Dictatura lui Nicolae Ceauşescu 1965-1989. Geniul Carpaţilor

În Polonia, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu a fost percepută în primul rând ca o carte despre putere. Vasile Patilineţ, Virgil Trofin sau Manea Mănescu sunt nume fără nici o semnificaţie pentru cei din ţara mea. Nimeni nu ştie cine au fost, cum arătau sau cu ce se ocupau. Tocmai de aceea cititorii polonezi, chiar şi cei care‑şi mai amintesc de perioada comunistă sau cărora aceasta le provoacă încă anumite stări emoţionale, s‑au apropiat de Dictatura lui Nicolae Ceauşescu din dorinţa de a afla cum arăta un regim ce cultiva puterea pentru putere. Puterea absolută, al cărei unic scop este consolidarea la nesfârşit a puterii. Puterea ca narcotic care îl marchează nu numai pe dictatorul însuşi, ci şi pe cei din jurul său şi chiar întreaga societate, pe fiecare cetăţean care încă din copilărie era obişnuit să trăiască într‑un fel de sclavie. Cartea este un avertisment faţă de încredinţarea puterii unor persoane iresponsabile, care nu sunt în stare să‑şi stăpânească slăbiciunile.

De asemenea, este o carte care vorbeşte despre faptul că sclavia e o stare de spirit, şi nu o realitate ca atare şi că a‑i rămâne tributar, indiferent de valorile morale pe care le împărtăşeşti, este ceva nerentabil. Eroii acestei cărţi, cei care n‑au fost pervertiţi, care şi‑au păstrat libertatea morală, au învins. N. Steinhardt, Corneliu Coposu şi mulţi alţii care au supravieţuit în libertate (adeseori în pofida încarcerării fizice) de‑a lungul întregii epoci comuniste s‑au dovedit a fi adevă­raţii învingători. Ion Mihai Pacepa, care la un moment dat s‑a săturat de sclavie şi a ales libertatea, a învins şi el. În schimb cei care au preferat sclavia, cum au fost Emil Macri sau Dumitru Popescu „Dumnezeu”, au pierdut, pentru că o viaţă petrecută în grosolanul „lux” comunist, într‑o clică de profitori şi în perspectiva unei lupte cotidiene neîncetate cu mustrările de conştiinţă nu poate fi considerată decât un eşec.

Eu trăiesc într‑o ţară în care rămăşiţele comuniste, din păcate, încă nu s‑au stins, ba chiar reînvie ca nişte spectre care‑şi iau o nouă înfăţişare şi alt nume. În unul dintre interviurile pe care le‑am acordat cu ocazia lansării în Polonia a Dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, spuneam că este o carte care vrea să arate că nu e rentabil să fii sclav şi, dacă, citind ce am scris eu, fie şi numai o singură persoană renunţă la statutul de sclav, atunci consider că a meritat să consacru şase ani de muncă pentru a o scrie. Cu aceeaşi speranţă aştept şi ediţia în limba română.

Adam Burakowski – din Cuvînt înainte la ediţia în limba română

Adam Burakowski (n. 1977) – doctor în ştiinţe politice, absolvent al Institutului de Istorie al Universităţii din Varşovia (2001) şi al Institutului de Studii Est-Europene al Universitatii din Varşovia (2004). În 2003 a efectuat stagii la Cold War International History Project din cadrul Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington, respectiv la Ambasada Republicii Polone din Bucureşti. Din 2004 este asistent, iar din 2007 lector la Institutul de Studii Politice al Academiei Poloneze de Ştiinţe. Între 2006 si 2010 a fost director adjunct al postului de radio Polonia International. Din 2009 face parte din consiliul de gestionare a proiectului rete­lei europene de radio Euranet. Este coautor (impreuna cu Aleksander Gubrynowicz si Paweł Ukielski) al cărţii 1989 – Toamna Naţiunilor (Varşovia, 2009)

Dictatura lui Nicolae Ceauşescu 1965-1989. Geniul Carpaţilor (fragmente)

Prăbuşirea

Ultimii patru ani şi jumătate ai dictaturii – adică perioada care convenţional începe odată cu preluarea puterii, la Kremlin, de către Mihail Gorbaciov, pe 11 martie 1985, şi se termină pe 22 decembrie 1989, în momentul în care Nicolae şi Elena Ceauşescu se îmbarcă în elicopterul care i‑a scos din Bucureşti – reprezintă povestea prăbuşirii totale a sistemului condus de „Geniul Carpaţilor”. Toate tendinţele negative care apăruseră mai devreme şi care în anii precedenţi căpătaseră dimensiuni nemaiîntâlnite în celelalte ţări s‑au dezvoltat în continuare, ajungând la forme care frizau absurdul. Au scăzut rapid manevrabilitatea sistemului şi eficienţa conducerii, atât la vârful ierarhiei – unde tot mai des se făcea simţită vârsta înaintată a conducătorului –, cât şi la baza ei, unde ordinele de sus erau adeseori sabotate de responsabili care, când venea vorba de răspundere, se spălau pe mâini. În consecinţă, procesul de decizie nu numai că se lungea la nesfârşit, ci era tot mai greu să evaluezi obiectiv dacă ordinele conducerii au fost aplicate corect sau executanţii s‑au limitat doar să întocmească un raport optimist. Dezinformarea reciprocă a funcţionarilor de la toate nivelurile ierarhiei a ajuns la asemenea valori, încât nimeni nu mai era în stare să dea un diagnostic corect al situaţiei ţării.

