Lipsa de solidaritate cu alte cauze similare şi persistenţa gândirii de tip neoliberal în cadrul protestelor împotriva Codului Silvic subliniază necesitatea de a ne adapta modul de înţelegere a “bunurilor comune” la noi contexte. Discursul neoliberal şi ideologia developmentalistă continuă să domine imaginaţia majorităţii populaţiei, indiferent de clasă.
În ultimul timp, conceptul de “bunuri comune” – definite în cele ce urmează ca bunuri şi servicii administrate de comunitatea care le-a produs şi care slujesc interesele acesteia – a început să se bucure de nesperata atenţie a mişcărilor de stânga europene. Diverşi teoreticieni şi oameni de ştiinţă s-au aplecat asupra conceptului, culminând cu redactarea, la începutul acestui an, la Colegiul Universităţii Internaţionale din Torino, a unei Carte Europene a Bunurilor Comune. În ultimii ani, Italia pare să fi trecut printr-un proces încununat de succes de revendicare şi recuperare a bunurilor comune. După ce au votat într-un referendum care a stopat privatizarea serviciilor de furnizare a apei potabile, abrogând noua grilă de impozitare a acestora, tot italienii au fost cei care au revendicat statutul de resurse comune pentru bunurile culturale. Cele câteva ocupări de durată ale unor teatre publice din diverse colţuri ale ţării – inaugurate de ocuparea Teatro Valle, cel dintâi teatru public din Roma – au constituit tot atâtea semnale pozitive cu privire la potenţialul impact al administrării comune organizate pe orizontală. În alte ţări europene, solidaritatea s-a construit în jurul chestiunilor legate de apă (Austria, Germania) şi locuire (Spania, Franţa), iar la nivel pan-european a fost demarată o campanie de protejare a drepturilor de proprietate intelectuală, îndreptată împotriva acordului ACTA.
Aceste campanii au semnalat faptul că stindardul bunurilor comune ar putea ralia largi segmente disparate ale populaţiei. Totuşi, exemplul Bulgariei relevă existenţa unor curente contrare nu doar în abordarea teoretică, ci şi în practica cotidiană a bunurilor comune. Recentele proteste îndreptate împotriva privatizării terenurilor protejate, şi alte campanii pe care le voi detalia în cele ce urmează, sugerează faptul că ideea de bunuri comune ar putea căpăta o mai mare relevanţă şi în alte zone ale Europei de Est. Cu toate acestea, povestea Bulgariei ilustrează unele contradicţii ce pot fi identificate şi în alte ţări cu un trecut şi o poziţionare geopolitică similare cu cele ale Bulgariei. Ea ne pune în gardă împotriva unui transfer tale quale, de la vest la est, a cadrului teoretic al bunurilor comune.
În vreme ce ţările vecine, ca Grecia şi România, protestau împotriva măsurilor de austeritate, Bulgaria n-a fost prezentă mai deloc în paginile ziarelor internaţionale. Şi totuşi, în ultimii cinci ani, această ţară post-socialistă din sud-estul Europei – de departe, cea mai pasivă din regiune – a fost martora unui val de proteste susţinute. Aceste mobilizări, care s-au desfăşurat îndeosebi în capitala Sofia, au izbucnit în 2007, factorul declanşator fiind numărul din ce în ce mai mare de privatizări ale unor terenuri protejate şi construcţiile la limita legalităţii înălţate pe acestea. Procesul de privatizare şi construire a fost accelerat de două legi: legea proprietăţii din 1999, ce transfera proprietatea asupra terenurilor statului către municipalităţi, care se întreceau în a le oferi spre cumpărare diverşilor întreprinzători privaţi, şi legea asupra proprietăţii şi folosinţei terenurilor agricole, din 2005, ce permitea cetăţenilor Uniunii să cumpere terenuri în Bulgaria. Cele două legi au fost urmate de un val masiv de construire nereglementată şi semi-legală, ce a transformat multe situri naturale importante în adevărate deşerturi de beton, distrugând sursele de apă, solurile şi habitatele naturale. În 2007, însă, 34,3% din teritoriul Bulgariei a intrat sub protecţia reţelei Natura2000, administrată de Comisia Europeană, în conformitate cu prevederile Directivei pentru Păsări şi Habitat. Comisia a dat statul bulgar în judecată pentru faptul că a permis construirea unor edificii care au distrus hectare întregi de terenuri protejate, într-o flagrantă încălcare a acordurilor încheiate.
