„E criză (economică), aoleu, scape cine poate”, este vestea dată în media din întreaga lume[1]: și ca și cum criza ar fi o chestiune absolut separată de războaiele oribile și de starea de război mondială.
Dar de ce e criză?
Lucruri deja spuse dar, iată, ce trebuie să fie reamintite
Dacă legea economică fundamentală a economiei capitaliste ar fi cererea și oferta, nu ar fi criză. Dacă oamenii ar avea nevoie, să zicem, de prăjituri, s-ar face cu bucurie câte prăjituri doresc ei. Dar legea este cerere solvabilă și ofertă profitabilă: degeaba există cererea de prăjituri, dacă oamenii nu au bani să le cumpere, nici nu li se va oferi. Oamenii vor rămâne cu buza umflată, iar cofetăriile vor da faliment. Iar dacă acele cofetării sunt și listate la bursă – adică proprietatea asupra cofetăriilor este împărțită în acțiuni ce se vând și cumpără liber, prin bursă – atunci valoarea acțiunilor ce reprezintă cofetăriile va scădea dramatic: toți vor dori să își vândă acțiunile big delice și, cum nu prea se vor înghesui cumpărătorii, prețul lor va fi atât de mic încât, pe de o parte, cofetarii vor cumpăra mult mai scump materiile prime necesare prăjiturilor (din moment ce vânzarea dulciurilor va sta sub semnul riscului), și astfel cofetăriile vor înapoia mult mai greu și banii luați pe credit pentru cumpărarea materiilor prime, deci valoarea afacerii cu cofetării va scădea și mai mult, iar pe de altă parte, cei care au suficienți bani pe care vor să-i investească, vor cumpăra foarte avantajos cofetăriile. Odată și odată se va termina criza, nu?, și oamenii vor putea din nou să-și cumpere prăjituri, deci să aducă bani în cofetării.
Nu e nimic naiv în acest exemplu. Deși analiști cu aere de superioritate au tot replicat că astăzi criza ar fi doar financiară – și nu ar ține de explicațiile „învechite” ale lui Marx ce au pornit de la industriile productive – în fapt lucrurile nu se opresc la nivel financiar: pentru că nu au cum. Dacă ar fi doar financiară, măsurile financiare de contracarare ar fi suficiente. Dar, cum am văzut, nu sunt.
Da, criza are două paliere: cel productiv și cel financiar, care apare la suprafață întîi.
Să începem cu acest nivel superficial. Vai, dar cum să declari că ar fi superficial, cumva lipsit de importanța care i se dă, din moment ce criza din nivelul financiar înseamnă că nu sunt lichidități în bănci și atunci, adio și continuarea pe mai departe a afacerilor și salariile și pensiile netrunchiate.
Ei bine, locul principal ce se dă crizei financiare de către economia mainstream este dat de financiarizarea economiei din ultimele decade. Adică, tocmai pentru că – datorită concurenței mondiale crescânde – profiturile din sectorul direct productiv au scăzut, sectorul financiar-bancar de „tipărire” a banilor pentru „afaceri” (adică pentru a cumpăra, cât mai ieftin, cât mai multe proprietăți aducătoare într-un fel sau altul de profit), și de gestionare a banilor în așa fel încât posesia banilor să fie garanția profiturilor din ce în ce mai mari și a stăpânirii și pe viitor a surselor de profit a devenit mult mai important pentru capital decât cel direct productiv. (Cum știm, „tipărirea” este virtuală, ceea ce are și consecințe pozitive și negative). (După cum, „tipărirea” este realizată de bănci ca atare – în virtutea unor sume obligatorii de garantare a acestei operații – sub supravegherea băncii centrale care, și ea, „tipărește” bani pentru a le da băncilor atunci când acestea au nevoie, dar are drept rol păstrarea stabilității financiare și a sănătății datoriilor, iar câștigurile pe care le are provin în esență din operațiile de „tipărire” și retragere selectivă; banca centrală însăși este dependentă nu de stat, ci de organismele financiare internaționale și, în cazul țărilor europene, mai ales de „banca centrală a băncilor centrale”, Banca Centrală Europeană. Dar sistemul este specific capitalismului transnațional: de aceea, inițiativele de a reveni la monedele naționale ganatate de state și bătute exclusiv de băncile centrale[2] reprezintă imagini idilice despre „bunul capitalism național” și sunt în răspăr cu interesele capitalului ca atare: deoarece, tocmai „tipărirea” necontrolată a banilor a dus la creșterea creditelor/afacerilor, deci a profiturilor).
Iar în sectorul financiar se manifestă aceeași concurență acerbă ca în cel productiv: de exemplu, reducerea valorii monedei naționale (inclusiv prin Quantitative Easing, ca în Europa, Japonia, SUA) pentru a stimula exporturile din țările respective; sau cumpărarea de către state a monedei naționale respective pentru a le crește valoarea și, astfel, a fi cumpărate și de investitori privați din afară[3]; sau stimularea creșterii acțiunilor financiare pentru a atrage investitori (cu atât mai mult atunci când în sectorul productiv performanțele sunt scăzute); sau, pur și simplu, între bănci/între instituții financiare.
În sectorul financiar-bancar a înflorit capitalul speculativ (cel ce obține profit exclusiv din vânzarea-cumpărarea bonurilor de valoare[4], iar asta înseamnă că investiția făcută de capitalul speculativ este mai ales pe termen scurt): înflorire permisă de practicile băncilor comerciale de a genera bani și de deznaționalizarea băncilor centrale/naționale, adică de subordonarea acestora față de interese bancare private[5] și nu față de guverne (lăsând la o parte aici că, în esență, guvernele sunt la cheremul burgheziei-birocrației mari, și nu în serviciul populației).
Este evident că măsurile permisive de mai sus au fost luate pentru a servi interesele capitalului financiar-bancar: o dată mai mult apare convergența, deci consubstanțialitatea, marii burghezii mondiale și naționale cu birocrația înaltă nu doar din instituțiile private, ci și publice.
Oricum, băncile au tot împrumutat pentru afaceri profitabile (din care chiar au părți) – cum ar fi cumpărarea utilităților, dar și a industriilor direct productive – iar atunci când (la început, când oamenii mai au încă rezerve, ca și în cazul industriilor delocalizate în zone unde profitul privat e o dată mai mare prin cheltuielile reduse cu forța de muncă) profiturile acestora au fost relativ asigurate, profiturile financiar-bancare au fost și mai mari. După cum, aceste profituri financiar-bancare și mai mari au devenit – într-un joc financiar iresponsabil și nebunesc – bază a multiplicării lor prin anticipări ale valorii afacerilor. Biletele cu aceste anticipări au devenit autonome față de starea reală a sănătății activelor și, deoarece la început valoarea acestor bilete – derivatives – a fost mai mare decât a acțiunilor de bază (stocks), comerțul cu ele a devenit speculativ. În acest fel, sistemul financiar s-a complicat – generând și obținând noi profituri autonome – prin derivarea unor bilete ce măsurau/semnalau riscul (desigur, inclusiv ale băncilor, și inclusiv ale guvernelor ca participanți la procesul de împrumut) și a altora ce măsurau/semnalau îndatorarea (debt). (Vă închipuiți ușor nu numai înflorirea speculațiilor – vânzarea și cumpărarea tuturor acestor hârtii de valoare în speranța câștigurilor imediate pe seama acestui transfer de hârtii fără cel mai mic efort – ci și a manipulării „piețelor” prin diferite și multe presiuni, adică a informațiilor despre valori, aștepări și mișcări de capital: fiecare din aceste acțiuni realizându-se prin noi firme ce, per ansamblu, nu au făcut decât să crească numărul birocrației (private), deci să crească spolierea avuțiilor naționale de către categoriile parazitare).
