Luni a fost un flashmob în Piaţa Matache, vreo sută de oameni (majoritatea, dacă nu chiar toţi, parte a nucleului creative class-ului bucureştean) au mimat atacul de cord. Acţiunea a fost gândită să atragă atenţia presei internaţionale care să preia imaginile şi să le alipească unei ştiri în care să pună în paralel proiectul Uranus cu sistematizarea urbană a lui Ceauşescu. Imaginile au ajuns într-adevăr pe televiziuni străine şi s-a conchis că flashmobul a avut succes. După ce s-a petrecut toată tărăşenia, o femeie bătrâna care umbla prin piaţă s-a apropiat de un prieten al meu şi i-a reproşat că “atunci când au venit peste noi în case să ne dea afară, n-aţi făcut infarct”.
Sunt perfect de acord cu poziţia lui Alexandru Bălăşescu de a pune la zid ideologizarea excesivă a criticilor aduse solidarităţii transpărtinice dreapta-stânga ce a generat un soi de mobilizare at the grassroots împotriva demolării Halei Matache. Nu cred că există o reţetă a la carte pentru o mişcare socială de succes şi nici nu cred că binomul dreapta-stânga trebuie să fie mereu profund antagonic. La un moment dat există convergenţe, chiar dacă superficiale şi urmate apoi de divergenţe. Salvarea zonei supuse – deja!- demolării e un interes comun, chiar dacă justificarea implicării ţine de motivaţii practice şi ideologice distincte.
Dacă ne întoarcem însă la anecdota etnografică de mai sus, critica lui Florin Poenaru e perfect justificată. Concentrarea discursului public pe salvgardarea patrimoniului aruncă în obscuritate cea mai mare parte a realităţilor sociale, politice şi economice care definesc problematica demolărilor camuflate sub crezul modernizării întru decongestionarea traficului. Am citit viziunea alternativă a Platformei pentru Bucureşti, dar trebuie să recunoaştem că a avut o circulaţie limitată. În discursul public, al ONG-iştilor si al Ministerului Culturii deopotrivă, am inventariat referiri doar la clădirile de patrimoniu declasate şi dărâmate ilegal. Or, cu siguranţă, proiectul Uranus nu e doar despre demolarea unor imobile cu niscai iz istoric. E vorba de dezmembrarea unui peisaj urban aparte şi de izgonirea indezirabililor – romi, muncitori – din spaţiul modernizat si exilarea lor la periferie în mod direct (prin repartizarea unor altor locuinţe chiriaşilor) sau indirect (prin mecanismele pieţei imobiliare). Nici cauza Matache nu ar trebui să fie doar despre hală, ci mai ales despre înlaturarea unui timp de comerţ cu produse alimentare în care micii producători sunt actorii principali şi înlocuirea lui cu un mall alimentar.
E mult loc de discuţie despre relaţia dintre stat, modernizare, dreptul la proprietate, forţa capitalului şi producţia spaţiului pe de-o parte, şi despre poziţia claselor sociale defavorizate în ecuaţia modernizării pe de alta parte. Nu am citit încă nici o critică serioasă care să privească integrat aceste tematici. Asta pentru că se vorbeşte prea mult despre patrimoniu. Purgaţia etnică şi socială a zonei, semnificaţia proprietăţii când statul alege să dispună arbitrar de ea şi disparitatea de putere dintre actorii care modelează spaţiul urban nu au prea provocat infarcturi.
Aş încheia revenind la titlul articolului de la care a plecat discuţia: Acţiunea “Artă la Matache” – un succes al solidarităţii, în pofida încercărilor de intimidare. Aş vrea să mă lămurească cineva în ce consta clamatul “succes al solidarităţii”. Nu se mai dărâmă hala? A determinat “protestul creativ” schimbarea suprastructurii legale care îi lasă fără putere pe expropriaţi în faţa “utilităţii publice”? Gata cu practica violentă a evacuărilor? S-a modificat relaţia dintre centru şi periferie în neocapitalism?
Dacă nu cumva succesul îl reprezintă chiar solidarizarea (la nivelul elitelor) însăşi, deci participarea efectivă la protestul cu pricina, ce s-a petrecut sâmbătă şi luni la Matache pare un protest-breloc prin care ne-am probat, confortabil, civismul.