Dincolo de evidenţe: despre caracteristicile mişcării sindicale din România

Un răspuns lui Norbert Petrovici

Dl. Petrovci îşi bazează articolul pe o evidenţă: aceea că mişcarea sindicală din România este preponderent orientată pe acţiuni de tip reacţie, iar scăderea impactului sindicalismului s-ar datora faptului că, din diverse motive, aceste reacţii sunt golite de conţinut, simple reflexe ale unor structuri de mobilizare acum lipsite de motorul lor: acţiunea politică. Ar fi de dorit, atunci, ca mişcarea sindicală să redevină politică, adica să militeze pentru drepturi, pe de o parte, şi să îşi supravegheze în mod activ calitatea „ideologică”. Prin politică sper că trebuie să înţelegem totuşi ceva diferit de cea partinică, adică politică sindicală ca atare.

Această evidenţă nu este însă nimic altceva decît asta: o evidenţă, şi nu adevărul; o impresie şi nu realitatea. Dacă privim mai îndeaproape mişcarea sindicală, în spatele acestor evidenţe şi impresii se conturează un peisaj mult mai interesant, care ne poate face să ne îngrijorăm şi să sperăm deopotrivă.

Răspunsul meu porneşte prin a lărgi cîmpul de analiză. Teza mea este aceea că, deja de destulă vreme, sindicalismul românesc preferă reacţiei şi „luptei sindicale” participarea la construcţia de politici în domeniile sale de interes. Datorită faptului că acest mod de a acţiona nu are decît arareori potenţial de „ştire”, această transformare nu a ajuns la public, nu a devenit „evidentă”. Deşi această caracteristică a sindicalismului românesc are un potenţial enorm de a produce schimbare, împărtăşesc cu dl Petrovici îngrijorarea cu privire la lipsa de cultură a participării din partea cetăţenilor şi a membrilor de sindicat.

 1. Sindicalismul românesc nu face politică, ci politici.

Politica sindicală nu mai e cu putinţă de gândit acum în Europa în termenii în care era gândită acum 100 de ani[1]. Există, desigur, destui sindicalişti care au trecut la a face politică într-un sens „vulgar” al termenului, adică au intrat în aparatele unor partide. Acest lucru este din multe puncte de vedere atât de previzibil, că nu putem să-l criticăm ca fenomen (chiar dacă, în anumite cazuri, putem să-l considerăm rezultatul unei decizii personale interesate). Am scris în altă parte[2] despre omologiile structurale dintre mişcările politice şi cele sindicale care au dus la contaminarea politicii muncitorilor cu elemente doctrinare partinice, sau char la comasări, migraţii sau deturnări. În plus, aş nota că o politică a celor ce muncesc nu mai poate lua naştere în contextul socio-economic actual pentru simplul motiv că „munca” nu mai poate face masă deja de mult timp (cei care muncesc nu se mai recunosc cu toţii ca făcînd parte dintr-un singur grup, clasă, din motive de reprezentare şi de recunoaştere observate încă din anii 30 ai secolului trecut[3]).

Ce face, însă, deja de mai bine de zece ani sindicalismul românesc este de a participa la elaborarea de politici locale, regionale sau naţionale. Mai mult încă: participă activ la dezvoltarea şi implementarea de programe care, în acord cu aceste politici, să intervină corectiv sau constructiv în sectoarele sale de interes. Cu cît mai dificil parteneriatul cu ceilalţi parteneri sociali la nivel central, cu atât mai eficient la nivel local (adică exact cum mi se pare că ar dori şi dl Petrovici să se întâmple!). Am în vedere aici nu doar activitatea şi nivelul de implicare a sindicatelor în CES, despre care încă se mai ştie sau se mai bănuieşte cîte ceva, mai ales în urma media coverage din ultimul an. Mă refer mai ales la faptul că sindicatele par să fie o piesă de neignorat în orice construcţie partenerială care îşi propune să lucreze în sectorul social-economic. Cel puţin în România, care nu are ca nucleu de aglutinare biserica, aşa cum se întâmplă în destule alte ţări europene.

Aş risca această afirmaţie chiar în lipsa unor analize independente concludente asupra structurilor parteneriale din domeniu de la noi[4]: Într-un număr semnificativ de cazuri, sindicatele sunt piesă de bază în dezvoltarea de politici şi în construcţia de structuri de intervenţie în sectoare cum ar fi: ocuparea forţei de muncă, sănătate şi securitate la locul de muncă, educaţie pe tot parcursul vieţii, formare profesională continuă, CSR, incluziune socială a grupurilor vulnerabile, şamd. Voi lăsa la o parte argumentele şi motivele care ar susţine această afirmaţie ca să pot da vreo cîteva exemple dintr-un domeniu pe care l-aş numi al muncii sociale, şi la care n-am văzut să se facă referire în articolul dl Petrovici (deşi poate că ar fi trebuit).

