Mi-a fost înaintat un apel care condamnă Tratatul european TSCG (Treaty on Stability, Coordination and Governance, pact bugetar european, semnat în martie 2012, prin care se urmărește stabilitatea economică și monetară a Uniunii Europene, n. trad.), venit din partea unor economiști – unii dintre ei apropiați de Frontul de Stânga. Deși mă declar de acord cu numeroase dintre punctele sale, mai ales cu concluzia (de a nu ratifica TSCG), acest apel îmi pare a fi totuși sursa unor confuzii importante în ce privește situația actuală. Iată de ce nu mă voi asocia acestui apel, pe care-l fac totuși public mai jos, însoțit de observațiile mele (în italice).
Austeritatea agravează criza, spuneți nu Tratatului bugetar european!
Din 2008 încoace, UE face față unei crize economice fără precedent. Contrar celor pretinse de economiștii liberali, această criză nu e cauzată de datoria publică. Înaintea crizei, în ansamblul său, Uniunea Europeană era într-o situație de echilibru, dar Spania și Irlanda suferă astăzi atacuri dinspre piețele financiare, deși aceste țări au respectat mereu criteriile convenției de la Maastricht. Totalul deficitelor publice este o consecință a căderii rețetelor fiscale cauzate în parte cadourilor fiscale făcute celor mai bogați, a ajutorării băncilor comerciale cu bani publici și a recursului la piețele financiare pentru a menține această datorie la un nivel al dobânzii ridicat.
Dacă e întru totul adevărat că această criză nu e o criză a datoriei publice, autorii apelului nu identifică, în schimb, o altă cauză: criza de competitivitate cauzată de euro și dezindustrializarea care decurge din aceasta în multe țări ale UE. Această dezindustrializare a împins unele state spre strategii „nebune” de creștere printr-o îndatorare a familiilor sau o îndatorare publică, strategii care astăzi se întorc împotriva lor. Fără pierderea importantă a competitivității, pe care Spania și Portugalia o cunosc de la începutul anilor 2000, aceste țări n-ar fi avut nevoie de acea imensă bulă imobiliară. În cazul Franței, o parte a deficitului trebuie atribuită subvențiilor acordate întreprinderilor (nișe fiscale sau alte manevre) al căror cost poate fi estimat la 2,5% din PIB. Însă, dacă am fi putut să ne devalorizăm moneda de la începutul lui 2004, n-ar fi fost necesar să recurgem la astfel de subvenții. Textul apelului începe, așadar, prost, cu uitarea sau eroarea de identificare a cauzelor reale ale crizei.
Criza se explică, de asemenea, și prin absența totală a regularizării creditului și a fluxurilor de capital în favoarea angajărilor, a serviciilor publice și activităților productive. Ea este întreținută de BCE, care sprijină necondiționat băncile private și cere în prezent o „strictă condiționalitate” de austeritate statelor atunci când se apelează la ea ca la un „creditor în ultimă instanță”. BCE le impune politici de austeritate și se dovedește incapabilă să combată speculația asupra datoriilor suverane, iar asta cu atât mai mult cu cât singura sa misiune recunoscută de tratate este menținerea stabilității prețurilor. În plus, această criză e agravată de dumping-ul fiscal intra-european și de interdicția BCE de a împrumuta direct statele pentru cheltuieli viitoare, spre deosebire ce alte bănci centrale din lume, precum nord-americana Federal Reserve. În fine, criza a fost făcută posibilă de extrema slăbiciune a bugetului european și de plafonarea acestuia la un nivel ridicol de scăzut, de 1,24% din PIB, ceea ce a făcut imposibilă o expansiune coordonată și ambițioasă a producției în Europa.
Încă o dată spun, afirmația este corectă, însă incompletă. Să ne imaginăm că s-ar fi adoptat o politică de relansare monetară (un „quantitative easing” european). Ar fi fost o mișcare de care ar fi profitat, înainte de toate, statul cel competitiv al Zonei, în speță Germania. În realitate, strategia germană a căutat să-și dezvolte sistematic competitivitatea economiei (în detrimentul muncitorilor săi) și să împiedice alte state, mai puțin bogate, să facă același lucru prin devalorizări progresive (în logica de funcționare a Zonei Euro). Chiar când vor fi șterse toate datoriile, vom vedea că nu vor reformele nu vor întârzia, din pricina diferenței de competitivitate. Să notăm, de asemenea, divergența demografică dintre Germania și Franța, care e fundamentală (noi avem 750 000 de tineri care ajung în fiecare an pe piața muncii, în vreme ce în Germania nu sunt decât 280 000) și implică o susținere a cererii de locuri de muncă mai substanțială decât în Germania. Această susținere explică în parte asimetria politicilor economice dintre aceste țări de mai bine de zece ani, asimetrie de care Germania a profitat masiv din 2004 încoace.
