Despre statul capitalist – Nicos Poulantzas, Ralph Miliband, Ernesto Laclau

õîááèò ñìîòðåòü îíëàéí áåñïëàòíî

Fragment din volumul: Nicos Poulantzas, Ralph Miliband, Ernesto Laclau, Despre statul capitalist, traducere de Andrei State, Editura Tact, Cluj, 2012.  

Specificitatea politicului:  dezbaterea Poulantzas -Miliband

Ernesto Laclau

 Lucrarea lui Nicos Poulantzas^[1] are o importanţă teoretică considerabilă din cel puţin două motive: în primul rând fiindcă, până în ultimul deceniu, gândirea marxistă nu a dezvoltat o teorie sistematică despre natura şi rolul pe care le asumă statul în diferite formaţiuni socio‑economice. Observaţii sumare care au încercat să stabilească coerenţa finală între schimbările socio‑economice şi transformările sistemului politic, sau observaţii mai puţin sumare care au încercat să stabilească relaţii mecanice de cauzalitate între cele două au dominat zona de analiză într‑un asemenea grad, încât nu putem decât saluta o lucrare ce încearcă să stabilească la nivel teoretic specificitatea politicului şi care evită în mod sistematic corelaţiile pur impresioniste. Dar, în al doilea rând, lucrarea lui Poulantzas nu este o simplă scriere marxistă. Ea se iveşte în interiorul unui perimetru teoretic perfect definit în sânul curentelor marxismului contemporan: cel constituit de „revoluţia althusseriană”. Political Power and Social Classes constituie, fără îndoială, cea mai completă încercare, cel puţin de până acum, de a construi o teorie regională pornind de la problematica generală a lui Althusser. În acest fel, ea reprezintă, până la un anumit punct, un test al rodniciei acestei problematici în privinţa analizei proceselor şi situaţiilor concrete. Iar aici trebuie să reţinem că o abordare teoretică este rodnică în măsura în care se dezvăluie ca un multiplicator de creativitate spontană ce se iveşte în anumite zone care nu au putut fi pe deplin dezvoltate datorită lipsei unui principiu de sistematizare, altfel spus a posibilităţii încorporării teoretice în cadrul unei problematici. Dimpotrivă, o problematică îngustă sau inadecvată ascunde adevăratele probleme în loc să le clarifice, creând un antagonism de neînvins între formulările teoretice generale şi, respectiv, cunoaşterea perimetrelor particulare şi a situaţiilor concrete.

Din două motive: datorită originalităţii ei, manifestată în încercarea de a formaliza în termeni teoretici specificitatea politicului, precum şi relaţiei sale cu problematica althusseriană – la care trebuie să adăugăm neîndoielnica rigoare şi sofisticare teoretică cu care a fost dusă la bun sfârşit încercarea –, opera lui Poulantzas s‑a aflat şi probabil va continua să se afle în chiar centrul analizei politice marxiste contemporane. Într‑un articol viitor ne propunem să facem o analiză de ansamblu a gândirii lui Poulantzas; în această notă, însă, scopul e mult mai limitat: anume acela de a examina câteva dintre implicaţiile teoretice ale dezbaterii susţinute de Poulantzas şi Milliband în New Left Review^[2] după publicarea cărţii lui Miliband The State in Capitalist Society^[3].

Prin urmare, vom începe prin a rezuma dezbaterea în liniile ei generale. Primul atac al lui Poulantzas provine dintr‑o critică epistemologică la adresa metodei de analiză a lui Miliband. Esenţialmente, această metodă se compune din următoarele: porneşte de la o afirmaţie uzuală a ştiinţei politice burgheze, demonstrând că e în contradicţie cu faptele şi concluzionând, aşadar, că afirmaţia este falsă. Pe scurt, întreaga analiză a lui Miliband rămâne pe un plan empiric: ea începe cu afirmaţii referitoare la realitate şi demonstrează că realitatea este în contradicţie cu acele afirmaţii. Tocmai validitatea acestei abordări este cea pe care o critică Poulantzas:

