parte, risipa de mijloace materiale continuă iar pe de altă parte, asigurarea sănătăţii, deci a stării de bine, este handicapată de interesul privat. De aceea, funcţionarea unităţilor medicale ca societate comercială – al cărei obiectiv asumat este profitul – sau sub egida unor fundaţii care să conţină şi societăţi comerciale medicale şi să trimită la necesitatea rentabilităţii unităţilor din cadrul lor este antagonică scopului medicinii ca atare.
În acelaşi timp, aspectele pozitive de administraţie – crearea agenţiei pentru informaţii şi calitate, registrul unic, sistemul informatic şi informaţional – adică o evidenţă modernă, informatizată, care singură poate sta la baza unui control legitim, nici nu implică privatizarea şi nici nu trebuie ignorate în numele respingerii întemeiate a proiectului de lege.
În realitate, transparenţa în folosirea mijloacelor materiale poate fi asigurată tocmai în unităţile de stat: ceea ce nu înseamnă, desigur, conducere birocratică şi relaţii clientelare între Casa naţională de asigurări de sănătate şi, pe de altă parte, unităţile medicale. Şi aici se impune controlul public: dar poate fi oare asigurat controlul public asupra unor bani deveniţi privaţi (în casele de asigurări private de sănătate)? Doar prin publicarea unui raport anual? Principiul reducerii risipei, fraudei şi incompetenţei în întregul sistem cere un management modern care nu este defel dependent de caracterul privat al instituţiilor medicale. Dimpotrivă, el este legat de o organizare generală a societăţii motivată de nevoile reale ale fiecărui om. Altfel (în sistemul actual) poate fi, de exemplu, controlat de către comunitatea medicală, deci după criterii strict medicale, oferirea de medicamente scumpe în locul celor ieftine (de aceeaşi valoare, desigur) sau a unor medicamente ieftine şi calitativ inferioare unora mai scumpe?
Nu există nici o motivaţie a transmiterii banilor colectaţi în Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) din contribuţiile populaţiei către casele de asigurări private. Dacă era nevoie de o verigă intermediară între CNAS şi unităţile medicale, se putea construi una de stat care să participe la procesul de transparentizare a conducerii problemelor publice.
Dar un aspect paradoxal al propunerii de lege a sănătăţii este cel în care tocmai pachetul de bază de servicii medicale, medicamente şi dispozitive este voalat: se spune doar (Titlul XI, Secţiunea 3, Art. 204 (3)) că modalităţile de acordare a acestuia vor fi stabilite ulterior promulgării Legii, prin hotărâre de guvern. Păi atunci pe ce să îşi dea oamenii acordul?
Nici până acum cetăţenii nu erau legaţi de o anumită unitate sau de un anumit medic: ei puteau să îl schimbe şi puteau să meargă la ce unitate din ţară doreau. Din acest punct de vedere, proiectul reduce această posibilitate la „furnizorii” aleşi de casa privată de asigurare.
Iar coplata – suma oficială suplimentară peste cea din asigurare – înseamnă o limitare şi mai mare a posibilităţii unei bune părţi a populaţiei de a avea acces la servicii medicale. Căci ea „se calculează procentual din valoarea serviciilor medicale prevăzute în pachetul de bază” (Titlul XI, Secţiunea 2, Art. 210) , şi nu, evident, în funcţie de veniturile cetăţeanului. O dată mai mult apare că sănătatea nu trebuie să fie un lux, iar serviciile medicale nu trebuie cuantificate contabil decât în ceea ce priveşte folosirea raţională a resurselor, şi nu pentru a măsura câţi bani aduc ele.
Deşi „a douăsprezecea parte din valoarea veniturilor nete anuale realizate” (Art. 211) drept suma percepută drept coplată poate să nu pară foarte mare, ea este astfel dacă veniturile sunt mici. Şi dacă omul are nevoie într-un an de mai mute servicii, medicamente dispozitive medicale decât cele permise de pachetul de bază căruia îi corespunde „a douăsprezecea parte din valoarea veniturilor nete anuale realizate”? Şi dacă nu are bani pentru o asigurare suplimentară?