În asemenea condiţii, cineva ar putea spune că răsturnarea acestei construcţii adormite n‑ar fi fost decât un joc de copii, dar puţinii opozanţi şi disidenţi din partid, chiar dacă numărul lor începea să crească, se loveau de apatia de‑a dreptul paralizantă a socie­tăţii, situaţie care era şi ea în parte o consecinţă a incapacităţii sistemului şi a des­curajării populaţiei induse de această incapacitate. Acest aspect s‑a evidenţiat clar în decembrie 1989 pe străzile Timişoarei şi Bucureştiului, când o mână de revoluţionari au încercat timp de mai multe ore, fără succes, să contamineze cu entuziasmul lor un număr mai mare de cetăţeni. Mai înainte el s‑a manifestat în faptul că inamicii sistemului nu reuşeau să ajungă cu mesajul lor la grupuri sociale mai largi, aşa încât, până în ianuarie 1990, ei acţionau individual sau în interiorul unui grup restrâns de prieteni foarte apropiaţi.

Noul conducător al URSS avea faima de reformator. Nicolae Ceauşescu, care până la acea dată era considerat un partener, deşi nesigur, în cadrul CAER şi al Tratatului de la Varşovia, nu corespundea imaginii despre comunism construită de noua echipă de la Kremlin. Perestroika urma să fie lansată de Gorbaciov în curând şi, dacă în general ea putea fi aplicată, ar fi trebuit să ducă la eliminarea celor mai încăpăţânaţi lideri: Ceauşescu, Jivkov, Husák şi Honecker. Singura modalitate de a se ajunge la un compromis era înlăturarea acestor activişti.

În cursul lucrărilor Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 s‑a dovedit că printre ofiţerii superiori ai serviciilor speciale române era foarte răspândită opinia că Gorbaciov este de fapt un agent american sau britanic şi că el face politica Washingtonului 1. Nu ştim dacă această opinie era împărtăşită şi de Ceauşescu, dar sigur este faptul că, pe măsura trecerii timpului, el devenea tot mai convins că acţiunile lui Gorbaciov au ca scop lichidarea sistemului comunist din întreaga lume. Suspiciunile sale faţă de sovietici au tot crescut, până au ajuns în cele din urmă la dimensiunile unei duşmănii pe faţă.

Din punct de vedere cronologic, în România, perioada 1985‑1989 poate fi împărţită în două etape: moartea regimului şi revoluţia. Prima a durat până la sfârşitul Congresului al XIV‑lea al PCR, în noiembrie 1989. Atunci s‑a renunţat la ultima şansă de a‑l înlătura legal pe Ceauşescu din funcţiile sale de conducere. Un moment de cezură important este şi toamna anului 1987, când Ceauşescu a recunoscut că poziţia lui este ameninţată şi a efectuat schimbarea şefului Securităţii – pe 3 octombrie această funcţie era părăsită de puţin schimbătorul activist Tudor Postelnicu pentru a fi preluată de Iulian Vlad, după cum afirmau mai târziu unii dintre subordonaţii lui: „singurul român profesionist care a fost în fruntea aparatului de informaţii şi contrainformaţii al României de la Eugen Cristescu încoace^“2. În luna următoare a avut loc revolta muncitorilor de la Braşov, care însă nici ea n‑a activat decât puţini opozanţi şi disidenţi. Din martie 1985 până în octombrie 1987 putem vorbi aşadar de o stagnare şi o moarte lentă a sistemului, după care urmează confruntarea – ascunsă de ochii populaţiei – cu opoziţia anticeauşistă în primul rând în cadrul aparatului de partid şi de stat.

A doua etapă o constituie evenimentele din decembrie 1989, în legătură cu care nici până azi nu s‑a ajuns la un punct de vedere general acceptat: a fost o revoluţie, o revoltă în interiorul echipei conducătoare sau o diversiune străină. Termenul „revoluţie” utilizat în această lucrare nu reprezintă o luare de poziţie în favoarea nici uneia din cele trei opţiuni, ci are în vedere doar o anumită caracteristică a tulburărilor din decembrie. Această etapă s‑a încheiat odată cu epoca Nicolae Ceauşescu, pe 22 decembrie 1989, ora 12.06, când cuplul dictatorial a urcat la bordul elicopterului şi a plecat în direcţia Snagov. Din acel moment dictatorul a devenit de facto ostatic al Armatei – cu alte cuvinte, al şefului acesteia, generalul Victor Atanasie Stănculescu. Tot ce s‑a întâmplat în continuare, inclusiv farsa procesului şi executarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu pe 25 decembrie, este doar un simplu epilog.