Iar sumele trecute prin n instituții bancare și de proprietate și multiplicate artificial au cumpărat noi și noi bunuri imobiliare, resurse, industrii și părți din utilități sau utilitățile în întregime: toate acestea fiind proprietate publică de pe vremea welfare state postbelic și, desigur, de pe vremea regimului socialist din țările din Est. Bogații au devenit mai bogați, iar săracii mai săraci: deoarece sumele imense obținute prin împrumuturi (unele nedate înapoi, cum știm) sunt cele care au fost speculate și cele care au crescut artificial și au ajuns să stăpânească lumea. Astfel încât, criza financiară nu e virtuală /caracterul său virtual are și amonte și aval reale. După cum, criza financiară nu este o chestiune de încredere a investitorilor pe baza predictibilității tendințelor în tranzacții, nu este o întâmplare determinată psihologic (lăsând la o parte, desigur, imediatul trăirilor și reacțiilor psihologice), ci manifestarea mecanismului capitalist atât în economia reală cât și în cea financiară.
Și unde-i criza?
În sectorul financiar-bancar criza se manifestă atunci când valoarea hârtiilor de valoare scade astfel încât, pe de o parte, oferta lor este mult prea mare față de cerere, iar pe de altă parte, valoarea profiturilor făcute de burse și, desigur, de bănci ca atare (lăsând deci la o parte valoarea acțiunilor ce reprezintă băncile) scade în general: și nimic nu asigură că această tendință ar fi doar un accident. Și deși scăderea valorii acțiunilor duce la pierderi ce sunt, în fond, artificiale – prețul acțiunilor neurmând fidel starea economiei reale (în fond, tocmai pentru că în această economie câștigurile au devenit mai slabe și mai greu de obținut a apărut financiarizarea) – acest caracter artificial înseamnă pentru capital nu doar sume în plus de investit și de cumpărat luxul, ci tocmai un mijloc în plus de dominație, adică de accentuare a puterii, a distanței față de majoritatea oamenilor.
Acum țipă profitorii acestui sector: „e criză (economică), aoleu, scape cine poate”.
Concret (deoarece indicii de profitabilitate din țările emergente/mai ales China au scăzut, iar aceste țări reprezentau salvarea dat fiind că economiile dezvoltate încetiniseră drastic sau chiar erau în recesiune mai mult sau mai puțin declarată), acum capitalului speculativ îi e frică să cumpere acțiuni. De ce îi e frică? Deoarece știe că atunci când va dori să vândă nu prea vor fi cumpărători, astfel valoarea acțiunilor sale scăzând, deci el pierzând: nu doar profituri (făcute din nimic, dar fără de care el nu poate cumpăra noi acțiuni, bunuri imobiliare pentru speculație, și nici bunuri pentru propriul lux), ci chiar și sumele deja investite în acele acțiuni.
Dar la bază este celălalt sector, cel direct productiv. Acesta nu are investitori – zic economiștii mainstream – deoarece băncile nu au „lichiditățile” pe care să le împrumute, adică nu primesc suficienți bani (virtuali, desigur, garanții că afacerile ce îi produc merg bine) pe care să le împrumute altor afaceriști. Din păcate, acești economiști se opresc la aparenta cauză imediată. Deoarece, dacă firmele din economia direct productivă ar avea desfacere fără bătăi de cap, ar fi n bănci ce s-ar înghesui să le împrumute.
Dar capitalul productiv reduce producția – deci prezumtivul profit – deoarece s-a redus cererea (datorită concurenței și a scăderii solvabilității majorității populației), iar valoarea de piață a capitalului productiv (cu cât se tranzacționează la bursă) scade, deci proprietarii/investitorii doresc să vândă. Pe piața capitalului productiv nu prea se înghesuie lumea: doar capitalul foarte mare (inerent transnațional), care dorește să înghită producătorii concurenți și are și mai mulți bani, cumpără.
Per ansamblu, oferta e mai mare decât cererea, iar prețurile sunt mai mici decât înainte. Este evident că prețurile sunt mai mici și din motive obiective – răspândirea rapidă a celor mai noi tehnologii duce la diminuarea spre dispariție a avantajului comparativ al firmelor ce au introdus înainte progresul științific și tehnic, iar știința însăși înseamnă simplificarea și ieftinirea procedurilor și obiectelor, în general fezabile aproape peste tot –. Motivele subiective sunt cele legate de: i) instituția bursieră însăși, care stabilește prețurile în funcția de cererea și oferta filtrate de marile firme occidentale, ii) manipularea suplimentară a prețurilor, iii) panică.
Oricum, prețurile mai mici – numite/caracterizate de economiști deflație – înseamnă profituri mai mici pentru fabricanți, dar oportunități pentru marele capital de a cumpăra mai ieftin noi proprietăți. Perioadele de criză sunt propice tocmai concentrării și centralizării capitalului, deci propice tocmai dăinuirii capitalului ca atare prin întărirea celui mai puternic capital.
Iar în ceea ce privește fericirea majorității populației de a avea prețuri mai mici: este roasă și de intermediarii capitalului direct productiv (vezi capitalul comercial, advertising comercial, marketing), și de salariile și pensiile mici, și de șomaj.
Așadar, scăderea valorii hârtiilor de valoare speculative – și, desigur, scăderea indicilor bursieri și a valorii și profiturilor burselor ca atare – este determinată, în ultimă instanță, de procesele din sfera direct productivă. Iar asta înseamnă că, deși criza are două surse imediate – procesele din sfera direct productivă plus cele din sfera financiar-bancară –, ceea ce o determină este același mecanism, comun celor două sfere: goana după profitul privat, hic et nunc, și cu orice costuri „externe” (pe care le „externalizează”).
Capitalismul este un sistem energofag, adică mănâncă toate resursele și, astfel, presupune o economie extensivă, indiferent de cele mai grozave tehnologii ce permit una intensivă, adică economisirea tuturor resurselor. De ce extensivă? Deoarece, ca în modelul primitiv al migrației unui trib pe măsura epuizării pășunilor pe care își păștea animalele, așa a avut și are loc crearea de către capitalism a rezervelor sale de supraviețuire. Căderea Estului a reprezentat, cum deja toată lumea o știe și o recunoaște, absolut necesara gură de oxigen pentru ieșirea din criză (1987, dar de fapt întregul deceniu al stagflației) a capitalismului occidental: noi piețe de desfacere, de resurse, și desigur posibilitatea ca reducerea welfare state din Occident să aibă loc într-un ritm mult mai lent decât ar fi avut loc fără asta. Iar țările „emergente” au fost socotite și ele drept sursă de profit – ce euforie! – și, datorită cererii noi de acolo, ele fiind zonele unde s-au delocalizat industriile productive occidentale deoarece cheltuielile cu forța de muncă, resurse și impozite au fost mult mai mici decât cele din Apus, au stimulat creșterea valorii acțiunilor directe și indirecte și, deci, o înfățișare sănătoasă a economiei și „piețelor”.
Dar capitalul are nevoie mereu de noi și noi surse, directe și indirecte, de profit: și, în orice caz, asta înseamnă că nu trebuie să scape niciodată din mână sursele pe care le are și, desigur, să își pună la dispoziție altele noi: de exemplu, pământul Ucrainei este tocmai bun pentru Monsanto, ca și pentru alte corporații ce îi estorcă resursele, nu? Deci, noi succese în „promovarea democrației”, noi războaie și profituri ale complexului militar-industrial au dus, și ar fi trebuit să ducă fără oprire, la creșterea profiturilor din manipularea hârtiilor de valoare și, astfel, la imaginea de sănătate a economiei.