F. Hollande, după ce s-a angajat în campania sa electorală să renegocieze tratatul european, în realitate n-a schimbat nimic și, după cum tocmai a recunoscut E. Guigou, a ales chiar să urmeze politica de austeritate deschisă de predecesorii săi. O eroare cu consecințe tragice. Adăugarea unui pseudo-pact de creștere la totaluri în realitate derizorii e dublată de acceptarea „regulii de aur” bugetare apărate de A. Merkel și N. Sarkozy. Aceasta stipulează că așa-zisul deficit structural (în afara variațiilor de cicluri economice) nu trebuie să depășească 0,5% din PIB, ceea ce ar condamna logica cheltuielilor publice pe viitor și va conduce la adoptarea unui program drastic de reducere a administrațiilor publice.
Iarăși, un fragment just de la cap la coadă, însă deopotrivă de parțial și de incomplet. Important nu e ce spune, ci ceea ce ține sub tăcere. În realitate, TSCG are scopul de a „credibiliza” politica de salvare a Zonei Euro. Nu are rost decât în această calitate. În plus, se sprijină pe pariul făcut de François Hollande cum că nu va fi aplicat. Dar acest pariu este destul de riscant, căci compromite pe termen scurt credibilitatea guvernelor (cf. textul meu pe blogul http://russeurope.hypotheses.org/113). Pentru a aprecia corect problemele pe care le suscită, tratatul trebuie, așadar, gândit în contextul său.
Limitând mai mult ca niciodată capacitatea statelor de a-și relansa economiile și impunându-le echilibrul cheltuielilor publice, acest tratat e exponentul unei logici recesive ce va spori mecanic dezechilibrele actuale. Țările care se confruntă cu prăbușirea cererii interne vor fi obligate să-și reducă și mai mult cererea publică. De vreme ce multe state membre sunt deja în recesiune, asta va amenința și mai mult producția și locurile de muncă, deci și rețetele publice, fapt ce va cauza in fine deficitele. Astfel, OFCE estimează deja sporirea cu 300 000 a numărului de șomeri în Franța, la sfârșitul lui 2013, și asta doar din cauza austerității. Pe termen mediu și lung, se va periclita tranziția socială și ecologică, unde trebuie făcute investiții considerabile.
În realitate, creșterea șomajului va fi și mai mare – cam pe la 500 000, până în iunie 2013, în ritm de 40 000 – 50 000 pe lună. Textul suferă de un exces de prudență. Dacă am merge până la capătul ajustării bugetare, în zece ani am ajunge la 6 milioane de șomeri. Calculele s-au făcut deja. Nivelul de șomaj va depăși 30% în Spania și 50% în Grecia: niște date demne de criza din 1929. Pe de altă parte, eu aș fi mai rezervat în ce privește tranziția ecologică – e clar că în cazul resurselor de petrol și gaze vor veni răsturnări importate, care vor duce prețul barilului la 60 de dolari.
În numele unei pretinse „solidarități europene”, tratatul organizează de fapt garantarea de către state a marilor patrimonii financiare private. El gravează în marmură măsuri de austeritate automate, impuse reprezentanților poporului, constrângându-le deciziile bugetare, prin argumente dictate de o instanță care n-a fost aleasă de popor. Mecanismul European de Stabilitate (MES), instituție anti-democratică prin excelență, ar putea să propună împrumuturi cu dobânzi ceva mai mici (de 5%, în medie). Dar aceste împrumuturi ar fi condiționate de aplicarea unei austerități drastice impuse cetățenilor! Garantarea publică a investitorilor privați nu face decât să încurajeze speculația, când ar trebui, de fapt, să-i rupă gâtul, scoțând din mâinile privaților datoria publică. Întreg acest edificiu se sprijină, astfel, pe condiții anti-sociale pentru orice ajutor sau intervenție, și pe refuzul intervenției directe a BCE pentru noile cheltuieli. Aceasta se va mulțumi cu o recumpărare restrictivă a titlurilor de datorie pe piața secundară, după cum a anunțat recent Mario Draghi. Sute de economiști din lumea întreagă, cărora li se adaugă unii laureați cu Nobel pentru Economie, ca Amartya Sen, Joseph Stiglitz și Paul Krugman, au criticat intens nonsensul economic din politica actuală a Europei. O constatare fără drept de apel: austeritatea este, pe cât de injustă, pe atât de ineficientă și antidemocratică.
Problema acestui text este aici că autorii săi nu explorează și alternativele și că evită să se confrunte cu realitățile neplăcute. Suntem cu toții de acord că TSCG e nociv, dar – și e un „dar” important – mai mult federalism ar fi cu adevărat o soluție? Necazul e că nu se dezvăluie care ar fi consecințele acestui federalism (și al mutualizării datoriilor). Un sistem federal implică transferuri importante între regiuni competitive și regiuni mai puțin competitive (ca în Franța și Germania). Calculele făcute de o lună încoace estimează că aceste transferuri ar implica de la 8% la 12% din PIB, pentru Germania (conform ipotezelor politicii macro-economice). Ar fi realist să așteptăm însă un asemenea sacrificiu din partea Germaniei?