Spre deosebire de anii precedenţi, perioada 1985‑1989 (şi mai ales revoluţia în sine) este destul de bine analizată în istoriografia română. Deşi într‑o măsură ceva mai mică, ne referim aici inclusiv la istoria economică. Din păcate, nu se cunoaşte totul, multe documente nefiind încă puse la dispoziţia cercetătorilor, în ciuda promisiunilor făcute de politicienii de diferite culori. Câteva probleme rămân de fapt în continuare în sfera prezumţiilor (spre exemplu, ce a făcut Ceauşescu în Iran?) sau constituie obiectul unor discuţii aprinse (cum ar fi rolul aşa‑numiţilor turişti sovietici – unii cercetători consideră că ei sunt cheia evenimentelor, alţii pur şi simplu neagă existenţa lor).

Evenimentele din decembrie 1989 în legătură cu care nu există dubii au fost descrise cu precizie, uneori chiar minut cu minut, ele au beneficiat de o multitudine de monografii şi lucrări complementare referitoare la acest subiect. În România, această problematică rămâne şi în prezent subiect de controversă nu numai pentru istorici sau politologi, ci şi pentru politicienii activi, exercitând astfel o puternică influenţă asupra vieţii sociopolitice curente.

În dezbaterile istorico‑politice care au loc inclusiv în prezent în România, diversele poziţionări pot fi clasificate cam în felul următor 3.

Versiunea revoluţiei de jos în sus este promovată, pe de o parte, de cercurile apropiate de Ion Iliescu şi de partidul postcomunist (ca exemplu poate fi amintit aici Vladimir Tismăneanu), iar pe de altă parte, de persoanele angajate nemijlocit în desfăşurarea evenimentelor şi care se pot mândri astfel că au participat la revoluţie din proprie iniţiativă şi fără intenţii rele (spre exemplu, Marius Mioc, un istoric din Timişoara). Din punct de vedere politic, aceste categorii de persoane se află în conflict, ceea ce nu le împiedică totuşi să susţină aceeaşi versiune a evenimentelor. Chiar şi unii istorici neangajaţi în controversele politice curente, cum ar fi cercetătorul britanic Dennis Deletant, susţin această versiune.

Versiunea intervenţiei străine în forma ei extremistă este lansată de obicei de foştii ofiţeri de la serviciile speciale rămaşi fără ocupaţie din cauza căderii comunismului, care adesea împărtăşesc puncte de vedere naţionaliste. Foarte important este faptul că tocmai un asemenea punct de vedere a prezentat chiar Nicolae Ceauşescu atât în ultimul comunicat dat de el (referitor la moartea generalului Vasile Milea), cât şi în cursul procesului de la Târgovişte 4. Ca dovadă în susţinerea acestei teze este adusă participarea „turiştilor sovietici”, respectiv contactele lui Iliescu, Militaru, Brucan şi ale altor membri ai noilor autorităţi cu KGB‑ul. În afară de Ceauşescu, primul care a invocat această versiune în 1992 a fost colonelul Filip Teodorescu, adjunctul de la contrainformaţii, deşi la audierile din faţa Comisiei Senatoriale a spus cu totul altceva. Dar nu numai foştii angajaţi ai Securităţii sunt susţinătorii acestei teze – merită menţionat aici, spre exemplu, emigrantul Radu Portocală.

Cea mai răspândită este este însă versiunea revoltei în interiorul taberei aflate la putere. Ea apare în două variante. Cel mai frecvent se consideră că totul a început de la revolta spontană a populaţiei, după care victoria cucerită prin luptă de populaţie a fost preluată de grupul lui Ion Iliescu. Cam aşa a descris lucrurile, spre exemplu, Dumitru Mazilu, care a încercat să joace un rol politic important, dar a fost eliminat. La concluzii asemănătoare a ajuns şi Şerban Săndulescu, membru al Comisiei Senatoriale din partea Partidului Naţional-Ţărănesc. Mai rar se merge pe ideea existenţei unei conspiraţii în interiorul organelor de partid, de stat şi din Securitate. Conspiratorii, adică grupul lui Iliescu, trebuiau să provoace nişte evenimente care din exterior să arate ca o revoluţie spontană, după care să preia conducerea. Această teorie a fost susţinută în 1990 de ziaristul Liviu Vălenaş, iar mai târziu a fost preluată, ceea ce ni se pare interesant, de ziariştii occidentali şi în special de cei francezi.