Doar că, din nou din păcate, așeptările au fost înșelate: totul are un sfârșit. Mai mult. Și în perioada de triumf al „sfârșitului istoriei”/triumfului capitalismului neoliberal, dintre 1990 și 2008 – dar de ce să nu spunem până acum, la începutul anului 2016 – au avut loc crize: să le redăm doar așa cum apar banal unele dintre ele: Early 1990s Recession, 1991 India economic crisis, Finnish banking crisis (1990s), Swedish banking crisis (1990s), 1994 economic crisis in Mexico, 1997 Asian financial crisis, 1998 Russian financial crisis, Argentine economic crisis (1999–2002), Early 2000s recession, Dot-com bubble, Late-2000s Financial Crisis sau Late-2000s recession, incluzând: 2000s energy crisis, Subprime mortgage crisis, United States housing bubble și United States housing market correction; iar apoi 2008–2012 Icelandic financial crisis, 2008–2010 Irish banking crisis, Russian financial crisis of 2008–2009, Automotive industry crisis of 2008–2010, European sovereign debt crisis, Greek government-debt crisis, 2014 Russian financial crisis, 2015 Chinese stock market crash. Păi dacă au avut loc aceste crize când totul părea roz – cine cumpăra acțiuni ale firmelor devenite proprietare asupra avuției din Est, ale instituțiilor bancare-financiare mijlocitoare, ale firmelor cu afaceri în țările „emergente”, ale statelor „emergente”, era asigurat – mai putem să credem ficțiunea economiștilor liberali, potrivit căreia economia capitalistă merge ceas, e cea mai eficientă, iar crizele economice sunt doar accidente ce au loc datorită panicii, a unor mișculații strict întâmplătoare și a unui caracter irațional al comportamentelor? Așadar, că numai din motive subiective au loc crizele economice? (Vă aduceți aminte de criticarea aspră a „lăcomiei” unora și a managementului fraudulos al unor funcționari bancari drept surse ale răului?)
Ei, și când credeam că am scăpat („recesiunea s-a sfârșit”)….
Valoarea tuturor felurilor de acțiuni legate de țările emergente a scăzut. Panică. Nu e prima dată: în 1995, Mexic de exemplu, după ce capitalul speculativ a venit cu încredere să investească și apoi a văzut că rata de întoarcere a profitului a scăzut pentru simplul motiv că oferta mexicană a excedat cu mult cererea (cumpărătorii), s-a retras atât de repede de parcă ar fi zburat. (Am mai discutat despre asta. Soluția capitalistă a fost o nouă îndatorare a statului – în schimbul privatizării petrolului și altor industrii proprietate publică, ca și în schimbul austerității crâncene –, adică un semnal pentru capitalul extern să vină din nou: căci va fi mereu ajutat să prospere.
Da, acum pare că totul a pornit de la scăderea acțiunilor din țările emergente. Pare, deoarece în toți acești ani din 2011 începând – când a fost decretată oficial sfârșitul „recesiunii” (ce exprimare pudică) – investitorii au tot căutat să ocolească valorile scăzute ale acțiunilor zburând dintr-o țară într-alta, dintr-o industrie în alta. Iar valorile ce au scăzut datorită proceselor economice de la bază: concurență și solvabilitate redusă, au devenit și mai volatile prin zborul de bondar al investitorilor.
Mai mult. Deoarece scăderea valorii acțiunilor din țările emergente a fost și este un fenomen global, el s-a propagat și asupra valorii celorlalte acțiuni. Și dacă acum fenomenul a atins semnificativ nu doar Brazilia și Argentina, să spunem (dar astea sunt doar niște exemple), ci ditamai China, capitalul speculativ se află limpede în fața situației de a-și vedea profitul știrbit zdravăn.
Criza financiară din China – a doua putere economică mondială, competitoare a Statelor Unite și susținătoare a capitalismului mondial – se manifestă după aceleași modele ca acelea din Occident: injecții de capital pentru băncile private – deci inclusiv pentru creditarea gospodăriilor și a consiliilor locale – dar creșterea datoriilor care, în concurența și criza mondială/scăderea cererii de produse chinezești, au devenit toxice, nesustenabile; astăzi băncile private au o datorie de 26,5 trilioane de dolari, iar guvernul, de 4 trilioane de dolari. mai clar, datorită scăderii cererii pe plan mondial, creșterea investițiilor directe în China și exporturile ei au început să piardă din viteză în 2013; ca urmare, politica de stimulare a exporturilor a fost depășită de măsurile financiare (creșterea valorii acțiunilor) și de stimulare a băncilor private. Doar că aceste bănci au tot făcut datorii pentru a susține speculații financiare și cheltuieli ale populației pe bază de credit, iar aceste datorii au ajuns să nu mai poată fi acoperite. În iunie 2015, valoarea acțiunilor – ce crescuse cu 120% într-un an – a scăzut drastic. Și cu toate măsurile statului – de a preveni vânzarea acțiunilor – și de a determina cumpărarea alertă a acestor acțiuni, tot pe datorie, rezultatul nu putea să fie altul decât căderea: certificată pe 15 ianuarie 2016 la burse. Astăzi China e confruntată concomitent cu o lichiditate excesivă – ceea ce înseamnă că există mai greu afaceri productive pentru a o absorbi – și cu datorii excesive (de 282% din PIB la jumătatea anului 2014)[6].
Aceasta este criza: o joncțiune de fenomene ce atacă profitul marelui capital. (Și astfel, desigur, și al celorlalte tipuri de capital). Sigur că, așa ca până acum, capitalul se descurcă făcând populația să-i plătească clipele de groază, pereat mundus: deci nimănui nu-i place criza, dar aceasta este nu doar determinată de mecanismul capitalist, ci este și o manifestare perversă a capitalului. Ea pare că atacă însăși inima, profitul capitalului, și într-adevăr, mulți capitaliști pierd. Unii – iremediabil. Dar acest atac duce la întărirea celui mai puternic capital. Criza economică este, ca și războiul, o manieră de distrugere a societății ce fusese construită more capitalisto cu ajutorul capitalului: tocmai pentru ca deținătorii celui mai puternic capital să aibă acum din nou un „spațiu vital”, un teren pe care să investească, să arate cât de constructiv este și, astfel, să determine un nou timp de ascultare populației.
Criza nu este o „distrugere creatoare” de către progresul științific și tehnic a vechii industrii astfel încât să se facă loc noului (Schumpeter), ci o distrugere capitalistă, una al cărei rost este prezervarea și întărirea relațiilor de capital prin distrugerea societății și a vechii ordini capitaliste pentru a permite dezvoltarea celui mai puternic capital (Marx): iar noua ordine a acestui capital mai puternic este/va fi mereu mai nemiloasă, cu toate formulele retorice frumoase și cu tot liberalismul idealist exprimat de purtătorii săi de cuvânt. Deoarece logica relațiilor de capital nu permite încetinirea lor (cum doresc unii să contracareze crizele financiare), consecințele critice ale întregului mecanism sunt inerente. Iar astăzi, aceste consecințe îi fac pe specialiști să discute doar dacă actuala criză (ce a început în 2007 și nu s-a oprit, iar astăzi e cu atât mai virulentă) – criză de care nu se îndoiesc – este de tipul Marii Depresiuni din 29-33, deci se poate numi Cea Mai Mare Depresiune, sau este de tipul Lungii Depresiuni începute în 1873 și continuată peste 20 de ani, deci se poate numi Cea Mai Lungă Depresiune[7].
La bază, tot materia
Prețuri mici/ deflație înseamnă profituri mai mici. Înainte de toate, la energie și materii prime[8]. Iar deoarece China ca „atelierul lumii” în ultimele decenii a avut o foame uriașă de materii prime și energie, prețurile acestora au crescut și „natural” și speculativ (între 2003 și 2012)[9] îmbogățind țările și afaceriștii ce au vândut energia și materiile prime, și de aici și alte prețuri și profiturile. Mirosul profiturilor a determinat și o spirală (bazată pe credit, firește) a investițiilor: direct productive dar mai ales financiare. Totul a părut a fi roz, cu toată perioada de retragere din anii 2008-2-10. Dar
- cum există supraofertă de produse finite pe plan mondial, trebuia inevitabil ca prețurile energiei și materiilor prime să scadă. E vorba, deci, de logica economiei capitaliste;
- manipularea prețurilor la energie și materii prime de către marii jucători – companiile multinaționale cu instituțiile subordonate (state, agenții de rating, burse etc.) – a avut loc galopant în ultimii ani din motive politice. Aceasta înseamnă, deci, că aceste motive politice – deși contradictorii celor economice – au putut avea precedență față de acestea deoarece ele au în vedere interesele pe termen mai lung, deci asigurarea condițiilor pentru a avea profituri pe termene scurte. Iar interesele politice au fost clare: prin scăderea prețului energiei și materiilor prime, statele care le vând s-au slăbit, s-au îndatorat mai mult și astfel le poate fi jugulată tendința de independență față de marii decidenți capitaliști ai lumii, și implicit tendința de a urma căi necapitaliste de dezvoltare. Dar, desigur, interesele politice sunt și ele contradictorii: de ex. Arabia Saudită, satelit al SUA pe care se bazează/s-a bazat în susținerea monarhiei, a cheltuit o grămadă pentru a menține prețul petrolului cât mai jos pentru a scoate și gazele de șist dintre concurenții săi.
