ArtActMagazine iniţiază campania E nevoie de Centrul Naţional al Dansului, campanie care devine un spaţiu de dezbatere publică, menit să atragă atenţia asupra posibilei dispariţii a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti.
Pe tot parcurusl campaniei veţi putea citi texte ale unor artişti din domenii diferite, care pun în discuţie pericolul desfiinţării unei instituţii singulare în România.
Primul artist care va participa la campania ArtActMagazine este Dan Perjovschi. Textul său va putea fi citit vineri, 7 ianuarie.
Istoria recentă a dansului contemporan este istoria multiplelor dislocări.
’’Starea de cretă’’ este starea cu care s-a confruntat permanent dansul românesc, domeniu de intervenţie a tuturor ameninţărilor posibile şi, raţional, imposibile. Numai că raţionalitatea şi rezonabilul nu sînt, în România culturii zonei zero de critică socială, atributele celor care iau decizii.
Dansul a fost tolerat, adăpostit în teatre sau în muzee (studioul Artele Plastice şi dansul din cadrul Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti – sfîrşitul anilor 80), în spaţii care i-au oferit soluţii de rezistenţă activă şi de supravieţuire în ofensivă.
Condiţia de evacuat, cu istoria la uşă, a fost proprie unui fenomen care şi-a structurat arhiva evenimentelor în deplasare forţată, fără un punct fix, accesibil publicul.
Poate că şansa dansului contemporan, în România, a fost oficializarea tîrzie, modalitate de salvare din perimentrul prea rapidei osificări şi aflieri la formate culturale anoste, îngheţate, lipsite de orice trambulină contemporană.
Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, instituţie apărută în 2004, după un şir de presiuni susţinute, şi-a creat un statut de comunitate absorbantă a unor zone artistice de contact, ignorate de alte instituţii. La CNDB, artişti vizuali, scriitori, antropologi, regizori de teatru şi film, teoreticieni au făcut posibilă starea de contaminare artistică şi de acumulare discursivă. Au de-marcat un domeniu specific, marcîndu-i, în acelaşi timp, tensiunile de proximitate cu domenii de influenţă imediată. Au gîndit inclusiv. Tocmai de aceea, CNDB a reuşit să aibă un statut singular şi nepredictibil, total diferit de al celorlalte instituţii din România. CNDB a instituit o stare de relaţionare deschisă între oameni şi creaţii artistice şi a definit necesitatea revenirii în centrul unei schimbări de model instituţional.
Din 2008, CNDB este ameninţat cu evacuarea, în urma unei Hotărîri de Guvern – 1052/2008- prin care lucrările de consolidare şi modernizare ale Teatrului Naţional din Bucureşti au fost aprobate. În ianuarie 2011, aceste lucrări vor începe (CNDB a primit o scrisoare de la TNB pe 27 decembrie), ceea ce face imposibilă desfăşurarea activităţii sale în spaţiul în care se află. Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional nu a găsit încă o soluţie pentru CNDB, deşi conducerea Centrului a făcut demersurile necesare – întîlniri, scrisori, căutarea unui spaţiu.
Oare de ce unul dintre puţinele spaţii culturale contemporane din România este ameninţat cu desfiinţarea?
De ce fenomene singulare sînt lichidate?
De ce, pînă în ianuarie 2011, Ministerul Culturii nu a reuşit să găsească o soluţie de urgenţă pentru Centrul Naţional al Dansului?
De ce Teatrul Naţional Bucureşti a trimis o scrisoare Centrului şi nu Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în subordinea căruia se află CNDB?
De ce o scrisoare şi nu o dezbatere publică, organizată de MCPN?