În încercarea lor de-a manevra între grupurile de interese şi cerinţele europene privitoare la utilizarea terenurilor, guvernele bulgare ulterioare au fost supuse unei presiuni suplimentare venite din partea publicului. De-a lungul următorilor ani, reţelelor de activişti de mediu care începuseră să protesteze împotriva construcţiilor ilegale şi a distrugerii ecosistemelor încă din 2007 li s-au alăturat şi alţi protestatari. Dezbaterile din parlament asupra legilor privitoare la organismele modificate genetic, extracţiei de gaze prin fracturare hidraulică şi a aderării secrete a Bulgariei la acordul ACTA au fost acompaniate de proteste şi flash-moburi pe tot cuprinsul Sofiei. În urma acestora, fracturarea hidraulică, alături de producţia şi comercializarea OMG-urilor, în scopuri ştiinţifice sau de altă natură, au fost interzise, iar acordul ACTA a fost remis parlamentului european, cu promisiunea ironică a primului ministru, Boyko Borissov, că nu va fi aplicat până ce nu va fi votat de acesta. În 2012, toţi aceşti oameni, care se cunoşteau deja de la celelalte proteste şi flash-moburi, s-au reunit, declanşând un nou val de proteste. O serie de demonstraţii au izbucnit imediat după votarea Codului Silvic, amendat pentru a veni în întâmpinarea intereselor lui Tseko Minev, şeful First Investment Bank. Compania acestuia, Yulen ltd., care deţine o serie de staţiuni de ski construite în zone protejate din munţii Pirin, dorea să-şi extindă activitatea şi în alte astfel de zone. În seara de 13 iunie, imediat după aprobarea Codului în parlament, mii de bulgari au ieşit pe străzile Sofiei pentru a-i cere preşedintelui să-şi folosească dreptul de veto, respingându-l. Ca urmare a acestor acţiuni, primul ministru s-a întâlnit cu reprezentanţii organizaţiilor ecologiste, promiţându-le un moratoriu asupra construcţiei în zonele protejate. La presiunile acestuia din urmă, preşedintele Rossen Plevneliev a respins legea chiar în dimineaţa următoare, deşi era sâmbătă. Codul Silvic a fost supus din nou aprobării parlamentului, de data aceasta, fără clauzele controversate.
Mulţi activişti ecologişti au salutat aceste proteste drept un succes de răsunet. Şi totuşi, dacă examinăm lucrurile mai îndeaproape, putem oare spune că acest fenomen este de bun augur pentru mişcările sociale din Bulgaria? Este el o dovadă a reaprinderii acelei lupte pentru bunurile comune, împinsă din ce în ce mai mult în prim plan în dezbaterile organizate de Stânga europeană despre alternativele de criză la capitalismul neoliberal? Să fie el un semn al păstrării unui anumit sentiment al comunităţii şi solidarităţii sociale (dacă nu socialiste) în pofida privatizărilor brutale ce au răvăşit întreaga regiune?
Manifestanţii împotriva Codului Silvic au organizat o campanie atractivă, folosind sloganuri inspirate de cele popularizate de mişcarea Ocupaţi Wall Street şi de alte proteste anti-austeritate. Cu toate acestea, în ciuda prezenţei câtorva sloganuri anti-capitaliste, majoritatea protestatarilor s-au ferit să vorbească despre Codul silvic ca despre o componentă a acumulării capitaliste. Principalul slogan: “Tseko, jos de pe Aleko!” le cerea oligarhilor să-şi ia mâinile de pe vârful simbolic al Bulgariei, Aleko, ce domină oraşul Sofia. Şi totuşi, nici un glas nu s-a ridicat împotriva practicilor oligarhice din alte sectoare de activitate sau împotriva guvernului care le-a permis. Capitalismul a fost considerat problematic doar atâta timp cât opera prin intermediul corupţiei, ducând la reproducerea unei versiuni locale – aşa-zis “orientală” – şi greşite a lui însuşi. Multe dintre opiniile exprimate în pieţe şi pe forumurile online identificau problema ca ţinând de o imixtiune în tiparul de consum şi relaxare al harnicei şi merituoasei clase de mijloc. Primele zile de proteste spontane n-au fost autorizate de primărie. Dar odată ce au reuşit să obţină nişte concesii de la Boyko Borissov, activiştii de mediu le-au recomandat manifestanţilor să renunţe la ocuparea străzilor şi să-şi aducă echipamentul de schi, prezentându-se drept schiori. La Bansko, o staţiune montană dominată de compania lui Tseko Minev, “Yulen Ltd.”, biletul de teleschi costă peste 25 de euro pe zi. Cu un salariu lunar minim de 145 de euro şi preţuri în creştere la echipamentele de schi, cazare şi transport, acest sport a devenit aproape inaccesibil pentru majoritatea populaţiei. Cu toate acestea, “schiorii” nu au cerut servicii mai ieftine în acest domeniu.