Tocmai din combinarea strategiei politice capitaliste și a logicii economiei capitaliste a avut loc procesul din ultimii ani și rezultatul său actual (la 8 ani după ceea ce s-a numit atunci, în 2008, Criza): scăderea valorii acțiunilor, atât a celor din sectorul productiv cât și a celor din sectorul financiar-bancar.
Acest rezultat – deflația înfricoșătoare pentru deținătorii de capital –înseamnă, din nou, Criză. Lucrurile sunt matematic de clare: iar panica nu înseamnă decât conștiința proprietarilor de acțiuni că trebuie să fie ai naibii de rapizi și să vândă tot ce pot înainte ca alții să se dezmeticească și să facă la fel. Doar că azi când informația e instantanee, e cam greu, astfel încât panica duce la escaladarea ei și la scăderea și mai mare a acțiunilor[10].
Și iată, deși nu s-a decretat oficial, a cam început criza
Deși, cum am văzut, momentul mediatizat al panicii a fost legat de scăderea profiturilor din sectorul financiar, criza este profundă în sectorul economiei reale. Producția industrială a scăzut an după an după 2009, iar azi este la un nivel care, ca și în trecut, înseamnă criză (capacitatea de utilizare a mijloacelor industriale și scăderea producției)[11]. Un alt semn al acesteia, încetinirea drastică a comerțului maritim (cu posibile deficite de mărfuri alimentare)[12]: dovadă a unei tendințe autarhice și protecționiste. Pe de altă parte, China și alte țări „emergente” ca celelalte țări BRICS caută să contracareze fenomenele clare de criză cu investițiile productive în terțe țări (Noul Drum al Mătăsii etc.): dar profiturile uriașe ale acestor investiții nu se văd imediat – iar SUA și aliații săi dezvoltă conflicte politice în terțele țări (și nu numai) tocmai pentru a opri/încetini aceste afaceri ce sunt o sursă de ieșire temporară din criză. Iar dacă profiturile nu se văd imediat și China, Rusia etc. se află în criză cel puțin în 2016-2017, nici celelalte țări nu scapă neatinse[13].
Pe scurt, mecanismul capitalist, interdependențele din producție și din sectorul financiar-bancar, îndatorarea statelor, existența unor contradicții dintre interesele economice și cele politice, depășirea cu mult a investițiilor productive de căre investițiile financiare speculative au generat o reducere bruscă ratei profiturilor. (Reducerea tendențială, relativ continuă și lentă a ratei profiturilor a fost și este mereu determinată de progresul științific-tehnic și răspândirea sa).
Dar această reducere bruscă este rezultatul unor procese de ani, concret chiar din 2010. Iar acum, de cel puțin un an, dar oricum în ultimele luni, au fost anunțate concedieri masive din industriile productive, desființări de lanțuri de magazine: semne clare de depresiune în care se cumpără mai puțin deci de produce mai puțin, dar semne și că activele financiare ce au la bază sistemul productiv devin mai puțin rentabile. Toată creșterea formidabilă a acțiunilor financiare în anii de după criza din 2008-2009 își dezvăluie, în această perioadă, caracterul artificial, deoarece la burse s-au pierdut numai în aceste două săptămâni ale anului 2016, 5,7 trilioane de dolari[14]. „Ei și ce, de haram au venit, de haram s-au dus”, ar putea spune unii. Dar nu e așa: sumele pierdute de către capital, deși artificiale, determină ca el să intre în spirala „precauțiilor” și să vândă tot[15], să reducă producția (să trimită în șomaj), să reducă și mai mult cheltuielile sociale ale statului. Creditele statelor vor crește, însă: pentru înarmare și război. Iar îndatorarea statelor va fi plătită o dată mai mult de populație.
Criza e o povară și mai mare pentru cei 99%. Astfel încât nu sunt de deplâns pierderile capitaliștilor, ci suferințele majorității dominate. Ca urmare, mai poate astăzi cineva să demonstreze că problemele iscate de capitalism se pot rezolva – sau chiar numai ogoi – fără să se schimbe sistemul în sensul radical al răsturnării relațiilor sale structurale?
Care e perspectiva crizei?
Va dura. Adică, indiferent de decretarea sfârșitului ei peste 1 an sau 2 – sau…– și indiferent de reluări ale stimulării cumpărării acțiunilor (deci de profituri financiare pe termen scurt), și deși teoretic ne aflăm încă (?) în trendul ascendent al ciclului Kondratieff (în care prețurile crescânde generează profituri crescânde), există fenomene care explică prelungirea crizei economice sine die. (Cum am mai arătat, încă din 2008 au fost voci extrem de serioase – și nu doar ale stângii – care au vorbit atunci de o criză de decenii[16]).
Un fenomen e progresul științific-tehnic accelerat (spre deosebire de secolele trecute pe baza cărora a fost creat modelul Kondratieff) și răspândirea sa rapidă: avantajul comparativ al firmelor care introduc prima dată invențiile dispare rapid, deci rata profitului capitalist scade. În plus, specificul dat de IT, robotizare și bionizare duce la scăderea obiectivă a prețurilor. (Ceea ce înseamnă că, prin intermediul intereselor private ce trebuie să-și vândă produsele iar pentru asta pot refuza tehnologii mai noi dacă ele desființează produse, capitalismul are o atitudine contradictorie față de știință și tehnică, adică le poate și încetini și, în orice caz, poate încetini tehnologiile revoluționare ce micșorează independența oamenilor față de capital).
(Dar desigur, progresul științific-tehnic este și o sursă de profituri imediate: de exemplu, cercetările militare febrile pentru a face noi arme nemaivăzute sunt puse nu numai în slujba politicii, ci și ale comerțului cu arme „mai atractive” – iar asta înseamnă concurență).
Un alt fenomen, și lăsând la o parte manipulările politice ale prețului, este dezvoltarea energiei alternative (inclusiv în China, care trece la o economie mai puțin orientată spre producție pentru exterior) și scăderea prețului petrolului[17]. Deoarece azi petrolul este încă un vector al economiei, prețul mic al petrolului – indiferent de fluctuațiile sale[18] – și al cărbunelui[19] va genera o deflație pentru decade.
Un alt fenomen este cel de consum pe credit. Din moment ce veniturile majorității populației scad, nici valoarea creditelor nu va crește, adică nici sumele cu care băncile sunt alimentate prin plata dobânzilor.
Un alt fenomen este cel al investițiilor capitaliste pe credit. Din moment ce e dificilă întoarcerea creditului, orientarea spre acțiuni financiare va depăși, ca și până acum, preferința spre acțiuni in economia productivă marcată de concurență și de cicluri cerere (solvabilă)-ofertă (profitabilă). Dar cum la bază e tot economia productivă, rezultă că, oricât de susținută de către ansamblul instituțiilor și legislației financiar-bancare internaționale, vânzarea-cumpărarea frenetică de acțiuni financiare va avea un caracter rapsodic, cu inerente momente de criză.
