Pe 24 ianuarie 2011, un tudorel butoi de la poliţia din Toronto a declarat public că „femeile ar trebui să nu se mai îmbrace ca nişte panarame dacă nu vor să fie violate”. Urmarea acestei afirmaţii a fost organizarea primului marş de protest SlutWalk, chiar acolo, în Toronto.
Cu toţii ştim despre Canada că este una dintre cele mai civilizate ţări din lume… şi totuşi! Se întâmplă şi la case mai mari. Sonya JF Barnett, Heather Jarvis & Co. au decis că declaraţia respectivului ofiţer al poliţiei din Toronto nu e doar produsul unui cap-sec – reprezentant al instituţiei care trebuie să ajute şi să apere victimele(!), dar că în spatele ei se ascunde un întreg sistem care perpetuează otrava nepăsării unei gândiri despre vinovăţia femeii. Pe scurt: SlutWalk este o mişcare a femeilor împotriva misoginismului instituţionalizat şi a mecanismelor prin care vina e aruncată pe umerii victimei.
La această oră, tema SlutWalk a făcut deja înconjurul lumii. Dezbateri aprige s-au încins încă de la început, obstacolul gramaticii feministe fiind revendicarea termenului „panaramă” / „slut”. Ori nu-ţi place să fii strigată „panaramă”, ori vrei să fii numită aşa şi n-ai nici o problemă?! Chiar dacă pare un paradox, cu toată rigoarea, Marşul Panaramelor condamnă folosirea apelativelor de „panaramă”, „curvă”, „târfă”, „paraşută” ca fiind cele mai denigratoare cuvinte adresate femeilor şi tocmai de aceea trebuie „neutralizate”.
Noi credem că prin negarea conotaţiei negative, termenii se golesc de înţelesul lor abject produs de critica moralizatoare, jignitoare, misogină, care trimite fără tăgadă la promiscuitatea sexuală a femeilor. Ceea ce toţi par să înţeleagă cu uşurinţă – curva este femeia lipsistă de moralitate sexuală, noi refuzăm să înţelegem. Ceea ce tuturor li se pare normal – libertatea sexuală a femeii este condamnabilă, noi denunţăm drept ipocrizie.
Atât în spaţiul public cât şi în cel privat, discursul jignitor la adreasa femeilor se întemeiază pe o Obişnuinţă: condamnarea sexualităţii promiscue a femeilor. Şi doar a femeilor. Pentru bărbaţi jargonul nu mai funcţionează! Dar conotaţia este atât de stridentă încât atunci când jigneşti un bărbat tot de „curvă” sau „panaramă” te foloseşti. Singura posibilitate de a scăpa de asemenea insulte este, încă o dată, chiar anularea înţelesului şi indicarea practicii de „blamare a victimei” ca armă utilizată permanent de societate. Odată ce numeşti o femeie „curvă” sau „panaramă” o excluzi, o marginalizezi, îi iei dreptul de a fi egalul tău.
Marşul Panaramelor nu este o paradă, nici modă, nici prilej de carnaval. Dumneavoatră puteţi zâmbi, însă ca soţ, tată, fiu, frate, iubit… veţi zâmbi strâmb. Nu este un affaire al feministelor, ci o realitate care ne priveşte pe toţi, deopotrivă bărbaţi sau femei. Şi noi credem că prezenţa la marş ne încurajază să vorbim despre experienţele noastre nefericite, iar simpla voastră prezenţă ar însemna că în mijlocul barbariei generale împreună putem.
Nu ştiu dacă există un „dincolo de” de această semantică dificilă, dar dincoace, la Marşul Panaramelor, feminismul românesc arată cu degetul spre ceea ce li se întâmplă femeilor care, învinovăţite astfel, sunt permanent insultate şi agresate: pe stradă, la şcoală, la serviciu, în mass-media, în mijloacele de transport în comun etc. E greu de imaginat o instanţă socială românească în care apelul la sexualitatea femeii să nu fie ostentativ şi învinuitor. Acum legătura este vizibilă: odată ce femeia este considerată vinovată, că „şi-a meritat-o”, că a provocat, că-i o „panaramă”, orice gest de agresiune asupra ei devine scuzabil. Ba mai mult, femeile trebuie atacate, hărţuite, agresate pentru a păstra ordinea stabilită a lumii… în care cei care deţin puterea hotărăsc cine-i curvă şi cine nu, şi mai hotărăsc…
Hotărăsc că Marşul Panaramelor este ceva atât de nesemnificativ şi de provocator încât nu poate fi asumat de traseul agorei bucureştene – Victoriei-Romană-Universitate. Dar e numai bun pentru a fi plasat… aiurea. Ca să evite vreo dramă de tipul Brooklin Bridge, autorităţile, ultra-speriate de civismul anost şi de neînţeles, retrasează orice iniţiativă. Astfel, vis-a-vis de Tribunalul Sectorului 2 (fostul Junior) e un loc aparent părăsit pe unde nu trece picior de cetăţean nici într-o zi superbă de toamnă. De acolo şi până în Piaţa Alba Iulia mai sunt 3 staţii de RATB… Mai mult decât ignoranţa desăvârşită a funcţionarilor în uniformă care te fluieră sau aplaudă ostentativ, îmi pare tocmai atitudinea respectoşilor comisari din Primăria Capitalei care trimit pe câmp orice acţiune civică! Ce contează, o să-mi spuneţi, important e să vină televiziunile, presa… să transmită. Păi tocmai asta e grav! Mesajul contorsionat şi forfecat va intra cu voce spartă între nişte reclame flămânde de exotism şi va reuşi un trivialism care poate îngheţa până şi cea mai decentă minte.
Revin. Femeile sunt pipăite, ciupite, admonestate în permanenţă, oriunde. Ziua în amiaza mare, seara, noaptea, la orice vârstă, indiferent ce haine vor fi purtat. Nepăsarea oamenilor, a autorităţilor, a bărbaţilor şi a femeilor faţă de toate aceste forme de violenţă împotriva femeilor este categoric condamnabilă. Marşul Panaramelor susţine ferm ceea ce ştim cu toţii: nu este vina femeilor pentru ceea ce pătimesc!
Iar dacă o iniţiativă de bun simţ ca SlutWalk – Marşul Panaramelor – nu înduioşează, nu solidarizează, oare ce anume trebuie să exclamăm pentru a putea fi auzite? Golanilor!
linkuri:
1 – http://www.slutwalktoronto.com/about/how
2 – http://feminism-romania.ro/index.php/presa/editoriale/605-revendicam.html