De fapt, asigurările suplimentare – botezate pompos „voluntare”[6], ca şi cum voinţa cetăţenilor ar fi aceea de a plăti, deci pentru sănătatea care nu mai este un drept –, concomitente cu asigurările sociale de sănătate (Titlul XIII, Art. 236), sunt de 2 feluri: complementare şi suplimentare (Art. 237m (2)). Primele „suportă total sau parţial plata serviciilor acoperite parţial din pachetul de servicii medicale de bază şi/sau coplăţile asociate acestora”. Deci iată că acea a douăsprezecea parte din veniturile nete anuale nu mai e suficientă, fie parţial, fie chiar total pentru pachetul de bază. Şi atunci?
Cele suplimentare „suportă total sau parţial plata pentru orice tip de servicii necuprinse în pachetul de servicii medicale de bază şi coplăţi”. Pentru o apendicectomie e nevoie de o asigurare complementară? Iar pentru o operaţie a lui Whipple de una suplimentară? Şi dacă cetăţeanul nu are bani? Iar, pe de altă parte, deoarece teama oamenilor de boală (şi de imposibilitatea de a plăti un eventual serviciu medical scump) este mare, nu se vor strânge mai mulţi bani la asigurările suplimentare peste nevoile reale ale asiguraţilor? Ce se întâmplă cu ei?
Dar asigurările sunt poate cea mai tipică încarnare a capitalismului: să zicem – pentru ca aceia care se iluzionează asupra spiritului „protestant”, de muncă şi construcţie de la firul ierbii, să nu protesteze – numai a capitalismului parazitar din perioada crizei de sistem. (Acest caracter parazitar a coexistat mereu cu acela muncitor, dar să lăsăm asta acum). De ce? Deoarece exploatează sentimentul fricii şi obţine, şi fără să facă nimic, mai mulţi bani decât returnează în caz de accidente etc.
Caracterul parazitar al asigurărilor suplimentare de sănătate apare o dată mai mult prin prevederea scandaloasă conform căreia asiguratorul suplimentar „poate restricţiona pentru acest tip de asigurare accesul asiguratului, parţial sau în totalitate, la anumiţi furnizori de servicii” (Art. 243 (3)): deoarece, oricât de mare este asigurarea suplimentară, ea este mult mai mică decât operaţii şi tratamente complicate; or casa privată de asigurări este instituţie lucrativă şi-atunci, ce contează că moare omul cu zile, asta e, ghinionul lui. Şi, culmea, nici măcar sumele convenite între unităţile medicale şi asiguratori nu sunt bătute în cuie: „Furnizorii privaţi pot stabili, prin negociere, alte tarife decât cele” maximale stabilite şi aprobate prin ordin al ministrului” (Art. 245 (3) şi (4).
Conform acestui proiect de lege, sănătatea devine oficial un lux. (Faptul că trebuie să previi boala, prin analize şi controale profilactice, este un lucru foarte bun, dar nu este defel legat de privatizarea sistemului de sănătate ci, dimpotrivă, de accesul larg la serviciile medicale[7]).
*
Preşedintele Traian Băsescu a spus la discuţia de la TVR1 înainte de Crăciun că, dacă legea sănătăţii nu va întruni masa critică de adeziune, ea nu va fi promulgată. Să vedem: nu numai dacă se ţine de cuvânt cât, mai ales, dacă se va crea masa critică de respingere.
Deci, acum, este rândul populaţiei să îşi spună cuvântul.
Note
[1] Şi, desigur, să nu considere că dreapta de la putere, indiferent care ar fi, este mai rea decât dreapta în opoziţie şi ahtiată să preia ea ciolanul.
După cum, să nu se plieze tiparului de dreapta de luptă politică, de personalizare a puterii capitaliste: adică să accepte şi ea că răul politic ar fi dat numai de un personaj sau de nişte personaje (şi nu de relaţiile structurale ale sistemului) şi că, astfel, principalul ei obiectiv, adică cel mai urgent, ar fi înlocuirea acelor personaje cu altele, tot de dreapta dar „mai puţin nocive”.
