Stigmatizare ”de la vladică la opincă” sau de ce se strigă în Piața Universității ”Piticu” și cu chioru” au furat poporul!”
Participam acum cîteva săptămîni la emisiunea doamnei Rodica Culcer de la TVR1, alături de Andrei Cornea, un fruntaș al Grupului pentru Dialig Social și al Revistei 22 (revista intelectualilor angajați). Dumnealui era foarte nemulțumit de manifestanții din Piața Universității și mă întreba tranșant dacă un slogan precum ”Piticu” și cu chioru” au furat poporul!” nu este o formă de stigmatizare. Știu că de ceva vreme GDS&22 este foarte sensibil la tot ce este critic la adresa puterii pe care a susținut-o și de care e foarte greu să se delimiteze. De critică a puterii care ar fi firesc să vină și dinspre GDS ce să mai spunem… mai ales cînd mai mulți reprezentanți ai GDS au ajuns în posturi de conducere importante ale guvernului Boc și ale administrației prezidențiale. Se știe că GDS a devenit un grup de legitimare a actualei puteri prin prestigiul său și prin cadrele pe care le-a oferit, dar nu despre asta vreau să vorbesc. Vreau să discut aici cîteva aspecte despre stigmatizare.
Reacția domnului Cornea este exemplară în acest sens. Strigătul din Piața Universității ”Piticu” și cu chioru” au furat poporul!” ridică o problemă esențială legată stigmatizarea nu a unor grupuri marginale, nu a unor minorităţi lipsite de protecție, ci a Puterii. Dar nu pentru asta avem societate civilă și intelectuali de marcă? Să sară să apere un grup atît de neputincios și lipsit de apărare precum cei mai puternici și importanți oameni ai statului? E atît de deranjantă vocea poporului așa ”needucată” și ”confuză”? E atît de periculoasă ”vocea vulgului” care-și stigmatizează reprezentanții pe care i-a ales și pe care îi taxează?
Sau problema poate e alta? De ce pe acești intelectuali îndrăgostiți de putere (de putere în general, oricare ar fi ea) nu-i deranjează la fel de mult faptul că de mult timp reprezentanți de marcă ai puterii folosesc un limbaj mult mai deocheat și mai violent față de proprii săi cetățeni, în a căror slujbă sînt, sau ar trebui să fie. Oare chiar am uitat fraze rostite de domnul președinte? Cine a folosit expresii precum ”țigancă împuțită”, „găozar”, „păsărică”? Moș Ion Roată sau Președintele Băsescu? Lista ”frazelor înnaripate” a președintelui este impresionată. De cîte ori nu a făcut afirmații generale prin care grupuri de oameni nediferențiați, de-a valma au fost numiți leneși sau bețivi? Domnul Baconschi, fostul șef al diplomației române, nu s-a lăsat mai prejos. Noroc cu protestatarii din piețele orașelor, acea ”mahala violenta şi inepta”, care au spus: pînă aici. Oare nu dumnul ex-ministrul împărțea România în două tabere: cei care muncesc și cei care cerșesc? De afirmațiile cu iz rasist, ce sa mai spun! Poate vă mai amintiți celebra zicere a domnului Baconschi: ”Avem nişte probleme fiziologice, naturale, de infracţionalitate în sînul unora dintre comunităţile româneşti, în special în rîndul comunităţilor cetăţenilor români de etnie romă’’.
Mai nou, nici noul prim-ministru, un băiat educat, nu lasă ștacheta mai jos, arătînd că vorba românească ”cum e turcu` și pistolu`” nu și-a pierdut actualitatea. Dar cum el este la început de mandat, îi mai dam răgaz.