Vom ajunge așadar la un „federalism restrâns” (fédéralisme au rabais) în care Germania va plăti (bombănind) tot ce trebuie pentru a evita provizoriu disfuncțiile, însă nu va merge mai departe de atât, fiindcă n-are interesul să o facă. E important să se înțeleagă că problema aici nu e voința Germaniei (care sperăm că s-ar mai putea schimba), ci a putinței – căci Germania nu poate să aducă o contribuție de 200 de miliarde pe an, distrugându-și astfel economia. Vom avea așadar de-a face cu adâncirea depresiunii în țările Europei de Sud și extinderea ei spre Franța. Aceasta este în realitate logica MES și a TSCG. Câtă vreme nu s-a înțeles și nu s-a acceptat acest lucru, nu putem perora decât naivități în legătură cu Tratatul. Și, în sfârșit, de ce să nu spunem că Paul Krugman și mulți alții consideră că Zona Euro e problema? Să fie un Krugman „bun” care vorbește de riscurile recesiunii, dar un Krugman „rău” când vine vorba de Zona Euro?
Dar putem privi lucrurile și altfel. Viitorul Europei merită o dezbatere democratică privind soluțiile ieșirii din criză. O expansiune coordonată a producției și a locurilor de muncă ar fi astăzi posibilă la nivel european plecând de la instituțiile actuale, în special prin finanțarea directă selectivă și cu dobândă mică a organismelor publice de credit. Un Fond european de dezvoltare socială și ecologică, cu gestiune democratică, ar putea accentua această dinamică. Dar cine va alimenta acest fond? De unde vor veni banii? Dacă vrem să fim credibili, trebuie dat un răspuns, iar pentru asta trebuie calculate nevoile statelor. Or, ar trebui aproape 120 de miliarde pe an pentru măsuri structurale (învățământ, cercetare, inovație) și nu mai puțin de 80 până la 100 de miliarde pe an pentru susținerea creșterii în țările avute în vedere. Respectiv cele 200-220 de miliarde amintite, cam 8% din PIB-ul Germaniei. În plus, UE ar putea să implementeze un control al finanțelor, interzicând în special schimburile de obligațiuni suverane pe piețele de comun acord, limitând strict titrizarea și produsele derivate și taxând orice mișcare a capitalurilor speculative.
Încă o dată, nu pot decât să aprob (amintind totuși că eu însumi mă lupt de mai bine de 15 ani pentru controlul capitalurilor și că am cam fost singur în această luptă), dar nici nu pot să nu constat că textul nu răspunde unei întrebări esențiale: cum să rezolvi criza de competitivitate dramatică existentă între țările Zonei Euro – unde diferențele merg de la 20% (Franța) la 35% (Spania) și chiar mai sus (Portugalia și Grecia)? Cum să armonizezi economii profund eterogene, cu populații la fel de eterogene? Gestionarea acestei eterogenități e imposibilă în cadrul unei monede unice, fiindcă implică sacrificii financiare covârșitoare pentru Germania. Așa stau lucrurile, iar a te ascunde îndărătul înaltelor principii și a apelurilor sforăitoare nu va schimba, vai, nimic.
Deficitele sociale și ecologice sunt astăzi imense. E urgent să schimbăm foaia pentru a ieși din criză cu fața curată. E posibil să contrazicem sumbrul bilanț al politicilor liberale, ale unei Franțe cu 5 milioane de șomeri și 10 milioane de săraci. Iar pentru asta, trebuie descleștată menghina piețelor financiare, nu acordarea de garanții peste garanții în favoarea lor, ca până acum. Iată de ce refuzăm ratificarea Tratatului european pentru Stabilitate, Coordonare și Guvernare (TSCG).
Acest text se bazează pe o descriere incompletă a situației actuale. Nu merge la rădăcina răului și nu dă voie cititorilor săi să aibă o perspectivă corectă asupra problematicii deschise. Împărtășesc unele constatări cu autorii acestui text, în special respingerea globală a acestui Tratat; însă ne disociem radical în ce privește soluțiile. TSCG e un produs al unei strategii ce vizează supraviețuirea cu orice cost a Zonei Euro. Fie acceptăm această strategie și nu cârtim asupra consecințelor (cum zice pe șleau Jean-Marie Ayrault), fie o refuzăm. Dacă vrem însă cu adevărat să refuzăm TSCG, trebuie să ne asumăm toate consecințele care decurg din asta, inclusiv disoluția rapidă a Zonei Euro.
Jacques Sapir, Sur le TSCG, RusseEurope. Le Carnet de Jacques Sapir sur la Russie et lEurope (Hypotheses.org), 23 septembre 2012. http://russeurope.hypotheses.org/133.
Traducere din franceză de Teodora Dumitru