[…] În loc să disloce acest teren epistemologic şi să supună aceste ideologii criticii ştiinţei marxiste prin demonstrarea inadecvării lor la real (aşa cum a făcut Marx, cu precădere în Teorii asupra plusvalorii), Miliband pare că omite acest prim pas. Însă analizele epistemologiei moderne arată că nu este niciodată posibil să opui pur şi simplu „fapte concrete” conceptelor, ci că ele trebuie atacate prin alte concepte analoge, situate într‑o problematică diferită. Pentru că numai prin recursul la aceste noi concepte pot fi vechile noţiuni confruntate cu „realitatea concretă” […].^[4]

Pe scurt, Poulantzas susţine că nu este o metodă validă cea de a lua în considerare propoziţiile ştiinţei politice burgheze, în mod izolat, ca propoziţii empirice, fără nicio extragere a substanţei lor teoretice şi a aduce astfel analiza în arena confruntării teoretice. Eroarea ce corespunde acestei atitudini este că Miliband nu consideră necesar să‑şi facă explicite principiile epistemologice şi propoziţiile teoretice în virtutea cărora emite judecăţi asupra oponenţilor săi, i.e., să expliciteze teoria marxistă a statului, şi le foloseşte pentru a ataca frontal ideologiile burgheze ale statului, plasându‑le pe acelaşi teren cu ele. Consecinţa este că aceste ideologii sfârşesc prin a se infiltra în chiar analiza lui Miliband. Acest lucru ar fi evident

în dificultăţile pe care le are Miliband în a înţelege clasele sociale şi statul ca structuri obiective, iar relaţiile lor ca un sistem obiectiv de conexiuni coerente, o structură şi un sistem ai căror agenţi, „oamenii”, sunt, în cuvintele lui Marx, „purtătorii” acestora – Träger. Miliband dă în mod constant impresia că, pentru el, clasele sociale sau „grupurile” sunt, într‑un fel sau altul, reductibile la relaţii interpersonale, că statul este reductibil la relaţiile interpersonale ale membrilor diverselor „grupuri” care constituie aparatul de stat şi, în cele din urmă că relaţia dintre clasele sociale şi stat este ea însăşi reductibilă la relaţiile interpersonale dintre „indivizii” ce compun grupurile sociale şi „indivizii” care compun aparatul de stat. […] Conform acestei problematici, agenţii unei formaţiuni sociale, „oamenii”, nu sunt consideraţi drept „purtători” ai caracterelor obiective (aşa cum sunt ei pentru Marx), ci drept principiu generativ al diverselor nivele ale întregului social. Aceasta e o problematică a actorilor sociali, a indivizilor ca origine a acţiunii sociale: cercetarea sociologică conduce astfel în cele din urmă nu la studiul coordonatelor obiective care determină distribuţia agenţilor în clase sociale şi contradicţiile dintre aceste clase, ci la căutarea explicaţiilor finaliste întemeiate pe motivaţiile de comportament ale actorilor individuali. Acesta e, după cum se ştie prea bine, unul dintre aspectele problematizării lui Weber, dar şi al funcţionalismului contemporan. A transpune în marxism această problematică a subiectului înseamnă, în ultimă instanţă, a admite principiile epistemologice ale adversarului şi a risca vicierea propriilor analize. […]^[5]