Un alt fenomen este transferul accelerat al mijloacelor legale și al puterii de decizie de la state – care trebuie să promoveze totuși, cât de cât, și interesele cetățenilor – către companii (și, desigur, către cele mai mari, transnaționale) (prin tratatele Transatlantic Trade and Investment Partnership și Trans-Pacific Partnership. Dar privatizarea instituțiilor sociale nu face decât să încheie procesul dezvoltării capitalismului, a logicii private a economiei și societății. Iar eficiența instituțiilor private – inclusiv a băncilor private[20] – este mai mică decât aceea a celor publice: desigur, dacă există un control popular asupra lor, deci corupția lor este jugulată. (Dar corupția privată nu este: vezi doar bonusurile și salariile fabuloase ale conducerii băncilor private, inclusiv a celor falimentare și vinovate de criza din 2008. Sau vezi corupția „parteneriatului public-privat”: de vânzare de către guverne a băncilor salvate de ele/asupra cărora au devenit astfel proprietare, unor bănci private; acestea au primit partea bună a acivelor, în timp ce partea toxică a rămas în proprietatea statului[21]).
În ce fel de societate?
- Capitalul va folosi toate mijloacele, deci inclusiv cele date de IT, pentru a-și asigura și lărgi baza consumatorilor și a mobiliza noi sume în piață. Un mijloc actual deja este așa-numitul consum colaborativ[22], în care oamenii nu consumă ceea ce posedă sau au cumpărat pentru ei, ci obiecte și servicii pe care nu le posedă. În plus, „accesul”[23] la produse prin folosirea lor comună (mașina) sau împrumutarea lor (locuința/o cameră) nu sunt gratuite, după cum constituie alternative mai degrabă la servicii publice (transportul în comun), decât la cele private. Iar companiile de intermediere a acestui tip de consum își și iau partea de la cei care, de exemplu, își împrumută mașina sau locuința, după cum sunt și listate la bursă ca valoroase[24]. Aceasta deoarece ele sunt nu doar un mijloc de mobilizare în consum a unor noi sume – prin, de exemplu, aplicațiile la telefonele mobile sau la tablete – ci și dețin informațiile legate de aceste moduri de cumpărare care sunt transformate în date monetizabile; și în plus tranzacționate cu administrațiile publice în așa fel încât acestea să accepte companii ca Uber legale și să mai și depindă de informațiile acestora[25]; după cum aceste companii dețin și informații și au și mijloacele de a determina acțiuni ale populației (prin petiții on line, de exemplu) prin care ea e o dată mai mult controlată: inclusiv prin sugestia că petițiile on line, comunicările pe rețele de socializare ar fi dovezi ale independenței indivizilor. Este vorba, însă, de tehnici de mobilizare folosite pentru scopuri de mercantilizare și mai mare a societății[26], cu o inerentă creștere a concurenței[27]. Pe scurt, IT este pusă în serviciul capitalului.
Consumul unor produse care nu aparțin consumatorilor este și legat de procesul sărăcirii și reducerii „claselor de mijloc”, deci al proletarizării lor. Iar ideologia triumfătoare a cumpărării caselor/apartamentelor și mașinilor se ciocnește de această soluție de avarie și nu reușesc să ascundă nici „mizeria mic-burgheză” a micii fericiri private în proprietățile cumpărate cu sacrificii mult prea de mari[28] și nici minimalismul – de la casele de 15 metri pătrați la împrumutarea hainelor (sau ocuparea unei locuințe de 2 camere de 2 familii cu adulți, bătrâni și copii) – ce reprezintă descrierea cinică a viitorului a „privilegiaților” din cei 99%.
- Schimbările din știință și din tehnologie nu duc automat și prin simpla lor existență la schimbarea relațiilor structurale (proprietate, repartiție, schimb). Deși știința și tehnologia creează noi mijloace și relații de civilizație, acestea nu anulează contradicțiile structurale ale capitalismului. Euforia[29] celei de-a treia revoluții industriale (energie neconvențională și producerea ei at home ca și transportul său în maniera internetului)[30], și a celei de a patra (tehnologie digitală generalizată, inteligență artificială, vehicule autonome, 3D, nanotehnologie, robotică, biotehnologie, depozitarea energiei, quantum computing, de fapt, 23 de tehnologii revoluționare)[31] (tema întâlnirii de la Davos 2016) reflectă două aspecte strâns legate ale imaginii dominante: primul este că aceste revoluții sunt noi oportunități de afaceri și câștig – că ele sunt puse în primul rând în serviciul capitalului, al puterii sale – iar al doilea că aceste revoluții ar face superflue o schimbare politică fundamentală și ar aduce un capitalism mai bun, deși vor fi probleme până se vor implementa. Deci: că ar mai fi timp/spațiu pentru experimentarea capitalismului acestei a patra revoluții industriale.
Din păcate, judecata este făcută din perspectiva celor care privesc din afară tabloul suferințelor sociale. (Cu atât mai mult cu cât, explică unii, trebuie să transformăm incertitudinea piețelor, de exemplu, în condiție de câștig)[32].
Lovitura de grație imediată: abolirea banilor numerar și metoda bail-in
În acești ultimi 3 ani de când pentru observatorii atenți și decidenții finanțelor mondiale s-au vădit clare incoerențe economice cu final previzibil, s-au configurat două măsuri tot de sprijinire a capitalului financiar-bancar și, evident, tot pe seama populației.
Cele două măsuri sunt strâns legate.
1) Prima – bail-in – a pornit de la interesul de a salva băncile care nu-și mai primesc dobânzile la împrumuturile date. Și, atenție, e vorba de împrumuturi mari, mai ales pentru investiții financiare, dar și în industria productivă, mari, și nu de „credite de consum”. Diferența dintre aceste împrumuturi acordate populației și cele acordate investitorilor capitaliști este că primele se fac pe o bază relativ certă de solvabilitate (salariul din care se achită ratele), pe când ultimele se bazează pe o prezumție de câștig.
După cum știm, în criza din 2008-2010, băncile private au fost salvate prin metoda bail-out, adică prin refinanțarea lor de către state/fondurile lor publice. (Deci a avut loc un transfer de la fondul public al statului către băncile private). Pentru asta, statele s-au îndatorat și, inevitabil în condițiile concurenței internaționale și ale scăderii consumului intern, nu numai că nu au putut returna datoria, ci s-au tot re-îndatorat pentru a plăti dobânzile. Rezultatul a fost intrarea în criză financiară a statelor (ce au scăzut drastic cheltuielile lor sociale) și strângerea și mai mare a curelei de către populațiile care au trebuit să plătească impozite și taxe mai mari cu salarii și pensii reduse în mod real, sau și nominal (ca în Grecia și România, de ex.). Prin metoda bail-out populațiile au plătit indirect, dar de 2 ori, pierderile capitalului privat.
Dar pentru că, încă o dată – de fapt, bail-out a fost folosit și în 2014 – adică la o nouă criză financiară mondială nu mai poate fi folosită această metodă (nu pentru că există deja o înțelegere de către populații a ce s-a întâmplat după 2008, deci o opoziție, ci deoarece pur și simplu statele chiar nu mai au fonduri, deci a le împrumuta comportă riscuri mai mari ca atunci când mișcarea a avut loc prima dată), noua metodă este bail-in. Asta înseamnă că băncile private sunt scoase din starea de faliment prin „solidaritatea” investitorilor și depunătorilor: conturile acestora fiind dijmuite serios. Metoda a fost anticipată în 2013, în Cipru[33].
Rezultatul, deja întâmplat[34], este că tot majoritatea populației plătește jocurile capitalului[35], deoarece în bănci sunt economiile acestei majorități plus salariile și pensiile sale, deci totalitatea veniturilor sale ce sunt socotite credite nesecurizate, adică aparțin băncii, iar acțiunile financiare au prioritate absolută față de aceste credite[36]. „Păi dacă băncile dau faliment, nu mai poți să scoți din bancomate nimic, deci mai bine să rețină ei câte ceva ca să-ți rămână și ție”, pot gândi unii.