Aceste teorii apar foarte rar în forma enunţată mai sus, poate cu excepţia primei versiuni, care se prezintă destul de des exact aşa, mai ales în monografiile mai generoase în care revoluţia românească este doar una din temele supuse analizei. Mulţi cercetători fac o mixtură destul de complicată din aceste trei teorii fundamentale. Tot în această direcţie a mers şi raportul întocmit de SRI (Serviciul Român de Informaţii), unde era sugerată combinaţia dintre o revoluţie autentică şi o conspiraţie internă su­gerată de peste graniţă. Tot la asemenea concluzii a ajuns şi cercetătoarea în emigraţie Anneli Ute Gabanyi, care afirma că în decembrie 1989 a avut loc o revoltă a populaţiei parţial provocată, dar aspectul definitiv al evenimentelor a fost imprimat de grupul lui Iliescu şi de „contraelitele comunist‑reformatoare din partid, armată şi Securitate”.

În această privinţă, tezele principale ale prezentei lucrări pot fi rezumate în câteva puncte.

Înlăturarea lui Ceauşescu era inevitabilă din cauza foarte puternicelor presiuni externe şi interne. Presiunea externă se manifesta în diferite moduri, inclusiv prin activităţi de tip agentural – este vorba de momentul diversiunii străine.

În condiţiile prăbuşirii sistemului comunist în Europa, şi sistemul existent până atunci în România devenea imposibil de salvat. Dar nu este sigur că noile autorităţi apărute în decembrie 1989 erau conştiente de acest lucru.

O parte din echipa conducătoare îşi dădea seama de inevitabilitatea unor schimbări şi se străduia să pregătească cât mai bine sosirea acestora. Afirmaţia este valabilă şi în legătură cu o parte dintre funcţionarii de la niveluri inferioare. Printre membrii nomenclaturii superioare existau cel puţin două grupuri care i se opuneau lui Ceauşescu, dar care nu colaborau întru totul unul cu celălalt: semnatarii „Scrisorii celor şase” şi cei în fruntea cărora se afla Iliescu. Persoana care făcea legătura între cele două tabere era Silviu Brucan.

Curentul principal din conducere, reprezentat de Ceauşescu şi de colaboratorii săi cei mai apropiaţi, nutrea convingerea că problemele apărute sunt tranzitorii şi că nimic nu e în stare să doboare dictatura. O asemenea stare de lucruri era printre altele consecinţa automistificării în legătură cu situaţia reală din ţară şi din lume.

Cu excepţia câtorva grupuri puţin numeroase la nivelul întregii ţări, populaţia a rămas pasivă pe tot parcursul revoluţiei, limitându‑se doar la a urmări desfăşurarea evenimentelor la radio şi mai ales la televizor.

În situaţia unui stat paralizat şi a unei populaţii pasive, iniţiativa a fost preluată de o mână de entuziaşti din rândul cărora nu lipseau persoane care mai târziu n‑au putut fi identificate, lucru care constituie temeiul tezei despre inspiraţia din afară. Tocmai ele au provocat primele crize la Iaşi şi Timişoara. Acesta este momentul în care intervenţia din afară se suprapune cu revoluţia populară.

Ca urmare a greşelilor evidente săvârşite de autorităţi, scânteia aprinsă la Timişoara nu s‑a mai stins, ci s‑a mutat mai întâi la Bucureşti, apoi şi în alte oraşe.

La Bucureşti au intrat în acţiune şi activiştii care până atunci rămăseseră în umbră. În căderea lui Ceauşescu ei îşi vedeau propria şansă şi de aceea au boicotat ordinele secretarului general, ceea ce a dus direct la căderea lui. Aici îi avem în vedere mai ales pe militari. Este momentul revoltei nomenclaturii.

Când, după eliminarea lui Ceauşescu, s‑a creat un vid de putere, pe locul liber s‑a strecurat imediat echipa lui Ion Iliescu. Acesta se bucura de sprijin internaţional, atât dinspre Răsărit, cât şi dinspre Apus, pentru că de o vreme fusese lansat de mass‑media din străinătate. Acesta este momentul în care intervenţia externă se suprapune cu revolta nomenclaturii.

Cunoscute în societate şi peste hotare, acţionând de mulţi ani în opoziţie, persoane ca Doina Cornea, Paul Goma sau Vasile Paraschiv n‑au jucat absolut nici un rol în evenimentele din decembrie 1989. Singura excepţie o constituie aici Mircea Dinescu, care însă, în calitatea lui de disident, s‑a făcut cunoscut cu puţin timp înainte de căderea lui Ceauşescu în împrejurări absolut diferite faţă de ceilalţi. Foştii opozanţi au căpătat importanţă politică abia mai târziu, în momentul în care s‑au separat de grupul lui Iliescu. Acesta este momentul revoluţiei sociale, populare, blocate de activiştii care au ajuns în frunte în urma revoltei nomenclaturii.

