Dincolo de Traian Băsescu

TEMA: Bine şi Rău politic într-o democraţie a şantajului

Traian Băsescu nu este un personaj de apărat. Dar este, indiscutabil, un obiect de analizat, oricât de efemer ar fi.

Din acest punct de vedere, ca ofertă individuală în politică, a fost, de departe, cel mai credibil lider: bucurându-se de viaţă simplu şi „spunând-o p-a dreaptă” (opus şi politrucului atoateştiutor şi evaluator definitiv, dar şi telectualului cu fumuri şi „superior”), dar având şi un discurs clar şi îngrijit, ca şi direct. Ca ofertă politică reprezentativă, a avut singurul mesaj anticorupţie de până acum, iar concret, tendinţa de a face o justiţie independentă politic şi mai respectuoasă de lege, ca şi tendinţa de a limita privilegiile au fost obiectivările acestui mesaj.

În acelaşi timp, ca banal politician parte din şi reprezentant al categoriilor stăpânitoare, a acoperit şi personaje şi practici profitoare şi strategii de accentuare – deci în trendul început după 1989 – a înfeudării ţării şi populaţiei: sub puterea şi a capitalului internaţional şi a rechinilor şi baronilor locali. Logica sistemului în care a ales să fie câştigător l-a determinat să promoveze neo-liberalismul care salvează bănci cu banii luaţi din salarii, pensii, sistemul public de sănătate şi de educaţie. Şi logica acestui sistem şi socoteala de a atrage singurele voci ale „societăţii civile” l-au făcut să mizeze pe discursul anticomunist.

Acest discurs alături de cel anticorupţie relevă nu atât o „dramă” proprie, cât mai ales caracterul contradictoriu al spiritului democratic şi liberal totodată, adică al capitalismului „luminat” sau „curat”: faptul că, în acelaşi timp, doreşte – încă o dată, este în logica sistemului – să obţină cel mai mare câştig hic et nunc, ceea ce presupune orice mijloace (inclusiv canalizarea resurselor statului, contracte interne şi cu exteriorul incorecte, sau discursul de atragere a intelectualilor de dreapta radicali, prin anticomunism), şi să impună respectarea legii şi reducerea numărului de profitori.

O asemenea poziţie este, evident, perdantă[1]: „liniştea” din perioadele Iliescu-Năstase a fost tocmai rezultatul înfăptuirii doar a primului aspect din contradicţia de mai sus. Iar victoria probabilă a noii coaliţii la putere va continua această politică.

Anticomunismul, aşa cum este el receptat de către oameni simpli şi neînregimentaţi politic, înseamnă – şi pe asta a şi mizat acest discurs – echivalarea incorectitudinii şi privilegiilor cu fostul regim politic (iar acesta a conţinut incorectitudini şi privilegii). Doar că, în timp ce discursul a mers mai departe, spre demonizarea principiilor comuniste – şi nu doar spre critica acelui sistem hibrid sau izotop, tocmai acest caracter de izotop conţinând şi regimul politic cunoscut –, iar demonizarea a fost preluată de la/ însuşită de către intelectualii de dreapta care s-au legitimat tocmai şi numai prin acest discurs, realitatea postcomunistă l-a combătut. „Iliescu etc., nişte comunişti” – prin comportamentul lor – dar la fel au fost şi liberalii şiPDL. Ceea ce duce, paradoxal, la bucuria acestor oameni simpli de a da jos ultimii „comunişti” la putere până deunăzi: aceşti oameni vor să scape de incorectitudini. Iar faptul căPSD etc. au fost la fel de anticomunişti – şi ca discurs şi ca politică – doar că în surdină, face ca ei să fie socotiţi mai „de stânga” decât dreapta „comunistă”. Dar parcă stânga fusese comunistă (şi pedepsită, pe bune, în 2004 şi 2007, la primul referendum de suspendare): pas de mai înţelege ceva. Acest paragraf nu este chiar sofistică: el atrage atenţia asupra a două chestiuni: a confuziilor intenţionat întreţinute de către întreaga clasă politică – şi mai ales de cătreUSL – şi care duc la comportamente absolut inconsecvente ale populaţiei şi asupra faptului că astăzi motivaţia anticomunistă nu mai este folosită în discursuri: căci prea s-au dovedit toţi a fi „comunişti”.