Dar judecata păgubosului ce e nevoit să aleagă cel mai mic rău este, aici, greșită. Și pentru că salariile și pensiile nu mai sunt garantate, și pentru că majoritatea este, în general, inevitabil corectă în relațiile sale cu băncile, și pentru că e absurd ca cineva să plătească pentru malversațiunile altuia. Băncile private în stare de faliment – deci care nu pot prezuma în mod realist că vor avea un flux monetar de la creditori spre ele, deci vor fi alimentate și, astfel, vor putea să împrumute din nou și să câștige – au ajuns astfel datorită faptului că sunt partenere, și formale și informale, cu diferitele tipuri de companii private și fonduri de investiții ce au jucat, deci și-au asumat riscuri, socotind că vor câștiga. Băncile au fost și sunt complice ale capitalurilor financiare și, prin relațiile asimetrice de putere economică, determină depunătorii să le plătească pierderile și lor, băncilor, și companiilor private și fonduri de investiții.
Prin metoda bail-in, populația plătește direct pierderile capitalului privat. De la 1 ianuarie 2016, metoda bail-in este oficială în Uniunea Europeană.
Și astfel a apărut clar că populația a fost adusă în situația de totală dependență față de capital: printr-un proces treptat de deposedare a sa de proprietatea publică[37], și inclusiv de băncile publice. De exemplu, pensiile virate de la bugetele de pensii ale statelor – „bugetul centralizat de pensii, ce oroare”, consideră capitalul privat; „n-ar fi mai normal ca eu, care dau salariile, să și gestionez prelevările pentru viitoarele pensii? ” („Și să mă ajut astfel, investind aceste prelevări când am eu nevoie”) – ajung la cetățeni prin intermediul băncilor private. Integralitatea pensiilor nu mai e garantată de stat, din moment ce băncile private pot preleva suplimentar ce sume cred de cuviință pentru salvarea lor. (Iar statele au acceptat[38], din moment ce au acceptat și măsurile de bail-out din 2008 începând).
La fel e și cu salariile. Fie că lucrează în instituții publice fie că lucrează „la privat”, cetățenii și le ridică de la băncile private. Iar dacă ei observă și tendința puternică de a introduce relații private în instituțiile publice (folosite, deci, pentru interese private), atunci ajunge să li se pare normal că dacă unitățile sunt private, și băncile trebuie să fie private. OK atunci, dar cu o asemenea judecată oamenii au ajuns sclavii proprietății private. Și apa pe care o beau poate fi oprită – dacă sunt prea recalcitranți – și salariile și pensiile pot fi dijmuite/chiar reținute. Acesta este rezultatul acceptării capitalismului („ce dacă întreprinderea devine privată, dacă mă plătește”).
2) A doua măsură este abolirea banilor cash. De ce? Deoarece – din moment ce dobânda plătită deponenților este atât de mică încât nu contează/chiar au de plătit atunci când depun și retrag (și asta se întâmplă deja, din moment ce rata dobânzii cerute de bănci atunci când acordă împrumuturi sunt atât de mici încât profiturile lor ar dispărea dacă aceste instituții nu ar fi introdus și dobânzile plătite depunătorilor aproape de 0) – oamenii au tendința să își retragă economiile din bănci/salariile și pensiile imediat ce le primesc. Or asta înseamnă o pierdere serioasă pentru instituțiile bancare: deoarece își văd reduse fondurile obligatorii pe baza cărora dau împrumuturi.
Cum s-a ajuns la asta?
Pentru a opri inflația prea mică, adică deflația – deoarece prețuri mai mici înseamnă profituri mai mici – și, în același timp, pentru ca a atrage investitori și a stimula afacerile, Banca Centrală Europeană (BCE) a inițiat, concomitent cu Quantitative Easing (adică baterea, virtuală desigur, de monedă pentru a reduce dobânzile plătite de investitori atunci când împrumută de la bănci pentru afaceri), și reducerea ratei dobânzii plătite de bănci atunci când iau/împrumută bani de la BCE/pentru banii ținuți în BCE: o reducere chiar ajungând la o dobândă negativă (prima dată în iunie 2014). Quantitative Easing va dura cel puțin până în martie 2017, dar mai degrabă până la sfârșitul lui 2017, și va permite împrumuturi de până la 60 de miliarde euro pe lună. Aceste împrumuturi au fost și vor fi folosite de BCE și investitori pentru a cumpăra și datoriile locale și regionale[39]. (După cum Fed însăși (Federal Reserve, banca centrală americană) a devenit mai bogată prin cumpărarea acțiunilor profitabile). Iar băncile primesc de la BCE în contul banilor lor, -0,3% de la 3 decembrie 2015/ îi plătesc acesteia -0,3%. Asta a dus la scăderea dobânzilor plătite de investitori atunci când împrumută de la bănci. După cum a fost, alături de măsura ca BCE să cumpere masiv obligațiuni ale statelor acțiuni ale băncilor – de ex. în timpul crizei din 2008-2009 –, și o modalitate de salvare a euro ca urmare a crizei datoriilor suverane din 2012.
Este o clară favorizare a marilor jucători (care pot cumpăra bunuri uriașe, multe marcate de datorii, la rândul lor reale sau fictive). Dar, pe de o parte, investitorii cumpără numai ceea ce ei prezumă că le va aduce profit, cât mai palpabil, deci imediat (atunci când, de exemplu, le re-vând): or, în actuala conjunctură, profitul se cam lasă așteptat. Iar pe de altă parte, concurența mondială face ca activele din economia reală – și, ca urmare, și cele bancare – să fie mai puțin atractive. Încă o dată, toate aceste măsuri favorizează concentrarea și centralizarea capitalului, căci oportunitățile lor nu sunt pentru oricine, nu oricine profită de ele și cumpără.
Iar măsura este și una folosită în relațiile de concurență dintre bănci centrale/dintre monede (în ultimă instanță, dintre economiile reale): reducerea dobânzilor dintr-o țară făcându-i mai atractive moneda, băncile și oportunitățile de afaceri din economia reală. Doar că, toată lumea făcând același lucru, se ajunge pur și simplu la un război al monedelor.
(Este interesant că, în același timp cu măsurile din Europa, în SUA au crescut – nivelul lor fiind deja foarte mic în baza aceluiași raționament al atragerii investitorilor – ratele dobânzii bancare. Aceasta – 1) pentru a da impresia de soliditate economică și a susține astfel dolarul, atacat puternic de tendințele mondiale (yuan etc.) de a-l detrona ca moneda universală principală; și 2) pentru a crește inflația (la 2%)).
Da, măsura europeană de reducere a ratei dobânzii a fost și pentru a crește inflația la 2%. Dar deși – până la măsura BCE din 3 decembrie 2015 – au tot fost scăzute ratele dobânzii bancare, tendința de exuberanță a vânzării-cumpărării de active financiare nu a crescut, deci nici atractivitatea acestora, prețul lor de creștere rămânând mic (pericol deflaționar): și antrenând și o tendință deflaționistă în economia reală. (Cu alte cuvinte, creșterea profiturilor este mult mai slabă/ chiar inexistentă).
Ce se întâmplă atunci când rata dobânzilor bancare (către băncile centrale, și ale acestora către BCE) scade – cum am văzut, și sub 0 –? Tendința de tezaurizare a băncilor comerciale este slabă: a) deoarece măsura ajută marii jucători să achiziționeze imobiliare și obligațiuni, ritmul tranzacțiilor mari crește un timp; b) dar măsura defavorizează pe micii depunători, care au dorit să câștige ceva din dobânzile primite de la bănci în schimbul economiilor depuse. Deci, pe de o parte, băncile câștigă ceva din împrumuturile acordate marilor jucători. Dar pe de altă parte, sunt periclitate de posibila retragere a economiilor de către micii depunători și de mișcarea menționată mai sus a salariaților și pensionarilor. Și atunci urmează logic măsura de desființare a banilor cash.
Biata măsură de înviorare prin reducerea dobânzilor! Dacă banii sunt mai ieftini prin scăderea dobânzilor bancare, atunci speculația e mai ușoară și produsele financiare cumpărate de către marii jucători ajung la prețuri artificial umflate, inflaționiste, care duc inevitabil la scăderea atractivității lor, deci la pierderea profiturilor și valorilor activelor: și financiare și reale. Iar bieții bogați pierd din zero-urile care le caracterizau averile. Păi nu e asta Criza?