După cum se poate vedea destul de uşor, aceste teze susţin existenţa tuturor celor trei elemente, adică revoluţia populară, revolta în sânul puterii şi intervenţia străină, subliniind însă factorul revoltei din sânul aparatului de partid şi de stat ca fiind cel mai important prin faptul că a determinat şi într‑o anumită măsură a inspirat evenimentele inclusiv prin crearea atât în sânul conducerii, cât şi în eşaloanele inferioare ale nomenclaturii a unei atmosfere de neîncredere faţă de Ceauşescu. Toate acestea însă n‑ar fi fost suficiente pentru răsturnarea dictatorului în absenţa unui ajutor din afară, atât politic şi prin difuzarea în mass‑media, cât şi efectiv nemijlocit (lucru probabil, dar pentru care nu există dovezi indiscutabile).

În martie 1985, plecarea lui Ceauşescu – într‑o formă sau alta – era deja previzibilă, cel puţin pentru un observator perspicace. România mai avea însă de parcurs un drum lung, patru ani şi jumătate de funcţionare a unui sistem care‑i împovăra foarte mult pe majoritatea locuitorilor ţării. Cel mai rău arăta situaţia economică, chiar şi în comparaţie cu celelalte ţări din blocul sovietic, care se confruntau şi ele cu situaţia unei prăbuşiri economice.

Bilanţ: anii 1985‑1989

Cronologie

Istoria căderii lui Ceauşescu poate fi etapizată destul de uşor dacă suntem capabili să distingem în cursul evenimentelor anumite secvenţe cu caracter determinant pentru soarta regimului instituit de el. Din momentul în care funcţia de secretar general al PCUS a fost preluată de Mihail Gorbaciov a început un proces care a dus la îndepărtarea şi lichidarea dictatorului român. Scopul principal al politicii sovietice era introducerea perestroikăi în întregul bloc socialist, ceea ce impunea schimbarea conducătorilor de până atunci. Conducerea RSR nu putea să reacţioneze decât prin respingere faţă de schimbarea situaţiei, pentru că era prea slabă ca să poată crea o nouă realitate. Singura tentativă serioasă a unei astfel de acţiuni – mesajul adresat partidelor „frăţeşti” din 19 august 1989 – s‑a sfârşit printr‑un compromis. Iată aşadar etapele succesive ale căderii dictaturii.

• Martie 1985 – mai 1987: în această perioadă, conducătorii sovietici se străduiau mai ales să‑l convingă pe Ceauşescu să introducă perestroika în RSR. Acest lucru ar fi presupus obligatoriu înlocuirea lui de la conducere, dar totul pare să indice faptul că reprezentanţii Uniunii Sovietice încercau în acel moment să rezolve această problemă în mod paşnic, pe calea concesiilor şi a negocierilor. La nivelul superior al nomenclaturii române circulau diferite versiuni în legătură cu eventualul succesor. Tocmai în acest context a început să fie vehiculat în acea perioadă numele lui Ion Iliescu. Această etapă se încheie odată cu vizita lui Gorbaciov în România. Conducătorul sovietic s‑a convins cu ochii lui că aici nu are parteneri de discuţie.

• Iunie‑noiembrie 1987: după vizita nereuşită a lui Gorbaciov, toată lumea era convinsă că o confruntare devenise inevitabilă. Ceauşescu a efectuat semnificative schimbări de cadre, dintre care cea mai importantă a fost trecerea DSS în subordinea lui Iulian Vlad. Această etapă se încheie odată cu revolta muncitorilor de la Braşov.

• Noiembrie 1987 – noiembrie 1989: protestul de la Braşov i‑a readus în acţiune pe oponenţii şi disidenţii din partid, provocând şi o creştere a interesului opiniei publice internaţionale faţă de evenimentele din România. În ciuda lansării insistente a unor persoane, în interiorul partidului n‑a putut apărea totuşi un grup capabil să ducă la îndeplinire o lovitură de stat cu ocazia vreunei şedinţe a CPEx sau a Congresului PCR. La începutul lunii decembrie 1989 era clar că se va ajunge la vărsare de sânge.

• 14‑22 decembrie 1989: Revoluţia, definită deseori ca „evenimentele din decembrie” din cauza dezacordului în legătură cu cauzele şi desfăşurarea ei, a avut la rândul ei următoarele faze:

• 14 decembrie: începutul nereuşit de la Iaşi;

• 15 decembrie: revolta la scară redusă împotriva unor decizii precis definite ale autorităţilor locale de la Timişoara;

• 16‑17 decembrie: lupte de mare anvergură la Timişoara;

• 17 decembrie: fiasco în posibila înlăturare a lui Ceauşescu cu ocazia şedinţei CPEx. Dictatorul ameninţă cu demisia, dar obţine sprijinul tuturor celor prezenţi;

• 18‑20 decembrie: valuri succesive de represiuni; autoritatea supremă în ţară este exercitată de Elena Ceauşescu;

• 19‑20 decembrie: victoria revoluţiei de la Timişoara;

• 21 decembrie: revoluţia de la Bucureşti, care a început de la un evident sabotaj în timpul mitingului din faţa clădirii CC;

• 22 decembrie: lovitura de stat militară precedată de sinuciderea lui Milea şi încredinţarea comenzii generalului Stănculescu, care a ordonat evacuarea lui Ceauşescu din clădirea CC.