Nici manifestanţii împotriva Codului Silvic, nici cei împotriva extracţiei prin fracturare hidraulică, ACTA sau OMG nu s-au solidarizat cu cei care protestau împotriva privatizării bunurilor şi serviciilor comune. Din 2007, de la debutul acestui val de revendicări, în Bulgaria au avut loc multe alte proteste mai discrete împotriva privatizării diverselor ramuri industriale, a concedierilor şi tăierilor de salarii din sectorul public, dar şi în favoarea creşterii salariilor şi a îmbunătăţirii condiţiilor de muncă. În iarna lui 2007, o grevă de două luni a cadrelor didactice a scos mii de profesori în stradă, însă, fără sprijinul altor grupuri profesionale, aceştia nu au obţinut decât o umilitoare creştere salarială de 18 procente. Protestele ulterioare ale minerilor şi feroviarilor au reuşit să obţină unele concesii, însă tinerii burghezi din capitală – participanţii obişnuiţi la manifestaţiile ecologiste – tot nu s-au solidarizat cu acestea. Protestele din iunie 2012 au coincis cu o creştere de 13% a preţului electricităţii. Într-o ţară în care 2,2 milioane de oameni dintr-o populaţie de 7,7 milioane sunt pensionari – câştigând aproximativ 75 euro pe lună – o astfel de creştere face ca preţul facturii la electricitate să înghită aproape jumătate dintr-o pensie. Deşi, cu câteva zile înaintea acestei scumpiri, mii de bulgari ieşiseră în stradă cerând protejarea naturii şi a pădurilor, creşterea preţului la electricitate n-a suscitat nicio obiecţie publică, fiind ignorată de activiştii de mediu. Protestele organizate în cadrul acestor tabere de activişti n-au reuşit să scoată în stradă decât vreo 10-20 de oameni. Ceea ce nu doar că a semnalat grava lipsă de solidaritate din societatea bulgară, dar a şi făcut ca micii proprietari şi locuitorii din zonele montane şi litorale protejate să înceapă o serie de proteste îndreptate chiar împotriva activiştilor de mediu de la Sofia. Pentru mulţi dintre ei, posibilitatea de a-şi vinde pământul şi promisiunea unei slujbe oferite de companiile de investiţii constituiau singura rază de speranţă într-o existenţă marcată de sărăcie, accentuată şi de criza din 2008. Manifestanţii împotriva Codului Silvic nu aveau un răspuns satisfăcător la aceste probleme, tot ce puteau să ofere fiind replici insensibile de tipul: “Suntem convinşi că ne veţi înţelege, pentru că şi noi iubim pădurea.”