Da, dobânzile sunt mai mici și pentru cei care împrumută pentru un apartament sau pentru consum, dar în același timp, sunt mai mici și la economiile ținute în bănci. Iar la dobânda negativă, depunătorii trebuie să mai și dea ceva bancii atunci când contractele lor de depunere ajung la maturitate. Cheltuielile de consum scad, deci și profiturile din economia reală.
Și atunci, de frica retragerii economiilor, unele bănci germane nu au trecut povara dobânzilor negative cu care se confruntă atunci când își retrag banii de la Deutsche Bundesbank și asupra propriilor depunători. Ceea ce înseamnă profituri mai mici, deci chiar o dorință mai mică de a avea clienți, ceea ce e absurd. Cum o dai, tot rău e[40].
Desființarea banilor numerar – o măsură de salvare a băncilor din capcana pierderii lichidității – înseamnă punerea cheltuielilor băncilor pe seama depunătorilor și fără ca aceștia să aibă vreo alternativă. Banii populației vor fi controlați[41] – ca și populația ca atare prin informațiile despre consum – inclusiv prin folosirea lor pentru bail-in[42], și de ce nu?, pentru „solidaritatea față de criză” (de ex. cotizarea cu 20% din salarii și pensii, etc., atunci când e Criză). Asta înseamnă, pentru capital – iar instituțiile financiar-bancare au lucrat în ritm alert pentru a „dez-intermediariza aproape fiecare proces din serviciile financiare”[43] – a curăța economia de corupție. Căci altfel, contradicțiile proceselor economice vor continua inexorabil.
(Până când? Sub ce prag mai poate fi coborâtă rata dobânzilor în caz de criză? Ce bază mai poate avea ciclul credite-datorii?[44] Cât poate plăti populația datoriile capitalului?)
**
Documentele ce se subordonează ideologiei mainstream au ajuns să considere această dependență totală a majorității de capital, și toate consecințele – sărăcia[45], degradarea condiției umane în pofida mijloacelor științifice și tehnice de oprire a acestei degradări, degradarea mediului – drept inerente și inevitabile: doar ușurarea lor a fost vizată[46]. Iar astăzi documentele au ajuns doar să prevestească sumbru o accentuare a consecințelor dezastruoase[47]. Creativitatea oamenilor de a opri o asemenea pantă este negată de către capital. Iar servitutea lor voluntară pare a da dreptate capitalului.
Și atâtea lucruri s-ar putea face dacă s-ar depăși această servitute!
[1] Vezi doar celebra deja „Vindeți tot”: Ambrose Evans-Pritchard, RBS cries ‘sell everything’ as deflationary crisis nears, 11 January 2016, http://www.telegraph.co.uk/finance/economics/12093807/RBS-cries-sell-everything-as-deflationary-crisis-nears.html.
[2] Vezi Vollgeld Initiative, http://www.vollgeld-initiative.ch/english/.
[3] De exemplu, odată ce trendul descrescător al profitabilității acțiunilor s-a instalat în China, băncile de intermediere, fondurile mutuale, băncile de investiții și companiile de credite ipotecare (acestea toate formează ceea ce în limbaj de specialitate se numește shadow banking) au fost disperate să-și vândă acțiunile (evident în yuani), să convertească yuanii în dolari și alte monede internaționale și să le trimită, ca investiții financiare, în afară. Dar aceasta a însemnat o fugă a capitalului și, deci, o atractivitate mai mică a yuanului de a fi cumpărat de investitori financiari din afară. Statul a căutat să contracareze procesul cumpărând masiv yuani (așa cum au făcut și Statele Unite cu dolarul etc.), dar cu rezultate la fel de slabe. Vezi Jack Rasmus, China, The Locus of the Next Financial Crisis? Imploding Stock Markets, Slowing Real Economy, January 18, 2016, http://www.globalresearch.ca/china-the-locus-of-the-next-financial-crisis-imploding-stock-markets-slowing-real-economy/5502014.
[4] Vezi Michael Lewis, Liar’s Poker, W.W. Norton & Company, 198; Jonathan Knee, The Accidental Investment Banker: Inside the Decade That Transformed Wall Street, Chichester Sussex, John Wiley & Sons, 2007; Richard, Bookstaber, A Demon of Our Own Design: Markets, Hedge Funds, and the Perils of Financial Innovation, Hoboken, New Jersey, Wiley & Sons, 2008.
[5] Băncile centrale sunt ele însele în posesia investitorilor privați (nu ca banca Elveției, unde doar 45% sunt) http://blogs.ft.com/gavyndavies/2015/01/18/the-swiss-currency-bombshell-cause-and-effect/?Authorised=false&_i_location=http%3A%2F%2Fblogs.ft.com%2Fgavyndavies%2F2015%2F01%2F18%2Fthe-swiss-currency-bombshell-cause-and-effect%2F&_i_referer=http%3A%2F%2Fwww.globalresearch.ca%2F46da348029709c89e3be7d864a8c425b&classification=conditional_registered&iab=barrier-app.
[6] Jack Rasmus, China’s Financial Crisis Erupts Again–What’s Next?, January 11, 2016, http://www.globalresearch.ca/chinas-financial-crisis-erupts-again-whats-next/5500626.
[7] “Future Economic Historians” Will Probably Call the Period That Began In 2007 “The Longest Depression”, January 09, 2016, http://www.globalresearch.ca/future-economic-historians-will-probably-call-the-period-that-began-in-2007-the-longest-depression/5500128.
[8] Problema prețului materiilor prime este foarte importantă pentru a înțelege logica economiei capitaliste. Prețul energiei convenționale scade și deoarece a crescut oferta de energie neconvențională. Dar per ansamblu, nu există alternative semnificative pentru materiile prime – indiferent aici de metodele cele mai noi de folosire economicoasă –, deci scăderea prețului lor nu are la bază în primul rând revoluția științifică, ci jocurile din economia capitalistă mondială.
[9] Vezi Daniel Munevar, La transformation du modèle de développement de la Chine et son impact sur l’Amérique latine (Partie I), 16 mars 2013, http://cadtm.org/La-transformation-du-modele-de.
[10] Vineri 15 ianuarie 2016, a fost un nou val de vânzări, inclusiv ale acțiunilor chineze – socotite ani de-a rândul drept câștigătoare –. Indicii economiei chineze au scăzut – sunt, oricum, cu mult deasupra a ce este în economia americană și în cea a țărilor europene – iar asta le-a sugerat investitorilor financiari că rata profitului lor va scădea semnificativ, deci că e mai bine să plece și să investească în altceva.
[11] Welcome To The Recession—-Industrial Production Crashes Most In 8 Years, January 15, 2016, http://www.zerohedge.com/news/2016-01-15/recession-confirmed-industrial-production-crashes-most-8-years.
[12] Tyler Durden, “Nothing Is Moving,” Baltic Dry Crashes As Insiders Warn “Commerce Has Come To A Halt”, January 11, 2016, http://www.zerohedge.com/news/2016-01-11/nothing-moving-baltic-dry-crashes-insiders-warn-commerce-has-come-halt.
[13] Vezi U.S. Stocks Rally as Consumer Shares Offset Oil, China Selloffs, January 11, 2016, http://www.bloomberg.com/news/articles/2016-01-10/asian-stock-futures-signal-more-pain-as-rand-sinks-to-record-low; Devon Douglas-Bowers, Mounting U.S. Household Debt and Bank Overdraft Fees, January 12, 2016, http://www.globalresearch.ca/mounting-household-debt-and-bank-overdraft-fees/5500771.
[14] Barry Grey, Global stocks plunge amid fears of a new financial crisis, 16 January 2016, http://www.wsws.org/en/articles/2016/01/16/econ-j16.html.
[15] http://www.theguardian.com/business/2016/jan/12/sell-everything-ahead-of-stock-market-crash-say-rbs-economists.
[16] Vezi Nick Beams, Downturn to continue for a generation, Bank of England governor warns, 24 October 2012, http://www.wsws.org/articles/2012/oct2012/king-o24.shtml.