Poulantzas citează diferite exemple în care metodologia empiristă a lui Miliband îl conduce pe acesta la eroarea teoretică menţionată în fragmentul de mai sus. Astfel, în cazul teoriei elitelor, Miliband încearcă să arate că existenţa lor nu este incompatibilă cu prezenţa unei clase conducătoare, în loc să critice noţiunea ideologică de elită în lumina conceptelor marxiste. În cazul managerialismului, critica lui la adresa concepţiei ideologice a unei „revoluţii manageriale” constă în a arăta că managerii au ca obiectiv profitul la fel de mult ca orice altă elită economică ce formează clasa conducătoare, fără să sesizeze că însăşi categoria de profit e o categorie obiectivă independentă de motivaţiile de comportament ale purtătorilor ei şi fără să se refere la problema într‑adevăr importantă, cea a relaţiilor dintre diferitele facţiuni ale capitalului. De asemenea, Miliband eşuează şi atunci când tratează despre birocraţie, întrucât îşi concentrează analiza asupra originilor sociale şi a legăturilor personale ale birocraţilor cu membrii clasei conducătoare, i.e., citând ca factor relevant poziţia de clasă, iar nu funcţia obiectivă a celor care compun birocraţia.

Această deviere constantă de la structurile obiective şi legile sistemului la motivaţiile personale ale agenţilor lor – care e o consecinţă a accentului unilateral pus de Miliband, preocupat de validitatea empirică a propoziţiilor ideologiei burgheze şi nu de respingerea lor teoretică – este chiar mai evidentă, susţine Poulantzas, atunci când Miliband încearcă să formuleze propoziţii generale valide pentru întregul sistem. Astfel, principiile care guvernează predominarea relativă a uneia sau alteia dintre ramurile sistemului politic ar consta, după Miliband, în proximitatea relativă a membrilor acelei ramuri faţă de clasa conducătoare, sau în rolul economic nemijlocit al acelei ramuri. Metodologia şi perspectiva teoretică a lui Miliband îl împiedică să înţeleagă faptul că

[…] aparatul de stat formează un sistem obiectiv de „ramuri” distincte, ale căror relaţii prezintă o anume unitate internă şi se supun, în mare măsură, unei logici proprii. […] O mutaţie importantă în ramura predominantă în aparatul de stat, sau în relaţia dintre ramuri, nu poate fi stabilită direct prin rolul exterior nemijlocit al acestei ramuri, ci este determinată prin modificarea întregului sistem al aparatului de stat şi a formei sale de unitate internă ca atare: o modificare ce se datorează ea însăşi schimbărilor în relaţiile de producţie şi dezvoltărilor în lupta de clasă^.[6]

În mod similar, schimbările din stadiul actual al statului capitalist trebuie puse în legătură cu conexiunile mai strânse ca niciodată dintre membrii clasei conducătoare şi cei ai aparatului de stat, mai curând decât cu schimbările obiective în articularea dintre economie şi organizarea politică. În această privinţă, teza lui Miliband aminteşte de teza comunistă ortodoxă a capitalismului monopolist de stat. În sfârşit, Miliband nu a remarcat – deşi Poulantzas îşi critică şi poziţia proprie, deoarece s-ar fi făcut, în parte, vinovată de aceeaşi eroare – că ideologiile constituie deopotrivă şi un sistem obiectiv şi instituţionalizat ce cuprinde biserica, partidele politice, asociaţiile profesionale (cu excepţia partidului revoluţionar şi a sindicatelor), şcolile, mass‑media şi familia. În acest sens, Poulantzas vorbeşte de aparatele ideologice de stat fără a le separa de aparatele represive de stat.

Prima replică a lui Miliband a fost mai curând prudentă şi defensivă. El a încercat să‑şi justifice metoda, fără a intra într‑o confruntare deschisă cu concepţia lui Poulantzas, limitând deosebirea la o problemă de accent. Astfel, scrie el,

sunt gata să admit că The State in Capitalist Society ar putea fi insuficient de „teoretică” în sensul în care îl înţelege Poulantzas; însă înclin şi să cred că abordarea sa […] păcătuieşte în direcţia opusă. […] Aceasta, trebuie să subliniat, nu este o opoziţie grosolană (şi falsă) între abordări empiriste şi cele ne– sau anti‑empiriste: e o chestiune de accent – însă accentul este important. […] ^[7]

Totuşi, Miliband face o afirmaţie de o importanţă decisivă pentru viitorul curs al dezbaterii:

[…] De fapt, eu chiar ofer destul de explicit o schiţă a unei teorii marxiste a statului, însă fără îndoială o fac extrem de concis. Unul din motive […] este acela că, după ce am schiţat teoria marxistă a statului, am fost preocupat s‑o aplic împotriva concepţiei dominante, democratic‑pluraliste, şi să arăt deficienţele acesteia din urmă în singurul mod în care mi se părea posibil, adică în termeni empirici (sublinierea mea, E.L.). […]^[8]

Aceeaşi tendinţă de a reduce dimensiunile confruntării sale cu Poulantzas la o chestiune de accent mai poate fi întâlnită în replica lui Miliband privind problema statutului teoretic al elitelor politice şi managerialismului. Totuşi, răspunsului său se învârte în jurul axei naturii obiective a statului. Aici poziţia lui este clară: a concepe statul exclusiv ca sistem de relaţii obiective conduce la un supradeterminism structural, care ne împiedică să stabilim la nivel teoretic ce înseamnă autonomia relativă a statului capitalist. Merită citat în întregime acest paragraf care constituie miezul argumentului său:

[…] Căci ceea ce sugerează accentul său [al lui Poulantzas] exclusiv pe „relaţiile obiective” este că ceea ce face statul e în fiecare caz în parte şi de fiecare dată determinat în întregime de aceste „relaţii obiective”: cu alte cuvinte, că limitările structurale ale sistemului sunt complet şi într‑o asemenea măsură constrângătoare încât i‑ar transforma pe cei care conduc statul în simpli slujbaşi şi executanţi ai politicilor impuse lor de „sistem”. Totuşi, în acelaşi timp, el respinge şi „îndelungata tradiţie marxistă (care) a considerat că statul este doar o simplă unealtă sau instrument manipulat după bunul plac de către clasa conducătoare” (p. 74). În schimb, el subliniază „autonomia relativă a statului”. Dar mi se pare că toate acestea doar substituie noţiunile de „structuri obiective” şi „relaţii obiective” celei de clasă „conducătoare”. Iar întrucât clasa conducătoare este un element dominant al sistemului, ne întoarcem de fapt la problema subordonării totale a elitei de stat faţă de acea clasă; i.e., statul nu este „manipulat” de către clasa conducătoare pentru a‑i răspunde la comenzi: el procedează astfel autonom, însă cauzele pentru care o face se datorează integral „relaţiilor obiective” pe care i le impune sistemul. Poulantzas condamnă „economismul” Internaţionalelor a Doua şi a Treia şi îi atribuie faptul că acestea au neglijat problema statului (p. 68). Însă analiza sa mi se pare că duce direct la un fel de determinism structural sau, mai degrabă la un supra‑determinism structural, care face imposibilă o luare în considerare cu adevărat realistă a relaţiei dialectice dintre stat şi „sistem”. […]^[9]

După Miliband, acest supra‑determinism structural conduce la ştergerea diferenţelor dintre diferitele forme de guvernare sau forme ale statului burghez. Conform acestei concluzii, nu ar exista nicio diferenţă reală între o „democraţie” burgheză şi un stat fascist – o concepţie ce ar fi constituit eroarea principală a Cominternului în perioada interbelică. Tocmai nepăsarea lui Poulantzas faţă de diferenţele dintre diferitele forme de guvernare îl conduce la o tratare eronată a fenomenului bonapartismului, pe care îl prezintă drept caracteristic tuturor formelor de stat capitalist, când, în realitate, şi‑a făcut apariţia doar în circumstanţe excepţionale. În sfârşit, el respinge ideea că aparatele ideologice de stat aparţin sistemului statului.

Per ansamblu, replica lui Miliband este nesatisfăcătoare: pe de o parte, el încearcă să reducă conflictele la o problemă de accent, iar pe de alta, afirmaţiile sale metodologice şi criticile sale teoretice sugerează că diferenţele lui faţă de Poulantzas merg mult mai departe decât pare să indice această presupusă diferenţă de accent.