Aceste evoluţii dau naştere la mai multe direcţii de dezbatere posibile:
În primul rând, protestele din Bulgaria demonstrează că, dacă e să adoptăm conceptul de “bunuri comune” pentru dezbaterile de stânga, trebuie să decidem în termeni cât se poate de practici cât de largă va fi definiţia de “bunuri comune” cu care operăm şi care sunt elementele sale de bază. Pentru majoritatea celor care au crescut în spiritul ideologiei neoliberale alimentat de naraţiunile anti-comuniste şi anti-comunaliste – discurs public care a dominat spaţiul central-est european după 1989 – idea de “bunuri comune” nu prea are sens. Mulţi preferă o strategie de participare selectivă: sunt împotriva privatizării naturii, dar pentru privatizarea industriei şi a serviciilor; împotriva poluării apei şi solului, dar pentru proprietatea privată şi “administrarea” acesteia în acelaşi regim; împotriva tăierii fondurilor pentru educaţie, dar pentru “eficienţă” şi supravieţuirea individuală prin asigurarea unui mediu competitiv în sectorul educaţional şi pe piaţa de muncă. În acelaşi timp, dezbaterile de pe forumurile online referitoare la Codul silvic au ilustrat cât se poate de clar caracterul elitist al publicului pe care l-au atras. Discursul este axat pe conservarea libertăţii individuale, îndemnându-i pe oameni să aleagă cu grijă luptele la care iau parte (chiar şi atunci când societatea trece prin schimbări politice rapide şi năucitoare). Aspect devenit cu-atât mai problematic dacă e să luăm în considerare sentimentul explicit că anumite lucruri “li se cuvin,” demonstrat de cei care fac parte din clasele superioare şi se bucură de o mai mare mobilitate geografică. După cum susţinea autorul unuia dintre manifestele devenite faimoase printre protestatari, “Suntem împotriva limitării posibilităţilor de dezvoltare.”
Această chestiune introduce un nivel suplimentar de complexitate în această fostă “lume a doua”, post-socialistă. După cum susţinea şi Joan Subirats, în recentul său articol pentru openDemocracy: “Când vorbim de bunuri comune, trebuie întotdeauna să ne referim la o comunitate şi la relaţiile sociale care o susţin şi o pun în funcţiune…la relaţii, valori sociale, convenţii, procese de implicare şi/sau mobilizare, şi la normele ce contribuie la organizarea acestei resurse şi a derivatelor sociale pe care colectivitatea le utilizează şi de care guvernarea are nevoie.” Utilizând un exemplu din Bolivia, Walter Mignolo a susţinut că, odată ieşiţi din contextul european, categoria cea mai potrivită nu este cea de “bunuri comune”, ci de “bunuri comunale”. În aceste contexte, formele de trai în comun şi administrare a resurselor sunt, sau au fost odinioară, endemice populaţiilor locale, trebuind să fie redescoperite şi salvate de capitalism şi occidentalizare. Şi totuşi, pentru regiuni semi-periferice, cum este Europa centrală şi de Est, această abordare nu este potrivită, pentru că acolo, datorită paternalismului socialismului de stat şi a brutalităţii privatizării tuturor sferelor vieţii economice care i-a urmat, formele comunale de administrare şi rezistenţă au dispărut demult, fără să lase nicio urmă.
Cu toate acestea, regimul socialist care a oferit importante beneficii şi garanţii sociale ar fi putut constitui o bază de la care să pornim în construirea unor practici comunale de trai şi partajare a bunurilor. Am putea dori să le readucem la viaţă printr-un travaliu de reabilitare istorică dispus să meargă în răspăr faţă de curentul general al anti-comunismului post-comunist. Fireşte că, cu un partid-stat centralizat, o conducere de sus în jos şi un aparat central represiv, statul socialist n-a lăsat prea mult loc pentru auto-gestiune sau pentru organizarea comunală spontană. A vorbi de proprietatea şi de administrarea “comună” a resurselor în Bulgaria zilelor noastre – şi, fără nicio discuţie, şi în celelalte ţări post-socialiste – ar fi aproape jenant: în aceste societăţi extrem de atomizate, termenul de “comunitate” nu există pe teren şi ar fi greu de operaţionalizat astfel încât să capete o oarecare consistenţă. În plus, discursul neoliberal şi ideologia developmentalistă continuă să domine imaginarul majorităţii populaţiei, indiferent de clasă. În recentele proteste din Bulgaria, atât ţăranii, cât şi locuitorii burghezi ai Sofiei şi-au exprimat interesul pentru o dezvoltare capitalistă “autentică”, investiţii şi o gestiune a întreprinderilor care să opereze în cadrul concurenţei de pe piaţa liberă. După cum a susţinut la o dezbatere publică pe tema “bunurilor comune” unul dintre membrii coaliţiei “Pentru Vitosha”: “Nu poţi lăsa teleschiul în seama locuitorilor satului de la poalele pârtiei – ar fi o mare prostie. Numai un investitor privat îl poate dezvolta şi administra, în condiţiile unei concurenţe sănătoase.”