Nu aș vrea să înșir lista cu astfel de formule de stigmatizare pe care puterea le-a adresat unor categorii largi ale populației acestei țări. Ceea ce vreau să amintesc și să atenționez e următorul fapt: stigmatizarea de o manieră tot mai violentă a devenit una din armele ideologice și propagandistice ale actualei puteri. Deci, înainte ca unii membri de vîrf ai GDS să se sensibilizeze la sloganurile și replicile diverselor grupuri din piețele orașelor țării, ar fi bine să se întrebe cum e posibil ca stigmatizarea să devină politică și propagandă de stat nu doar prin replici și discursuri individuale, ci și prin politici de stat? De exemplu, cum e posibil ca PDL, partidul principal de guvernare să propună o lege prin care ”Cerşetoria se pedepseşte cu închisoarea, iar darea de bani cerşetorilor, cu amendă”? Oare oameni de stat cu studii la Sorbona și Oxford, care și-au semnat intrarea în guvern cu semnul crucii și jurăminte pe Biblie, nu au habar de ce înseamnă cerșetorie sau lene, de le atribuie în stînga și în dreapta? Oare a-ți învinui populația la grămadă ca este leneșă, bețivă și cerșatoare nu este o formă de stigmatizare? Oare a face legi și politici publice în care cele mai sărace și vulnerabile grupuri sociale sînt cele mai afectate nu este o formă de stigmatizare strigătoare la cer? Că acestor grupuri marginale și defavorizate le este limitat pe zi ce trece accesul la sănătate, educație, muncă și asistență socială prin faimoasele ”reforme” de minimalizare a statului și privatizare a lui nu reprezintă unele din cele mai dure forme de stigmatizare? Să nu uităm că ”protestatarii răi” aveau un mesaj simplu: ”Statul platește mai mult să ne reprime decît să ne educe… 7 mil. o învățătoare, 15 mil un agent de constatare”.
Acum, că rămăsesem dator domnului Cornea cu un răspuns. De ce strigă ”vulgul” în piață: ”Piticu” și cu chioru” au furat poporul!”? Elementar: ei răspund puterii pe limba ei, căci numai așa se mai poate comunica cu o putere care a coborît nivelul de comunicare la un registru atît de jos și care a devenit sursa instituționalizată a stigmatizarii, dar și a violenței.
Cît de ”leneși și cerșetori” sîntem? Care sînt cauzele? Poate e o chestiune ”fiziologică” cum zice teologul ex-ministru de externe Baconschi, domnule Cornea. Ce ziceți? Nu vreau să mă opresc la povestea ”lenii românești” devenită loc comun pentru guvernații noștri. Despre ea au vorbit colegele mele Victoria Stoiciu (aici și aici) și Mihaela Mihailov. Despre cerșetorie, o temă dragă mie, voi reveni cu o altă ocazie. Mă voi opri pe scurt în cele ce urmează la stigmatul beției (mai pe larg despre raportul dintre putere, popor și alcool am scris în cap. XXXVII din Ultimii eretici ai Imperiului)
Puterea în luptă cu alcoolul
“Ştiţi unde s-au desfăcut primele căi de acces? Dar nu cu lopata. Prin mers. La cârciumi. I-am arătat şi premierului din maşină, la Săgeata. Primele locaţii unde s-a intrat au fost cârciumile” spunea prefectul de Buzău, Paul Beganu, iar liderul deputaţilor PDL, Mircea Toader afirmă că “Din 80 de oameni sau 64, câţi au murit, unul singur a murit în maşină, restul au băut şi au adormit acolo”.
Este o tradiție veche, foarte veche și nu e pur românească. Puterea întotdeauna vrea să se prezinte ca o instanță rațională, organizată și responsabilă în raport cu populația pe care o conduce. Puterea își face datoria, deci, este organizată și acționează rațional, pe cînd populația este leneșă, bețivă și irațională. Nu-i așa că în timp ce Băsescu și insituțiile statului luptau cu valurile apelor de la inundații, ”țăranii stateau la crîșma satului și beau”, iar în timp ce toate instituțiile statului fac tot posibilul să stăpînească furtuna de zăpadă, ”țăranii fac cărare doar la crîșmă”? Mai mult, unii chiar au obrăznicia să moară pe frig din cauza alcoolului: a fost vodca prea rece.
Acest tip de tratament politic este specific puterilor de tip colonial care sînt rupte total de populația pe care o conduc, o controlează, o exploatează și față de care își atribuie o misiune civilizatoare, de salvare, de ”reformare”. Cu cît ruptura dintre putere și cetățeni este mai mare, cu atît cele două extreme se radicalizează: puterea devine tot mai ”rațională și înțeleaptă”, iar populația își mărește gradul de ”lene și iraționalitate.”. Acuza de exces de alcool (în alte contexte, drogurile) este una din tehnicile foarte des utilizate de diverse puteri, în diverse locuri ale lumii. Tehnica e foarte simplă: omul beat este un om de nimic, este irațional, ”are mintea tulbure”, este iresponsabil, necivilizat și el trebuie controlat, lui nu poți să-i dai responsabilități și drepturi. Bețivul este vinovat indiferent de ce se întîmplă: adică într-o relație de putere, ”bețivul” este dezavantajat în fața ”lucidului”.