În toată această perioadă echipa de conducere a suferit un proces de completă pietrificare, cu o singură excepţie, dar foarte importantă, şi anume aceea a lui Iulian Vlad, care a fost cooptat la vârful puterii pe cu totul alte considerente decât ceilalţi – nu pentru loialitatea nemărginită datorită căreia s‑a remarcat antecesorul său Tudor Postelnicu, ci pe baza competenţelor sale, pe care Postelnicu nu le avea. Până în decembrie 1989, Vlad a fost de partea lui Ceauşescu, deşi era adeptul unei linii mai blânde. În momentul crizei, şeful DSS s‑a comportat însă destul de ambiguu: a încercat să scape de răspundere retrăgând Securitatea pe linia a doua, ceea ce a şi reuşit, principalul instrument al represiunii devenind Armata. Un alt colaborator apropiat al lui Ceauşescu care i‑a înşelat aşteptările exact în momentul critic a fost Vasile Milea. El n‑a putut face faţă tensiunii şi s‑a sinucis, probabil pentru că nu a putut lua decizia pe care a luat‑o apoi Stănculescu în locul lui. Ceilalţi membri ai echipei i‑au rămas fideli conducătorului până la sfârşit. Cei mai ataşaţi s‑au dovedit Emil Bobu şi Manea Mănescu, care au avut în­doiel­nica onoare de a însoţi cuplul dictatorial în prima parte a zborului cu elicopterul. În modul cel mai comic şi‑au încheiat socotelile cu dictatura Ion Dincă şi Tudor Postelnicu. Amândoi au încercat să se ascundă în clădirea CC, dar au fost găsiţi de revoluţionari: Dincă în patru labe sub un birou, iar Postelnicu, ani în şir şeful serviciilor speciale, într‑un frigider. Pe toţi patru – Mănescu, Bobu, Postelnicu şi Dincă, Tribunalul Militar din Bucureşti i‑a condamnat pe 2 februarie 1990 la închisoare pe viaţă şi confiscarea întregii averi.

Autorităţile postdecembriste au deschis apoi un proces împotriva membrilor ultimei variante a CPEx. Procesul s‑a încheiat pe 25 martie 1991, sentinţele limitându‑se în general la doar câţiva ani de privare de libertate. Cele mai aspre sentinţe le‑au primit Dumitru Popescu „Dumnezeu” şi Ioan Totu, care au fost condamnaţi la 5 ani şi 6 luni de închisoare, iar cele mai blânde: Suzana Gâdea şi Miu Dobrescu, cu câte doi ani privare de libertate. Pe 20 aprilie 1992 Tribunalul Suprem a acceptat cererea procuraturii, înăsprind semnificativ pedepsele anunţate anterior: Silviu Curticeanu, Ana Mureşan şi Ioan Totu au fost condamnaţi la câte 16 ani, Ştefan Andrei, Ludovic Fazekaş, Ion Stoian, Gheorghe Oprea, Dumitru Popescu „Dumnezeu” şi alţii la câte 14 ani, Constantin Olteanu, Gheorghe Pană, Miu Dobrescu şi alţii la 11 ani, iar Paul Niculescu‑Mizil, Suzana Gâdea şi alţii la câte 8 ani. A doua zi după darea sentinţei, Ioan Totu s‑a sinucis. Dar în cursul anilor următori sentinţele au fost anulate de facto. Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu şi chiar Nicu Ceauşescu au ieşit din închisoare pe baza unor certificate medicale. Pe 25 martie 1994, preşedintele Ion Iliescu a rezolvat pozitiv cererile individuale ale celor interesaţi, graţiindu-i pe Ştefan Andrei, Silviu Curticeanu, Suzana Gâdea, Ion Stoian şi alţii 5.

Până în decembrie 1989 n‑au fost operate aproape nici un fel de schimbări instituţionale. Sistemul se scufunda tot mai evident în marasm. Prima şi ultima reformă mai serioasă a fost trecerea pazei de frontieră din competenţa Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului Afacerilor Externe, dar această idee n‑a fost finalizată, provocând doar un imens haos în activitatea grănicerilor. Confruntaţi cu realitatea revoluţiei, Ceauşescu şi colaboratorii săi cei mai apropiaţi au luat câteva decizii care n‑au fost sancţionate prin nici un fel de document cu caracter juridic. Trecerea comenzii în competenţa unor organe compuse din militari, membri de partid şi ofiţeri de Securitate nu avea caracter legal. Misterioasele „grupuri de apărare” la care se referea Ceauşescu probabil pot fi incluse şi ele în această categorie.