Dar lucrurile sunt mai simple. Lozincile care au fost şi vor fi agitate în perioada următoare – şi ocolind cu grijă marile probleme ale ţării şi ale oamenilor – sunt cele ale pedepsirii lui Traian Băsescu şi PDLdeoarece „ei ne-au redus salariile etc.”. Cohorte de oameni amărâţi şi dezorientaţi vor fi mânaţi să-şi dea frâu liber tristeţii, mâniei şi neputinţei: revărsarea umorilor este ceea ce contează în programul actualei puteri, şi în nici un caz discursul raţional al celui mai mic rău – da, de data aceasta, chiar contează cel mai mic rău –. Iar acest rău mai mic nu e, pur şi simplu, „deci să rămână Traian Băsescu şiPDL, asta vreţi?”, ci: 1) respectarea legii, independenţa justiţiei, reducerea privilegiilor, 2) păstrarea unei relative contrabalansări în interiorul puterii, 3) înlocuirea votului emoţional cu discursul raţional.

À propos de 2): da, cred că acum puterea nu trebuie să fie confiscată în mod absolut doar de către o fracţiune a clasei politice. Inclusiv pentru ca să existe posibilitatea vocilor critice. Iar în legătură cu 1) şi 3), dacă nu reuşim să întărim discursul raţional, cu argumente „până la capăt”, emoţiile şi interesele particulare vor prelua cu totul atmosfera spirituală. (Iar din acest punct de vedere, să ne temem că dezbaterea legată de anticomunism a fost ultima din spaţiul public).

Nu avem nevoie de autoritarism până când contra-puterea populară, aşadar democratică, va înlocui clasa politică. Nu trebuie ca oamenilor să le fie mai rău pentru ca să vrea să le fie bine. Sigur că această tendinţă din România este banală în contextul mondial de astăzi: ea ilustrează tendinţa capitalului mondial de a folosi mijloace nedemocratice, odată cu reducerea caracterului social al politicilor şi cu creşterea agresivităţii lor (practice şi discursive). Dar faptul că este vorba despre un trend nu anulează nevoia şi legitimitatea noastră de a lupta împotriva autoritarismului.

Şi 1 şi 2) şi 3) sunt cerinţe minimale ale stângii consecvente, iar din acest punct de vedere ea poate avea „tovarăşi de drum” în oamenii democraţi. Mai departe, rămâne ca stânga consecventă să arate şi să convingă de justeţea de a face reală democraţia, dându-i materialitate. Unii „tovarăşi de drum” se vor convinge, alţii vor deveni adversari, dar deocamdată, dacă nu o asemenea „alianţă” informală şi conjuncturală, de principiu, a stângii consecvente cu posibilii aliaţi democraţi se va realiza, ci aceea dintre cei care doresc puterea absolută şi „plebe” (vezi analizele lui Marx, Luptele de clasă din Franţa…, Optsprezece Brumar…), va învinge o poziţie mult mai conservatoare decât aceea specifică fostei puteri.

Iar noi, dincolo de discuţii savante despre puterea simbolizatoare a unui personaj sau altul, să înţelegem că nu Traian Băsescu trebuie apărat, ci înfiripata tendinţă de a respecta legea şi de a reduce privilegiile. În cadrul discuţiilor democratice, constituirea  contra-puterii de care simţim nevoia dar nu ştim cum să facem să o avem[2] cere, într-adevăr, o poziţie clară – şi greu de ales, desigur – pentru ca sentimentul de impunitate ce transpare din comportamentul clasei politice să fie mai slab. Trebuie să participăm la lupta pentru anularea impunităţii. Şi, în fond, numai punând neîncetat în oglindă atitudinile întregii „elite politice” înţelegem şi noi mai bine lucrurile şi înţeleg mai bine şi cei care sunt, deocamdată, remorcaţi de mesaje iraţionale. Dacă facem aşa, înseamnă şi că punem faţă în faţă alternative.

În încheiere, dau adresele ultimelor comentarii[3], tocmai pentru a se vedea unele aspecte pe care nu le mai repet aici.

——————-