Și la noi puterea, care este una cu o mentalitate profund colonialistă, nu se reprezintă decît pe ea însăși, nu reprezintă decît propriile sale interese, populația ”bețivă și leneșă” nu poate să aibă propriile doleanțe. Ea nu este legitimă, nu are dreptul moral să aibă drepturi, asipirații, cerințe. De aceea, pentru o populație ”cu mintea tulbure” numai ”puterea lucidă” este îndreptățită să ia decizii și are legitimitatea de a-i decide viitorul.
În orașe, spre deosebire de sate, apar și alte substanțe care ”tulbură mințile” cetățeanului urban pe care puterea le invoca. Să nu care cumva să îi dea prin cap populației să se organizeze și să se revolte că atunci e sigur că în joc sînt ”niște drogați”. De ce se vînd droguri în Piața Universității? Deja știți răspunsul. Ceea ce puterea nu știe este faptul că ei nu pot produce atîta ”iarbă” cît putem noi ”trage”. Și nu va fi ”pipa păcii”, tot așa cum țăranilor aia ”bețivani” s-ar putea să le fie lene să dea acum cu lopata, dar la primăvara cînd își vor găsi morții din zăpadă topită și-i vor îngropa în pămînt, s-ar putea să nu le mai fie lene să pună mîna pe furci… S-au mai întîmplat astfel de cazuri pe la 1907.
De ce bea popa?
Și totuși se bea. Nu o să vă spun acum despre rolul istoric, cultural și social al băutului. Nu o să vă spun nici măcar despre crîșma satului, una din cele mai importante instituții ale locului. Însă ceva totuși o să spun. În comunitățile protestante (știți bine toată povestea cu etica protestantă și spiritul capitalist), care au o tendință puritanistă, alcoolul lipsește cu desăvîrșire din viața cotidiană. Nu este prezent decît foarte rar în familie și în practicile cotidiene, el fiind consumat în spații bine delimitate. Alcoolul este privit ca ceva fundamental rău.
Acest raport față de alcool va fi preluat și de gîndirea iluministă, iar primii care pun în practică în sec.XX la nivel de stat prohibiția nu sînt protestanții americani, ci bolșevicii ruși. Nu poți să construiești comunismul cu mintea tulbure, un flagel al vechii lumi. Se pare că în societățile conduse de oameni politici care fac pedagogie și vor binele poporului cu orice preț, alcoolul este un dușman de moarte. Poporul are însă o altă părere: nu poți construi comunismul fără alcool, tot așa cum nu poți face publicitate sau să joci la bursa capitalistă fără droguri. E un fapt deja demonstrat. Formele de deconectare sînt strîns legate de formele de muncă prestate. Dar asta e o altă poveste.
În tradiția spațiului provoslavnic, total diferit de cel protestant, alcoolul este privit cu multă îngăduință, ca să nu spun mai mult. Alcoolul are o funcție bine definită și este foarte prezent în comunitate. În spațiul ortodox, lucrurile stau invers față de spațiul protestant. Aici alcoolul este mereu prezent în familie, în societate și nimeni nu-și imagiunează că există cineva în comunitate care ar refuza să ”cinstească” un pahar de vin indiferent de ocazie. În societatea ortodoxă a nu bea înseamnă a te auto-exclude din comunitate. Popa bea fiindcă este din popor. La fel și militarul, și polițistul etc. A bea înseamnă a confirma că aparții acestei comunități, că faci parte din ea, că ești alături de ea la bine și la rău. Dar totuși cineva trebuie să nu bea în această societate. Cine nu bea?
De ce nu bea șeful FMI?
În spațiul provoslavnic, două personaje nu beau: puterea (nucleul dur al ei) și străinul. In acest sens, vă mai aduceți aminte de folclorul comunist? Dacă cinci români sau ruși beau și dacă unul din ei nu se pilea, știți ce se spunea despre el? Că e securist. De ce? Cine se sustrage ritualului de participare la consumul de alcool în comunitate care presupune și o doză de amețeală este privit de popor ca un posibil reprezentant al puterii. Puterea trebuie să fie trează, ca să aibă controlul. Securistul era și este un centru al puterii, cel care reprezintă controlul puterii. Iar în acest spațiu, puterea a fost mereu percepută ca ceva extern, străin, de care e bine ”să te păzească dumnezeu”. De aceea, a nu bea în comunitatea ortodoxă ești suspectat de a fi un reprezentat al puterii care vrea să dețină controlul.
Mai există și categoria străinilor care nu beau. Un popă, de exemplu, dacă nu ar bea alcool ar fi bănuit imediat că e ”sectant” sau în cel mai bun caz ”papistaș”, adică ceva total străin de obiceiurile locului și care nu poate face parte din comunitate.
