Dictatura pieței muncii

Maria Cernat despre universităţi şi obsesia pieţei muncii:

În atâtea discuții despre idealul educațional, despre curriculum, despre autonomie universitară, despre învățământ centrat pe student, despre formarea de competențe și altele asemenea am uitat să punem o întrebare esențială: de ce trimitem copiii la școală sau la facultate? De ce mergem noi, profesorii, la școală sau la facultate? Care e scopul educației?

În ultimul timp suntem tot mai obsedați de piața muncii! Pe măsură de slujbele sunt tot mai prost plătite și greu de găsit ca urmare a mutării bazelor de producție în țările lumii a treia și de automatizare a procesului de producție, învățământul românesc duce o luptă cruntă să creeze indivizi adaptabili la piața muncii! Cu cât lucrurile arată mai prost – în țara asta nu prea are sens să lucrezi în alte domenii decât mult iubitul IT – cu atât ne încăpățânăm noi profesorii mai tare să ne justificăm existența și activitatea prin producerea de viitori integrabili pe piața muncii. Această schimbare majoră a direcției spre care trebuie s-o pornească educația are consecințe foare grave.

1. Profesorul devine, din intelectual critic, angajat în proiecte civice, din dascăl dispus să consume timp în dezbateri cu studenții pe teme principiale, un funcționar docil, un soi de bonă mai educată cu două meniri. Să aducă bani universității și să dreseze integrabili pe piața muncii. Da, oricât de comic ar suna, mai nou, ca profesori universitari, nu numai că nu trebuie să avem pretenții să ne plătească universitatea, dar trebuie să aducem noi bani de acasă universității. Să nu uităm zguduitorul caz al celor două profesoare foarte apreciate de studenți de la Universitatea Columbia, Carol Vance și Kim Hopper, care au fost date afară, în ciuda vocii lor critice și angajate social sau poate tocmai de aceea, pentru că, auzi calamitate, n-au adus destule granturi universității[1]! Adică nu e destul că aducem vizibilitate și cercetări importante. Trebuie să aducem bani – suntem evaluați în funcție de banii aduși!
2. Studentul devine consumator de servicii educaționale, produs al universității, dar și client al acesteia. În această dublă calitate de produs și consumator el are drept unic scop însușirea de competențe care să-l facă eligibil pe piața muncii. Povestea cu gânditul și cu reflecția critică e desuetă, în acest context. Adică ce e aia, domnule, să gândești critic? Să fii așa, un Gică-contra? Păi nu avem cum să cuantificăm în mirificul nostru sistem cantitativ de evaluare a performanțelor academice – a se vedea superbul documentar de Adam Curtis pe această temă a evaluării cantitative [2] – și nu prea avem nevoie pe piața muncii de oameni reflexivi. Avem nevoie de Gică – taci și sapă!
3. Timpul pentru dezbateri și dispare! Dezbaterile și mesele rotunde fără lucrări scrise indexate BDI sau ISI nu contează! Dacă nu contează și nu ne ajută să promovăm sau să câștigăm granturi, nu le vom organiza. Este contraproductiv și ineficient să pierzi timpul cu cercuri studențești sau dezbateri câtă vreme ele nu sunt cuantificate. Cei câțiva profesori care încă se ocupă mai serios de studenți, o fac pe timpul și resursele lor. În învățământul academic actual ceea ce contează este, așa cum am mai spus-o, să aduni puncte în fișa de autoevaluare, iar aceste puncte nu se câștigă din lucrul efectiv cu studenții, ci din granturi, BDI-uri, ISI-uri și altele asemenea.
4. Evaluarea calității actului didactic se va face, firește, după numărul de integrați pe piața muncii. Știm cu toții cât de volatilă e această piață. Mai știm și că o facultate nu-i o florărie s-o închizi sau s-o deschizi peste noapte. Specialiștii se formează în ani și ani de zile. Și totuși, în indicatorii de performanță ai programelor de studii, avem numărul de integrați pe piața muncii. Eu vă dau următorul exemplu: un profesor de Rezistența Materialelor de la Facultatea de Construcții n-a mai predat la fel de bine pentru că a picat piața imobiliară și n-a mai fost atâta nevoie de ingineri constructori? Facultatea de Construcții a căzut brusc la indicatorul ”integrare pe piața muncii” în 2008. Nu-i absurd? Ce legătură are dedicarea și devotamentul pe care eu îl arăt studenților cu capriciile pieței? Că facultatea nu trebuie să fie un turn de fildeș izolat de restul societății acceptă toată lumea. Dar a accepta această dictatură a pieței muncii e o extremă la fel de periculoasă.

Cam așa arată tabloul universității după ce o obligăm să scoată pe bandă rulantă indivizi docili și adaptabili pe piața muncii. Un loc în care vom găsi foarte puține critici ale acestui ideal educațional măreț și în care nu învățăm, nu-i așa, decât ceea ce este util! Iar ”ceea ce este util” va fi definit de cei care vor da job-urile. O subordonare mai violentă nu cred că s-a mai întâlnit în istoria universității din perioada medievală!