Perioada 1985‑1989 a demonstrat în mod elocvent că instituţiile fundamentale ale comunismului românesc erau atât de slabe, încât a fost suficient un şoc mai puternic ca să fie desfiinţate complet. Sistemul se baza pe persoana dictatorului, căruia îi erau de altfel subordonate majoritatea celor mai importante organizaţii. Eliminarea elementului superior a provocat anihilarea imediată a tuturor structurilor dependente de el, care s‑au dovedit absolut lipsite de conţinut.

În context mai larg

Revoluţia română a fost ultimul act al lichidării comunismului în ţările europene care făcuseră parte din blocul sovietic (în afară de nucleul acestuia, URSS). Ea a fost şi un act deosebit de dramatic – tiranul detestat a fost ucis, iar poporul, teoretic, eliberat. N‑a fost vorba nici de o revoluţie „negociată”, ca în cazul Ungariei, nici de una „reglementată”, ca în Polonia, nici „de catifea”, ca în Cehoslovacia, ci de una sângeroasă, cu multe jertfe umane. În mod paradoxal, pe această cale era promovată la putere una dintre cele mai conservatoare echipe din regiune. Noul guvern se sprijinea în cea mai mare parte pe cadrele militare.

O comparaţie interesantă tocmai din acest punct de vedere a făcut Jadwiga Staniszkis în lucrarea Postcomunism:

În Polonia şi în România, „revoluţia de sus în jos” a fost condusă de un segment militaro‑birocratic […] Acest lucru o deosebea fundamental de „revoluţia armată” din Uniunea Sovietică, dusă împotriva segmentului armată‑birocraţie6.

Trebuie totuşi să mai adăugăm că în RPP armata a jucat un rol fundamental în viaţa politică, cel puţin în toată perioada anilor ’80, pe când în România armata nu se bucura de încrederea lui Ceauşescu şi era mereu împinsă pe planul doi. Clamând necesitatea „luptei pentru pace”, erau reduse sau îngheţate cheltuielile cu destinaţie militară. Pe lângă aceasta, autorităţile se străduiau să‑i îndepărteze din funcţiile importante pe ofiţerii şcoliţi în Uniunea Sovietică, adeseori mai bine pregătiţi profesional decât cei care îi înlocuiau. Acest lucru le provoca frustrări ofiţerilor cu rang superior. Puciul nereuşit din 1984 a agravat şi mai mult această situaţie. În îndepărtarea lui Ceauşescu armata vedea o şansă şi de aceea a fost favorabilă faţă de activitatea lui Militaru şi a celorlalte persoane cu relaţii în Uniunea Sovietică. Deciziile fundamentale din zilele fierbinţi ale lui decembrie au fost luate de doi generali: Guşă şi Stănculescu. Primul a pus capăt represiunii, iar ultimul a săvârşit de fapt o lovitură de stat, luându‑i puterea lui Ceauşescu, după care a avut grijă ca acesta să fie lichidat.

„Vizual”, dictatorul român şi‑a sfârşit guvernarea şi viaţa într‑un mod asemănător cu Benito Mussolini. Conducătorul italian a luat cuvântul la un miting fascist care a avut loc la Teatrul Liric (Teatro Lirico) din Milano în decembrie 1944. Din mai multe puncte de vedere, acea adunare aminteşte de Congresul al XIV‑lea al PCR şi de mitingul din 21 decembrie 1989 din faţa clădirii CC. Il Duce, care a rostit cu acel prilej un „Discurs despre eliberare” (Discorso della riscossa), era „doar un om obosit, cu faţa marcată de înfrângere7 În aprilie 1945 el a fugit ascuns într‑un camion împreună cu vechea lui iubită, Claretta Petacci, şi cu cei mai apropiaţi colaboratori, printre care Alessandro Pavolini, ultimul secretar al partidului fascist, şi vestitul „comunist în cămaşă neagră”, Nicola Bombacci. Dar au fost prinşi de partizani. Trupurile masacrate ale fasciştilor au fost spânzurate pe 29 aprilie în Piazzale Loreto din Milano.