Tot căutam un exemplu mai cunoscut și mi s-a servit recent unul exemplar: cazul șefului FMI pe România. Este exemplul perfect în care ni se oferă combinația desăvîrşită a puterii și străinului într-un singur flacon, nonalcoolic. Povestea: Jeffrey Franks este văzut la o chermeză pe Valea Prahovei. Este întrebat dacă s-a distrat, chefuit și a băut cu mesenii. El răspunde: ” Sunt mormon. Nu beau alcool, nu fumez. Conştiinţa mea e curată”. Aici se văd clar cele două culturi radical diferite. Conștiința lui e curată spre deosebire de a celor care consumă alcool. Doar conștiința? Da, chiar dacă nu ar fi fost mormon, Jeffrey Franks nu avea cum să consume alături de ”aborigeni” alcool sau substanțe halucinogene pentru că el reprezintă esența puterii hegemonice actuale. El trebuie să se prezinte ca centru de putere și raționalitate, într-o lume, nu-i așa, lipsită de reguli, irațională, nițel tulbure. El reprezintă de fapt controlul, iar controlul este întotdeauna cu mintea limpede, dureros de limpede. Acest lucru oare nu ne aduce aminte de tot discursul colonialist? Pieile roșii leneșe, alcoolice, care nu știau să se organizeze, să facă profit din resursele lor și să intre în ”lumea civilizată” trebuiau organizate și ajutate de omul alb, educat, creștin civilizat etc? Ajutat pînă la dispariție sau pînă la a-i face total dependenți de tine?
FMI nu bea pentru că este mintea noastră limpede care gîndește și decide în locul nostru. Beți liniștiți: FMI veghează pentru liniștea voastră! ar spune sloganul. Răspunsul însă a venit promt din partea chiar primului comentator din josul textului de presă: ” Mai bine spunea că s-a făcut mangă”. Corect, pentru că dacă se făcea ”mangă”, românul îl percepea ca pe unul de-al său, alături la bine și la rău, pe care se poate bizui. În acest caz însă omul simplu a înțeles mult mai ușor ce e cu Jeffrey Franks-FMI: tradiția locului spune că nu poți să ai încredere într-un om care nu bea. Te va trăda și te va utiliza cu prima ocazie. Dacă nu a făcut-o deja.
Știuca și năluca
Pe lîngă funcția de stigmatizare a ”bețivului” cu rolul de delegitimare și control mai există și o altă funcție pe care puterea o folosește. Zilele trecute unul din comentatorii (Iulian) de pe CriticAtac ne trăgea atenția, oferindu-ne analogia ” Știuca și năluca” ca posibilă explicaţie a acestui gen de comportament:
„Mai întâi, o mică analogie. Nu ştiu dacă aţi pescuit vreodată la răpitori, se foloseşte o momeală, numită nălucă, care imită un peştişor rănit. Peştii răpitori nu gândesc, nu au strategie de vânătoare, se bazează pe instinct, aşa că în momentul în care au observat ceva care se mişcă prin apă ca un peştişor rănit se reped fulgerător să înghită năluca.
Băsescu şi emanaţii lui asta fac, `pescuiesc la răpitori`, iar experienţa lor de până acum i-a învăţat că în România sunt destule ştiuci cu drept de vot, care să reped să înghită năluca, fără pic de discernământ. Strategia asta, de a folosi cele mai josnice instincte ale speciei umane pentru a deturna atenţia de la problemele reale ale societăţii, i-a adus lui Băsescu succesul până acum, aşa că nu e de mirare că au apărut o mulţime de epigoni. Ei aruncă năluca, ca să distragă atenţia de la adevărata problemă, iar o grămadă de ştiuci se reped să o înşface, neglijând faptul că anumite firme portocalii încasează 1 miliard de euro pentru deszăpezire, iar curăţarea unui kilometru de drum naţional costă anual de patru mai mult ca în Suedia (cifrele le-am citit în presă şi nu am văzut să fie dezminţite), în timp ce zeci de oameni au murit de frig pe drumuri şi în sate izolate.
P.S. Dacă aţi avut impresia că MRU ar putea să fie din alt aluat, nu vă faceţi iluzii. Ţineţi minte două proverbe din înţelepciunea populară: `Ce naşte din pisică şoareci mănâncă` şi `Cum e turcu’ şi pistolu’!`. Nu vă lăsaţi păcăliţi de spoiala de Oxford, degeaba dai cu lac pe lemnul putrezit! ”