DOCUMENT. Doctrina anarhistă rezumată de aparatul se securitate: „Nu mai există nimic. Fă ceia ce voești. Totul aparține tuturor”. Despre anarhism ca etichetare derogativă în contextul campaniei Salvați Roșia Montană 
Directorul Serviciului Român de Informații, George Maior, a avertizat asupra pericolelor eco-anarhismului, care tind să deturneze protestele mișcării Salvați Roșia Montantă de la legitimitate la ilegitimitate. Organizația ActiveWatch a cerut SRI să explice ce înțelege instituția prin (eco)anarhism, motiv pentru care merită prezentat un document al serviciilor în acest sens. Deși limbajul campaniei este preponderent atent a fi receptat în cheie liberală (proprietate privată, stat de drept, discursul cultural patrimonialist), premisele existenței unui curent libertar cu accente ecologiste și de stânga, critice la adresa formei actuale de capitalism sunt reale în mișcare, deși latente și uneori puțin conștientizate în campanie, prin apelul la o orizontalitate spontaneistă, mai mult retorică decât faptică dacă e analizat nucleul mișcării, dar aceasta e tensiunea oricărui concept puternic, care presupune o polarizare între limbaj și realitate, o tensiune specifică limbajului normativ în general. Sunt și alte apeluri libertare de stânga în mișcare, către un cooperativism de piață, al unui acționariat colectiv, mai ales în agricultură care oferă șansa țăranilor asociați să lupte cu agrobussinesurile și cu propria mentalitate individualistă păguboasă și neproductivă. Apoi, traiul în comunități restrânse, descentralizate, în sate transformate în orașe ca nivel de trai, este considerat, dacă întrebi unele persoane din campanie, așa cum e Stephanie Roth, cea care a declanșat-o de fapt, mai sustenabil și mai egalitar față de traiul în megalopolisuri, extrem de inegale și consumatoare de resurse. O altă caracteristică a ecologismului modern este producția pe stoc în afara iraționalității cererii și ofertei specifică brandurilor pieței corporatiste, trăsătură care presupune un consum durabil și o apropiere de socialism în forma sa non-autoritară. Aceste caracteristici seamănă cu anarhismul, dar fără partea sa dură de distrugere a statului, specifică doctrinei în secolul XIX, fără ism s-ar putea spune. Acest curent de gândire e expediat rapid și constant prin etichetare derogativă de către Servicii, care s-au format în 1909 ca organism separat de poliție avertizând asupra pericolului extrem al socialismului anarhist în spațiul românesc, pornind de la o tentativă de asasinat a unui muncitor exaltat, Stoenescu Jelea, asupra prim-ministrului Ion I.C. Brătianu. Desigur, nu s-a descoperit nici un complot, dar Siguranța a fost înființată, a primit mai multe fonduri, a constituit un organism extrem de represiv, cu o parte din aparat recrutată și în perioada comunistă când s-a manifestat mult mai dur. Doctrina anarhistă este rezumată astfel de Servicii la 1905, într-un referat informativ semnat de Patriotul: „Nu mai există nimic. Fă ceia ce voești. Totul aparține tuturor”. Referatul este adresat Directorului Poliției și Siguranței Generale și face trimiteri la istoria doctrinei (FDPSG – Dosar 9/1905). Face parte din volumul lui Mircea Vâlcu-Mehedinți: Dezvăluiri. Fața Necunoscută a istoriei României. Volumul 2. Anarhismul. Socialismul (Culegere de documente originale din fondurile Serviciului Special de Informații, Direcției Siguranței Generale, Direcției Generale a Poliției, Corpului Detectivilor, Casei Regale). Mircea Vâlcu-Mehedinți consideră că socialismul și anarhismul sunt doctrine „străine”, iar învățătura acestor curente este „improprie gândirii și modului de comportament ale românului”. Socialismul a fost propagat de „străinii care s-au aciuat în țara noastră cu gânduri nu tocmai cinstite”. La final, editorul unui volum care se dorește științific îndeamnă cititorul la retrezire națională prin apelul „Deșteaptă-te române!” și „Nu mai dormi! Te-au călcat hoții! Trezește-te!”