Nu în ultimul rând, în vreme ce minuscula stângă extra-parlamentară din Bulgaria s-a dovedit a avea un discurs prea slab pentru a reconceptualiza problema, activismul de extremă dreaptă a demonstrat că are capacitatea de a deforma şi a pune în pericol protestele împotriva Codului Silvic şi, cu-atât mai surprinzător, chiar dezbaterea pe marginea “bunurilor comune”. Într-un articol apărut în publicaţia online a partidului de extremă-dreaptă Ataka, care deţine locuri în parlamentul bulgar încă din 2005, luptele din 1999-2000 pentru resursele de apă potabilă din Bolivia au fost prezentate ca un exemplu perfect de reapropriere a bunurilor comune în beneficiul populaţiilor indigene. În acelaşi timp, celălalt partid important de extremă-dreaptă, VMRO, a început o campanie pentru ajutorarea familiilor bulgare debranşate de la reţelele de apă şi electricitate de către proprietarii particulari ai unor servicii aflate înainte în administrarea statului. Acelaşi partid a fost extrem de activ în chestiunea creşterilor accelerate ale preţurilor la utilităţi, fiind implicat în strângerea de semnături pentru un referendum împotriva administrării resurselor de apă de către monopoliştii francezi de la Veolia Ltd.
În încercarea de a schimba termenii discuţiei, extrema dreaptă reclamă “bunurile comune” pentru bulgarii puri din punct de vedere etnic, acuzându-i pe romi, turci şi, din ce în ce mai mult, pe emigranţii minoritari, de concesiile pe care statul le-a făcut în detrimentul bulgarilor. Această versiune extrem de distorsionată a realităţii a intrat în presa de masă, fiind adoptată de cercuri mult mai largi decât cel al electoratului extremiştilor.
Această reinterpretare a bunurilor comune pe fundalul ascensiunii neo-naţionaliştilor semnalează, totodată, o mai profundă criză a acestora. Periferia post-socialistă a Europei demonstrează că teritoriul naţional încă mai posedă elemente materiale şi simbolice extrem de contestate. Recuperarea “bunurilor comune universale” este susţinută de nişte ţări aflate în centrul sistemului mondial, în numele unor populaţii al căror teritoriu este lipsit de resurse de bază şi, ca atare, păstrează o dimensiune pronunţat colonialistă. Trăim în continuare într-o lume în care resursele şi bunurile primare abundă exact în acele locuri în care populaţiile locale trăiesc cu extrem de puţin, trudindu-se pentru a asigura unor ţări sărace în “bunuri comune” proprii, bunurile de consum suplimentare de care au nevoie. Când vorbim de bunuri europene de bază cum sunt alimentele, petrolul şi serviciile nu putem uita că ele provin, cel mai adesea, din Africa, Asia sau America Latină.
Problema de ansamblu care ţine de a şti dacă “bunurile comune” sunt naţionale, locale, regionale sau universale continuă să fie centrală acestei dezbateri. În ciuda acestui fapt, în ultimii ani, chestiunea suveranităţii naţionale asupra resurselor de bază a fost eliminată de pe agenda politică cu aerul de superioritate specific atât corectitudinii politice liberale, cât şi pretenţiei cosmopolite la garantarea universală a drepturilor atât de dragă Stângii europene. În acelaşi timp, discursurile liberale sunt, adeseori, surprinzător de mărginite, concentrându-se mult prea mult pe accesul la “bunuri comune” ca modalitate alternativă de petrecere a timpului liber pentru elite, în loc să se concentreze pe redistribuirea pe scară cât mai largă a accesului la bunuri şi servicii. Astfel, în acele contexte în care ideea de “bunuri comunale” nu mai poate fi dezgropată din straturile recente ale istoriei, ea trebuie reconstruită din temelii, pentru a evita atât capcana naţionalistă, cât şi pe cea colonială.
Despre autoare:
Maria Ivancheva este doctorandă în Sociologie şi Antropologie Socială la Central European University. Cercetarea ei se axează pe trecutul şi prezentul socialismului, aşa cum cum transpare acesta din istoria mişcărilor studenţeşti şi din reforma contemporană a educaţiei superioare în Venezuela. Maria este membră a colectivului de la Centrul Social Xaspel şi a grupului local Reţeaua Transeuropa, din Sofia, Bulgaria.
Sursa: http://www.opendemocracy.net
Traducere de Alexandru Macovei