[2] De pildă, unele analize – recomandate „gratis”, adică în cadrul pachetului de servicii de bată, de către medicul de familie, sau de către specialistul la care a fost trimis pacientul.
[3] Nimeni – nici de la Putere şi nici din Opoziţia care a susţinut de 22 de ani privatizarea şi raptul proprietăţii publice – nu a dat argumente de ce ar fi mai bune asigurările private decât aceea de stat.
[4] În ce mă priveşte, aş introduce sistemul ten years, adică aş condiţiona contractul de muncă al cadrului didactic din învăţământul superior de evaluarea periodică a calităţii lui ştiinţifice (potrivit unor criterii clare, desigur). Această evaluare trebuie să fie publică, transparentă şi, în fond, efectuată de către comunitatea ştiinţifică respectivă. Contractul de muncă pe perioadă determinată – cu toate drepturile ce decurg astăzi din contractul de muncă pe perioadă nedeterminată – ar duce la creşterea eficienţei, la creşterea calităţii fiecărui cadru didactic, la limitarea clanurilor şi este consonant cu mobilitatea forţei de muncă implicată de mondializare şi revoluţia ştiinţifică şi tehnică.
Ca urmare, pensionarea ar decurge din această evaluare, pe de o parte curăţind sistemul de cadre neperformante şi pe de altă parte asigurându-i calitatea prin continuarea prestaţiilor celorlalţi.
De asemenea, aş introduce obligaţia de transparenţă reală în publicarea veniturilor (nu o sumă globală – ca acum, ci precizarea salariului lunar, sporurilor lunare etc.), ca şi prezenţa permanentă pe site a acestor informaţii.
De asemenea, aş introduce obligaţia unei adunări generale anuale pe facultate/departament în care s-ar realiza mai bine un control public al conducerii universităţii. Concluziile – inclusiv critice – ale acestor adunări trebuie puse pe site şi introduse şi în strategia concretă de conducere a universităţii şi în aceea a ministerului.
Aş introduce obligaţia ministerului (prin Autoritatea Naţională pentru Cercetarea Ştiinţifică, Consiliul Naţional pentru Atestarea Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării) de a se sesiza din oficiu cu privire la încălcările Legii şi de a pune pe site rapoartele anuale ale instanţelor de mai sus.
Mă întreb cum se poate sancţiona nerespectarea Legii dacă între funcţionari superiori de la direcţia de învăţământ superior şi clici de conducere din diferite universităţi există legături care nu pot fi controlate public?
Mă întreb cum poate ministerul să tolereze încălcarea Legii de către universităţi? Un exemplu minor este ne-afişarea pe situl UPB a rezultatelor referendumului universitar din vara lui 2011 privind modalitatea de alegere a rectorului (la Universitatea din Bucureşti există), sau faptul că nu a fost afişat niciodată nimic legat de Comisia de etică (la Universitatea din Bucureşti a existat mereu, şi astăzi există, sub numele de Ombudsman universitar la http://www.unibuc.ro/n/despre/Ombudsman_Universitar.php).
[5] Vezi „Anti-berlusconismul conceput drept alfa şi omega discursului opoziţional a avut drept consecinţă de a da un cec în alb social-liberalismului italian. Astfel, strategia de uniune cu orice preţ împotriva dreptei s-a soldat cu diluarea partidelor comuniste şi cu un viraj la dreapta a întregii societăţi italiene”, http://socio13.wordpress.com/2010/03/20/aymeric-monville-et-lhypothese-communiste/.
[6] Ele sunt „voluntare” deoarece sunt peste cele obligatorii, sociale. Dar dacă cele obligatorii nu asigură toate serviciile medicale, iar omul vrea să le aibă, mai poate cineva să spună că asigurările „voluntare” nu sunt rezultatul constrângerii?
[7] După cum, nici impozitarea industriei tutunului şi alcoolului pentru susţinerea sănătăţii nu este un lucru rău dar, de asemenea, nu este defel legată de privatizarea sănătăţii.