. Nu ne rămâne de ales decât să credem că președintele SRI George Maior, pasionat de istorie, a ascultat atât avertismentul lui Vâlcu-Mehedinți și referatul de mai jos, altfel nu ne putem explica pericolul extremist la care e supusă țara de influențele doctrinelor și, eventual, a agenturilor străine. Totuși, dincolo de ironia mea, referatul chiar conține o străduință intelectuală de a parcurge anarhismul în varianta sa de secol XIX, chiar dacă explicațiile sunt pe alocuri caricaturale, a perceperii anarhistului ca un terorist fanatic care încearcă prin bombe, prin propaganda prin faptă, să își transpună ideile anti-autoritare. Uneori era așa, dar cel mai adesea nu, de aceea înțelegerea doctrinei denumite uneori și a socialismului libertarian, necesită un efort analitic mai profund, deocamdată inexistent în spațiul autohton (Adi DOHOTARU). Precursori. Nu e nevoe să ne rădicăm până la Platon şi cetatea sa ideală spre a găsi precursorii ideei anarhiste. Ne vom mulţumi să-i luăm din secolul XVI. Din Rabelais anarhismul a împrumutat faimosul „Fă ceia ce voeşti” (Fais ce que veux) care constitue jumătatea teoriilor sale afimative. În opera sa L’abbaye de Theleme, Rabelais pune o societate ideală „o reuniune de oameni ce se conduc nu prin legi, statute sau regulamente, ci după bunul lor plac şi libera lor înţelegere. Fie care se scoală când vrea, bea, mănâncă, munceşte, doarme cât vrea. Nimeni nu-i sileşte, nimeni nu le ordonă ce trebue să facă. În raporturile dintre ei nu au altă clausă de cât aceasta: „Fă ceia ce voeşti” Aşa dar după Rabelais, nici o legătură, nici un statut fundamental de societate organizată, nici o limită libertăţei individuale: anarhiştii nu spun nici ei altă ceva. Cătră anul 1520 găsim în Germania un alt precursor al anarhiei mult mai caracteristic încă de cât Rabelais. Acesta e anabaptistul Munzer. Spirit exaltat, pornit spre ură, sălbatec şi convins el a jurat să schimbe societatea. Dânsul iubeşte poporul şi omenirea întreagă şi urăşte până la fanatism pe toţi episcopii şi principii pe care-i consideră o calamitate, ca pe nişte asupritori, „împedicând poporul să ia parte la desvoltarea şi folosinţa drepturilor sale imprescriptibile”. El predică principiul comunităţii bunurilor şi ale muncei, îndepărtând ori ce idee de naţionalitate. Cu capul pe trunchiu aruncă călăilor săi aceste cuvinte profetice: „într’o zi voi fi răsbunatl Un om ca mine nu moare!” Chiar de la bunul La Fontaine anarhiştii împrumută maxima: „Duşmanul nostru e stăpânul nostru”. „Notre ennemie, c’este notre Maître”. Însuşi Bossuet, cine ar crede-o, e socotit printre strămoşii anarhismului. „Pentru ce, exclamă el, vedem de o parte fericirea, favoarea, belşugul, iar pe de alta întristarea, deznădejdea şi sărăcia luciei Iar mai presus de ori ce dispreţul muncei?” Bossuet a formulat în chip foarte precis „Totul este al tuturor. „Tout est a tous”. În secolul al XVIII, studiul problemelor sociale ia o desvoltare din ce în ce mai mare în domeniul cercetărilor filosofice. în timp ce mizeria creşte în clasele inferioare, un sentiment paralel de milă şi de revoltă se desvoltă la spiritele independente indignate de privilegiul unor anumite clase. /…/. Diderot scrie: „Natura n’a făcut nici sclavi, nici stăpâni, nu voesc nici să dau şi nici să primesc legi /…/. Adevărata noţiune a proprietăţii presupunând dreptul de uz şi de abuz, nici odată un om nu poate fi proprietatea unui suveran, un copil proprietatea unui tată, o femee proprietatea unui soț. Iar Jean J. Rousseau zice: „în starea naturei inegalitatea este aproape nulă în specia umană, şi se mărgineşte în toate cazurile la calităţile fizice şi morale. Ea este fructul stărei sociale şi rezultă din educaţie.” Şi mai jos adaogă: Cel dintâi om care, împrejmuind o bucată de loc a crezut de cuviinţă să spue: „Acesta este al meu” şi a găsit oameni destul de proşti ca să-l creadă, a fost adevăratul întemeetor al societăţii civile. Câte crime, răbdare, omoruri şi nenorociri n’ar fi cruţat neamul omenesc, acela care zmulgând ţăruşul şi astupând urmele, ar fi strigat semenilor săi: feriţi-vă să daţi ascultare acestui mincinos, sunteţi perduţi dacă uitaţi o clipă că „fructele sunt a tuturor şi pământul nu e al nimănui”. „Les fruits sont a tous et la terre n’est a perssonne.” Totuşi e o diferenţă între oamenii Revoluţiunii (Masei Revoluţiunii) şi anarhişti. Cei dintâi erau cu totul patrioţi, înaintea duşmanului care ameninţa frontiera patriei, nici Jacques Roux, nici Hebert, nici Babeuf, nici Buonarotti, nici alţi aleşi ai secţiunilor şi membri ai Convenţiunei n’ar fi aderat la ideile de fraternitate internaţională pe care mulţi socialişti şi toţi anarhiştii le-au adoptat de atunci. Manifestul Egalilor (Des Egaux) proclamă: „Natura a dat un drept egal, fie cărui om în ceia ce priveşte folosinţa tuturor bunurilor. Scopul societăţii e să apere această egalitate şi să o mărească prin îngrămădirea tuturor bunurilor comune. Există tirănie acolo unde unul se sleeşte de muncă şi duce lipsă de ori ce; iar altul pluteşte în belşug, fără să facă nimic. Nimeni n’a putut fără crimă să-şi însuşească exclusiv bunurile pământului şi ale industriei. Nu trebue să existe nici bogaţi, nici sărăci. Bogaţii cari nu vor să renunţe la prisosul lor în folosul celor nenorociţi, sunt duşmanii poporului. Revoluţiunea are drept ţintă să nărue inegalitatea şi să întroneze fericirea tuturor. Într’un cuvânt, jos proprietatea individuală. /…/.” Nimic nu seamănă mai mult ca acest manifest, făcut acum 100 de ani, cu un placard anarhist de astăzi. Terenul e preparat. /…/. Acesta e rolul lui Proudhon, de adevăratul întemeetor al doctrinei anarhiste. După cum am văzut că Bakunin e fondatorul partidului Anarhist, Proudhon reunind ideile libertare şi altruiste produse în decursul veacurilor a construit o teorie socială raţională şi pozitivă. El distruge şi reconstitue. Statul în organizaţia socială pe care o propune Proudhon, nu e de cât o administraţie însărcinată a garanta fie căruia libertatea sa şi a supraveghea o deopotrivă distribuire a justiţiei între toţi indivizii. Nu mai există stăpâni, nici sus nici jos. Suveranitatea
rezidă în fiecare cetăţean şi ea se exercită în sfera strâmtă a „municipiului”. Totul se descentralizează spre folosul celor mai mulţi. „Astfel că guvernământul nu mai există, iar din anarhie a eşit ordinea” după cum se exprimă Proudhon. Frontierele care constituiau patria nu mai au raţiunea de a fi în această nouă ordine de lucruri: popoarele fraternizează, ne mai având nimic de apărat, pentru că justiţia, corolarul egalităţei, domneşte pretutindeni, şi că nicăeri nu mai există „al tău” şi „al meu”. Aşa că ideea libertară şi anarhistă ajunsă la gradul de doctrină cu Emile (sau despre educaţie) şi Contractul social, ale lui Jean Jacque Rousseau reapare definitiv fixată de către Proudhon. Acesta însă a păstrat toată rezerva asupra mijloacelor de întrebuinţat pentru ca să se asigure reuşita doctrinei. Atunci apar revoluționarii ruși care proclamă răscoala individuală într-un cuvânt și atunci cu intrarea în luptă a lui Kropotkin. Readus de propaganda prin fapt urmează paralel mersul ascendent al propagandei teoretice. Teoriile negative sau destructive. „Nu mai există nimic” (Această frază rezumă întreaga doctrină negativă). Anarhie înseamnă negarea ori cărei autorități. Or autoritatea pretinde să legitimeze existența sa pe trebuințe de a apăr instituțiunile sociale: Familia, Religiunea, Proprietatea, etc. etc. și în acest scop dânsa a creat o mașinărie complicată spre a-și asigura exercițiul și sancțiunea: Legea, Magistratura, Armata, puterea legislativă, puterea executivă etc., etc. Anarhiștii trebue să atace toate instituțiunile a căror apărătoare s’a declarat „autoritatea”, „puterea” și a căror utilitate caută să o demonstreze, pentru a-și legitima propria-i existență. Acestea sunt bazele teoriei anarhiste. Să trecem fugitiv în revistă mijloacele de atac de care face uz anarhismul împotriva diverșilor sateliți ai „autorităței”. Împotriva proprietății și a Capitalului anarhizmul spune: „Apărarea proprietății individuale și transmisiunea în mâinile aceleiași familii, iată principiile pe cari se întemeiază societatea actuală”. Autoritatea, familia, magistratura, armata