Cei care pot urmări proiectele cu finanţare europeană din perioada de preaderare pînă acum din domeniul dezvoltării resurselor umane vor avea surpriza să întâlnească printre partenerii sau promotorii acestor proiecte sindicatele. Nu-i ntâmplare, ci pura normalitate. Sindicatele aveau deja la dispoziţie o serie de resurse, structuri şi mecanisme pe care le-au folosit şi le-au îmbunătăţit pentru a face muncă socială dincolo de porţile întreprinderilor, împreună cu autorităţi ale statului, patronate, ONG-uri, sau instituţii de învăţămînt. Acolo unde a fost necesar, aceşti parteneri au constituit structuri stabile, destule dintre ele cu personalitate juridică, care să permită o mai bună gestiune a activităţilor comune. În regiunea de care vorbea dl Petrovici (în Nord-Vest) există trei asociaţii judeţene cu personalitate juridică care au drept misiune să intervină şi să militeze în favoarea intereselor locale de dezvoltare, pentru creşterea bunăstării şi combaterea şomajului şi a excluziunii sociale. Există, de asemenea, o asociaţie regională extrem de puternică, în toate aceste patru fiind implicate activ mai multe organizaţii sindicale[5]. Tot în zona (regiunea) de unde îşi alege exemplele dl Petrovici, şi pe care o cunosc şi eu, din întîmplare, ceva mai bine, există cel puţin vreo 5 proiecte co-finanţate de către Fondul Social European având ca solicitant sau parteneri structuri sindicale – şi vorbesc aici de proiecte care fac treabă (nu, cum se spune, conform altor „evidenţe”, că doar cheltuie bani fără rost). E vorba de mii de persoane care sunt sprijinite activ, şi, poate (deşi asta rămîne de văzut), mai eficient decît prin proteste de stradă în favoarea sau împotriva nu se ştie cărei măsuri sau decizii guvernamentale.

N-am să pretind că aceste cîteva exemple sunt suficiente pentru a convinge că sindicatele s-au reorientat complet, peste tot. Af fi necesar un studiu serios care să verifice astfel de ipoteze. Dar cred aceste exempe indică o schimbare de trend care tocmai se produce. Sindicatele se ocupă din ce în ce mai mult şi de alte lucruri decît de protejarea muncitorilor din întreprinderi, de apărarea drepturilor lor salariale sau de altă natură. Nu că n-ar mai face şi munca sindicală tipică; ea continuă să fie de neînlocuit. Dar, din ce în ce mai des, sindicatele sunt greu de înlocuit şi în spaţiul public, în această zonă de care vorbeam.

2. Manifest pentru pisicile cu clopoţei.

Aş dori să aud mai des laude şi încurajări adresate sindicatelor care „ies din incintă”. Aş dori ca membrii sindicatelor de bază să ştie mai multe despre toate acestea.

Pentru că e foarte uşor să facem confuzii şi să alimentăm o prejudecată toxită. Cred, la fel ca dl. Petrovici, că sindicatele pot şi trebuie să fie mai implicate în viaţa comunitărilor (ce-i drept, poate că în alt fel, care m-am străduit să arăt că e în curs deja). Dar mă tem că adesea comunităţile şi membrii de sindicat nu înţeleg şi nu cred asta. Li se pare, în destule cazuri, că nu ar fi vorba decît de o altă „afacere” a liderilor de sindicat, cu nimic diferită de afacerile de care am tot aflat prin presă. În loc să-şi vadă de treabă şi să obţină creşterea salariului minim pe economie (aud spunîndu-se) sindicaliştii noştri fac trafic de influenţă, firme căpuşă şi ard bani europeni.

Nu îmi place să aud pe nimeni spunând că munca socială este esenţialmente interesată. Şi aud destul de des asta, uneori chiar din partea unor reprezentanţi ai sindicatelor cărora se pare că le ţin partea. Iar aceste rînduri ar putea să le fie şi lor de învăţtură de minte.

________________________________________ 
[1] Mă refer aici la ceea ce este numit de obicei “anarho-sindicalism”, extrem de influent mai ales în siajul Primului Război.