Un alt aspect al schimbării de sistem din România a fost lipsa dialogului şi a „consensului naţional”, ceva ce s‑ar putea compara cu „masa rotundă” a polonezilor. Indiferent de aprecierile ulterioare, „masa rotundă” a constituit demersul prin care se căuta un consens între grupul care exercita puterea, legitimat prin argumente comuniste, şi grupul care se considera reprezentantul societăţii şi al opoziţiei democratice. În România, dialogul n‑a existat în general. Cea mai bună dovadă au constituit‑o în acest sens jalnicele încercări ale lui Gorbaciov de a stabili un contact cu activiştii PCR, care‑i răspundeau cu entuziasm: „Ceauşescu – Gorbaciov!”, dar nu aveau nimic de spus. Nu poate fi numit dialog nici acel proces al cuplului dictatorial. A fost vorba mai degrabă de două monologuri: unul exprimat de Nicolae şi Elena Ceauşescu, iar celălalt de Tribunal. Nici Iliescu n‑a vorbit cu nimeni, limitându‑se la preluarea de sus în jos de către FSN a cadrelor şi structurilor PCR. Firave la început, nucleele de opoziţie au constituit Grupul pentru Dialog Social, dar nimeni n‑a început vreun dialog cu această instituţie. Unul dintre sloganurile opoziţiei (Iliescu pentru noi – Ceauşescu număr doi) definea în mod clar poziţia noului preşedinte în sistemul creat de el. În aceste condiţii, legitimarea echipei decantate în decembrie 1989 s‑a realizat în principal prin recunoaşterea ei internaţională şi prin acceptarea noului conducător de către structurile fostului Partid Comunist.

În perioada 1985‑1989 s‑a remarcat o tendinţă care şi‑a pus amprenta pe imaginea întregii epoci Ceauşescu, dar despre care se vorbeşte destul de puţin. Este vorba despre modul în care se făceau în străinătate informările în legătură cu situaţia din RSR. Politica externă promovată de România în acei ani a făcut ca dictatorul să devină un paria atât în Răsărit, cât şi în Apus. Consecinţa firească a acestei situaţii a fost degradarea imaginii lui Ceauşescu în mass‑media şi în ochii opiniei publice mondiale. Şi de fapt situaţia catastrofală din RSR din punct de vedere economic, social şi politic a fost prezentată într‑un mod care scotea la iveală mai ales fenomenele negative. La aceasta se adăuga, firesc, setea de senzaţional. Această stare de lucruri a fost favorabilă celorlalte state comuniste care, cu Ceauşescu în fundal, căpătau culori pozitive. Dictatorului român i‑a fost elaborată o „figură” de tiran absolut, cu o minte deosebit de îngustă, ceea ce era adevărat într‑o anumită măsură, dar el nu se deosebea prea mult de Jivkov, Honecker sau alţi conducători din vremea lui. O carte ca Orizonturi roşii putea apărea în legătură cu oricare dintre colegii lui Ceauşescu.

Două au fost consecinţele de importanţă fundamentală ale acestei situaţii. Prima este o imagine deformată a evenimentelor de la Timişoara, care a dezinformat total opinia publică. Numărul avansat de presă al celor ucişi în acest oraş ajungea uneori la zeci de mii de persoane, ceea ce a dus printre altele la ciudatul cap de acuzare formulat împotriva cuplului dictatorial: genocid; soţilor Ceauşescu li s‑au pus în cârcă 60.000 de victime. Această acuzaţie a crescut autoritatea Tribunalului şi a noilor autorităţi.

A doua consecinţă a fost imaginea care se încăpăţânează să persiste despre caracterul absolut diferit al comunismului în versiunea lui Ceauşescu. Până în ziua de azi, în conştiinţa omului obişnuit, dictatura românească apare ca extrem de brutală, sângeroasă şi represivă, spre deosebire de cele practicate de „tătucul” Jivkov sau de „gospodarul” Kádár, ale căror regimuri, în comparaţie cu cel din RSR, păreau foarte suportabile. România lui Ceauşescu ar fi fost o ţară în care orice manifestare de independenţă era sancţionată cu sentinţe foarte aspre sau chiar cu moartea. O asemenea imagine nu este însă adevărată. De‑a lungul întregii epoci Ceauşescu, cu excepţia perioadei revoluţiei, care a fost totuşi o etapă absolut diferită, în închisori, pe motive politice, se aflau în jur de 600 de persoane 8, ci relativ puţine, mai ales în comparaţie cu epoca lui Dej, când erau înregistraţi aproximativ un milion de deţinuţi politici. Caracterul criminal al comunismului din România a constat în faptul că economia a fost adusă în stare de totală prăbuşire, că populaţia a fost privată aproape total de contactul cu străinătatea, că viaţa culturală a fost obligată să se conformeze exigenţelor unei doctrine rigide şi cultului personalităţii, că legăturile sociale au fost rupte, fiind promovată pasivitatea, că spaima era omniprezentă, nu numai spaima de Securitate, ci şi faţă de celelalte organe ale statului, spaima faţă de pierderea locului de muncă, spaima faţă de degradarea socială. Toate aceste fenomene, deşi poate nu la aceeaşi intensitate, erau prezente şi în celelalte ţări comuniste. Dar au fost crime pentru care soţii Ceauşescu au primit pedeapsa meritată.