și toată organisațiunea birocratică care ne apasă decurg de aici. Or, toate școalele socialiste, făcând istoricul proprietății, au arătat că ea nu e decât rodul tâlhăriei, a fraudei și a dreptului pumnului. Dreptul de posesiune este cea mai mare pricină a discordiei în omenire. Dreptul acesta împinge pe oameni să se exploateze să se fure, să se omoare. Dorința aceasta de posesiune e aceia care pricinuește răsboaele și care ucide în inima fie cărui om ori ce sentiment de cinste și solidaritate. Economiștii afirmă cum că capitalul-bani este partea pe care indivizii iscusiți n’au consumat’o necurmat și pe care au pus’o la păstrare pentru trebuinți viitoare. Aceasta însă e o sfruntată minciună scornită de economiștii burghezi, salariați ai capitalului de oare ce economiile făcute de către muncitorul cel mai harnic abia ajung să-i asigure existența pentru zilele negre, pe când capitalistul burghez luând 3 părți din produsul muncii lucrătorului său, economisește milioanele care se înzecesc prin moșteniri, lovituri de bursă, matrapazlâcuri și prin mii de chipuri, unul mai necinstit de cât altul, ceia ce dovedește într’adevăr cum că capitalul, e după cum susțin economiștii muncă acumulată, dar munca altora, acumulată în mâinile unuia singur, a unui tâlhar de rând. […] Teoriile afirmative sau creatoare. Fă ceia ce voesti. Totul este al tuturor. Doctrinele afirmative sunt întru câtva neglijate în broşunile de propagandă, aceasta pentru ca să nu se creadă că Anarhia voeşte să înroleze tovarăşii de Idei. Totuşi sunt 2 cărţi cari ne dau desluşiri îndestulătoare asupra lumei pe care vor să o creeze anarhiştii, acestea sunt: „Cucerirea pâinei” (La conquete du pain) opera prinţului Kropotkin şi „Societatea a doua zi după revoluţie” (ce va apare în curând şl în româneşte) „La Societe au lendemain de la Revolution” de Jean Grave, autorul faimoasei opere „La Societe Insurente et l’anarchie”. În aceste cărți suntem lămuriți asupra viitorului de Armonie şl Bunătate, pe oare anarhiştii îl pregătesc omenirii sub forma de comunizm. „Fă ceea ce voești” și „Totul asta al tuturor” sunt formule prescurtate. „Totul aste al tuturor” scrie Kropotkin, „Generaţiunl întregi, născute și moarte în mizerie, apăsate şi nedreptăţite de stăpânii lor, stoarse de munci, au lăsat danie în Sec. 19 o imensă moştenire, pe care secolul acesta a crescut-o considerabil”. „Totul este al tuturor”, pentru că toţi au nevoe şi toţi au muncit în măsura puterilor lor şi pentru că materialmente e cu neputinţă de a determina partea ce ar putea aparţinea fiecărui în producţiunea bogăţiilor. „Totul este al tuturor”. Și dacă omul și femeea aduc quotă parte de munci ce o datorează, au dreptul în schimb la quota parte a tot ce există, sau va fi produs de toată lumea. Şi această parte le va asigura deja îndestularea. [….] Trebuinţele luxului? Anarhia le asigură tuturor prin câteva ore de muncă suplimentară. Literatura, arta, sciința, vor înflori, de oare ce vor fi îmbrăţişate numai de cei cu vocație, nu vor mai exista mercenari ai condeiului. Anarhiştii într’un cuvânt, după ce dărâmă în întregime instituţiunile existente, rodul nefericit al mijlocului de expropriere individuală, întemeiază societatea pe principiul absolutei libertăţi de grupare a indivizilor, potrivit cu temperamentul şi afinităţile lor – şi nu menţin din trecutul urâcios al societăţii în ruină, de cât progresele şi rezultatele ştiinţifice câştigate. Jos proprietatea, jos guvernul, dar nici o clipă de întrerupere. În mersul progresului industrial şi ştiinţific – singura parte revendicată din moştenirea civilizațiunilor murinde. Astfel e în extras cuprinsul acestor cărți și broşuri în care se află doctrina anarhistă şi pe care cititorii jurnalelor quotidiene nu le cunosc da cât din cititul vre unei note pripăşite, precum a aceleia ce urmează: „o percheziţie în Str. A… a avut drept rezultat descoperirea și confiscarea diferitelor cărți anarhiste și broșuri revoluționare”. Notă: fotografia de la slide este preluată de pe blogul: http://laurentiuridichie.blogspot.ro/