[17] Russian minister: Period of low oil prices to last for decades, January 13, 2016, http://tass.ru/en/economy/849107; Russian ministry: Declining oil demand in China will contribute to plummeting oil prices, January 11, 2016, http://tass.ru/en/economy/848819.
[18] Și scăderea și fluctuațiile au fost determinate și de cotația americană a petrolului. Rusia a anunțatcrearea unui nou standard în cotație, cf. F. William Engdahl, Russia Breaking Wall St Oil Price Monopoly, January 11, 2016,
http://journal-neo.org/2016/01/09/russia-breaking-wall-st-oil-price-monopoly/.
[19] Prețul lor e mic din motive de reducere a cererii lor (deoarece economia s-a contractat), și din motive politice: căci deocamdată prețul energiei electrice din cărbune e mai mic decât cel din resurse regenerabile.
[20] Ellen Brown, Why Public Banks Outperform Private Banks: Unfair Competition or a Better Mousetrap?, February 10, 2015, http://www.globalresearch.ca/why-public-banks-outperform-private-banks-unfair-competition-or-a-better-mousetrap/5430588.
[21] Nina Christou, Bank scadal hits “left-wing” government in Portugal, 13 January 2016, http://www.marxist.com/bank-scandal-hits-the-left-wing-government-of-portugal.htm.
[22] Rachel Botsman and Roo Rogers, What’s Mine Is Yours : How Collaborative Consumption Is Changing the Way We Live, London, HarperCollins, 2011.
[23] Jeremy Rifkin, The Age Of Access: The New Culture of Hypercapitalism, Where All of Life is a Paid-For Experience, New York, Putnam Publishing Group, 2000.
[24] Martin Denoun & Geoffroy Valadon, « Posséder ou partager ? », Le Monde Diplomatique, octobre 2013.
[25] Evgeny Morozov, « Résister à l’uberisation du monde », Le Monde Diplomatique,septembre 2015.
[26] Evgeny Morozov, « Le culte du techno-populisme », 4 janvier 2016, http://blog.mondediplo.net/2016-01-04-Le-culte-du-techno-populisme.
[27] Uber to partner with Airbus for on-demand copter rides, January 18, 2016, http://www.cnbc.com/2016/01/17/uber-to-partner-with-airbus-for-on-demand-copter-rides-wsj.html.
[28] Pierre Bourdieu, Les structures sociales de l’économie, Paris, Éditions du Seuil, 2000, pp. 223-230.
[29] Vezi Jeremy Rifkin, The Zero Marginal Cost Society: The Internet of Things, the Collaborative Commons, and the Eclipse of Capitalism (2014), New York, St. Martin’s Press, 2015, unde autorul consideră că printr-o economie hibrid – și privată și a bunurilor commune prin colaborare (Collabotative Commons) – capitalismul va dispărea ca urmare a tehnologiilor IT și 3D.
[30] Jeremy Rifkin, The Third Industrial Revolution: How Lateral Power Is Transforming Energy, the Economy, and the World, N Y, St. Martin’s Press, 2013.
[31] Klaus Schwab, The Fourth Industrial Revolution, World Economic Forum, 2016, http://www3.weforum.org/docs/Media/KSC_4IR.pdf.
[32] Nassim Nichola Taleb, Antifragile: Things That Gain from Disorder (Incerto), New York, Random House, 2014.
[33] Vezi Ana Bazac, Despre „sacrosanctitatea proprietăţii private” oripilate de măsura din Cipru, 2 aprilie 2013, https://www.criticatac.ro/22010/despre-sacrosanctitatea-proprietii-private-oripilate-de-msura-din-cipru/#comment-52485.
[34] Italy moves to bail out savers hit by bank plan, 11 Dec 2015, http://www.thelocal.it/20151211/italy-moves-to-bail-out-savers-hit-by-bank-plan. Pensionarul cumpărase cu economiile sale acțiuni ale băncii. Dar banca a vrut să se salveze de starea falimentară însușindu-și sumele micilor depunători. Ca urmare a sinuciderii pensionarului, a fost luată măsura de a combina bail-in cu bail-out, printr-un Fond național susținut și de stat și de băncile mari: sumele de care sunt lipsiți depunătorii (prin bail-in) să fie mai mici prin compensarea de către acest Fond a pierderilor băncilor.
[35] Italy bank rescue marred by suicide and lost savings, 10 December 2015, http://www.bbc.com/news/world-europe-35062239. Așadar – inclusiv pe baza interzicerii de către Comisia Europeană a ajutorului statului pentru bănci – din 2016, bail-in intră în forță.
[36] Ellen Brown, A Crisis Worse than ISIS? Bank “Bail-Ins” Begin…”Your Life Savings Could be Wiped out in a Massive Derivatives Collapse”, December 29, 2015, http://ellenbrown.com/2015/12/29/a-crisis-worse-than-isis-bail-ins-begin/.
[37] O metodă de deposedare, văzută și în țara noastră, a fost și este împărțirea unităților și sistemelor industriale și de servicii publice în părți, privatizarea, apoi fuzionarea părților cu firme private înainte concurente: tocmai pentru a face mai grea reconstituirea proprietății publice. Vezi Voici pourquoi le gouvernement fait volontairement tout ce qu’il peut pour augmenter le chômage, 16 janvier 2016, http://mai68.org/spip/spip.php?article10046.
[38] Se pare că, în octombrie 2015, numai 6 state – între care și România – nu au dat curs (vezi http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5827_en.htm). Vezi rezoluția http://www.betterregulation.com/ie/hot-topic/eu-banking-recovery-and-resolution-directive-brrd, ca și Directive 2014/59/EU establishing a framework for the recovery and resolution of credit institutions and investment firms (BRRD), sau http://www.out-law.com/en/articles/2015/november/fragmented-brrd-implementation-across-europe-increases-uncertainty-for-bank-creditors-says-moodys-/.
[39] Dar nu duce asta la o translare a proprietății publice locale și regionale în mâini private, ca un fel de neo-enclosures? Nu duce asta la o situație de Ev Mediu?
[40] Jana Randow and Simon Kennedy, Less Than Zero: When Interest Tates Go Negative, 3 December 2015, http://www.bloombergview.com/quicktake/negative-interest-rates.
[41] Dar deja ei sunt de către SUA prin intermediul SWIFT (https://www.swift.com/); vezi http://www.swift.com/products_services/clearing_overview?lang=fr; și https://blogs.mediapart.fr/lucie-couvreur/blog/211115/daech-allliance-dun-capitalisme-financier-terroriste-et-de-la-religion.
[42] Vezi și Ellen Brown, Hang Onto Your Wallets: Negative Interest Rates, the War on Cash, and the $10 Trillion Bail-in, November 20, 2015, http://www.globalresearch.ca/hang-onto-your-wallets-negative-interest-rates-the-war-on-cash-and-the-10-trillion-bail-in/5490376.
[43] World Economic Forum, citat în Former Senior Aide to FOUR Presidents Outlines How and Why the Elites Want to End Physical Cash, November 21, 2015, http://www.zerohedge.com/news/2015-11-21/former-senior-aide-four-presidents-outlines-how-and-why-elites-want-end-physical-cas.
[44] Bill Holter, Financial Meltdown? The Central Role of Credit, the “Global Margin Call”, Impasse in Monetary Policy, January 13, 2016, http://www.globalresearch.ca/financial-meltdown-the-central-role-of-credit-the-global-margin-call-impasse-in-monetary-policy/5500515.
[45] Vezi doar că acum 5 ani, 388 de persoane aveau cât jumătate din populația lumii; acum, sunt 62 de persoane, cf. An Economy for 1%, 18 January 2016, http://www.oxfamamerica.org/static/media/files/bp210-economy-one-percent-tax-havens-180116-en_0.pdf.
[46] A more secure world: Our shared responsibility: Report of the Secretary General’s High-level Panel on Threats, Challenges and Change, United nations, 2004, http://www.un.org/en/peacebuilding/pdf/historical/hlp_more_secure_world.pdf.
[47] World Economic Forum, The Global Risks Report 2016, Geneva, http://www3.weforum.org/docs/GRR/WEF_GRR16.pdf.