În caz că nu v-ați dat seama zielele acestea a avut loc în România o dezbatere intelectuală. Da, chiar o dezbatere intelectuală. Sigur, nu vom spune nimic despre caracterul și substanța acesteia, ne mulțumim aici să o semnalăm.
Totul a început cu Andrei Pleșu căruia un interviu interviu al Cristinei Hermeziu cu academicianul Basarab Nicolescu, despre „cazul Vintilă Horia” i-a prilejuit un nou moment de reflecție asupra legii 217/2015 care incriminează cultul persoanelor vinovate de săvârșirea unor fapte contra păcii și omenirii și promovarea organizațiilor și simbolurilor fasciste, rasiste. Legea a suscitat multă comoție în spațiul public atunci când a fost adoptată, mulți deplângând faptul că autori cu simpatii fasciste, dar cu talent, vor fi puși la index. În textul său Pleșu pune mai degrabă la îndoială posibilitatea de a emite judecăți tranșante. Legea nu poate opera cu nuanțe, decizia juridică e inflexibilă. Ne trebuie mai multe nuanțe.
În replică, Radu Ioanid face un inventar al aproximărilor păgubitoare ale domnului Pleșu. Pe lângă acest aspect Ioanid observă că încercarea lui Pleșu de a echivala crimele nazismului cu cele ale comunismului -cerând o lege similară pentru crimele comuniste – nu face decât să amestece intuil lucrurile.
Concomitent, pe blogul său Laszlo Alexandru răspunde textului inițial al lui Pleșu prin citate semnificative din Vintilă Horia, sperând că acestea vor vorbi de la sine.
În fine, Pleșu revine cu un text în care deși se arată de acord cu multe dintre criticile formulate de Ioanid, îl invidiază pe acesta pentru posibilitatea de a avea convingeri și pentru tăria opiniilor, în timp ce domnia sa se declară melancolic, gânditor, confuz, neplăcându-i și nefiindu-i la îndemână judecățile gata făcute.
O singură concluzie (mai veche și ea), dintre multele posibile, se impune: Pleșu e gata să se arate melancolic, gânditor, ”împăciuitorist” și iertător (după cum singur se declară) când vine vorba de autori fasciști și textele lor, dar inflexibil față de comuniști. Fascismul poate fi scuzat ca o rătăcire fără consecințe, comunismul este ceva fundamental și structural rău. E normal, atunci când preferințele sale (personale și politice) sunt apropiate primei tabere.