Totuşi, trei ani mai târziu, într‑un nou articol publicat pentru a marca apariţia ediţiei în limba engleză a cărţii lui Poulantzas, el redeschide dezbaterea cu un atac nou, mult mai elaborat şi cu bătaie mai lungă. Concepţia lui Poulantzas, caracterizată anterior ca supradeterminism structural, este desemnată acum ca abstracţionism structuralist. Prin aceasta trebuie să înţelegem – dacă l‑am înţeles eu aşa cum trebuie pe Miliband – o abordare teoretică în care o instanţă definită în mod abstract îşi caută principiul explicativ în altă instanţă, la fel de abstract definită, însă într‑un asemenea mod încât acest proces de referire a unei instanţe la alta se transformă într‑o procedură circulară sau într‑un joc de oglinzi în care, în cele din urmă, nimic nu are o semnificaţie precisă, iar sistemul conceptual ca întreg este contradictoriu. După Miliband, consecinţa acestui fapt e că Poulantzas nu poate răspunde la chiar problemele pe care le ridică, fiind în special incapabil să ofere un răspuns la problema centrală: autonomia relativă a statului capitalist. Însăşi metoda auto‑contradictorie a abstracţionismului structuralist îl conduce pe Poulantzas la reintroducerea economismului, după ce a făcut din denunţarea acestuia o chestiune de principiu. Miliband afirmă:

[…] Poulantzas ne spune că „puterea nu este localizată undeva în nivelele structurilor, ci este un efect al ansamblului acestor nivele, caracterizând în acelaşi timp fiecare dintre nivelele luptei de clasă”^[10]. De la această propoziţie […], Poulantzas ajunge la ideea conform căreia „conceptul de putere nu poate fi, prin urmare, aplicat la un singur nivel al structurii. Atunci când vorbim, de exemplu, despre puterea de stat, nu putem înţelege prin aceasta modul articulării statului la alte niveluri ale structurii; putem înţelege doar puterea unei clase determinate, cu ale cărei interese (mai curând decât cu cele ale altor clase sociale) statul se armonizează”^[11]. Însă aceasta, iar eu ar fi trebuit să‑mi dau seama, este evident greşit: pur şi simplu nu este adevărat că prin „putere de stat” putem înţelege doar „puterea unei clase determinate”. Pentru că aceasta, inter alia, înseamnă a lipsi statul de orice fel de autonomie şi de a‑l transforma tocmai în cel mai simplu instrument al unei clase determinate – fireşte, nimic altceva decât a‑l conceptualiza în afara existenţei sale reale. […]^[12]

După Miliband, motivul acestei confuzii este că Poulantzas nu a stabilit o distincţie vitală: cea dintre putere de stat şi putere de clasă.

[…] Puterea de stat este mijlocul principal şi ultim –  însă nu şi singurul – prin care e asigurată şi prezervată puterea de clasă. Dar unul dintre motivele principale pentru a sublinia importanţa noţiunii de autonomie relativă a statului este că trebuie făcută o distincţie fundamentală între puterea de clasă şi puterea de stat, şi că analiza semnificaţiei şi implicaţiilor acestei noţiuni de autonomie relativă trebuie desigur să se concentreze asupra forţelor care fac ca ea să fie mai mare sau mai mică, asupra circumstanţelor în care este exercitată şi aşa mai departe. Faptul că Poulantzas estompează distincţia dintre puterea de clasă şi puterea de stat face imposibilă orice analiză de acest fel: în pofida tuturor denunţărilor „economismului”, politica capătă aici o formă „epifenomenală”. […]^[13]

Din această confuzie rezultă o serie întreagă de inadvertenţe în analiza lui Poulantzas: de la concepţia eronată despre aparatele ideologice de stat la concepţia sa nu mai puţin eronată despre partidele politice, reduse la incapacitatea de a juca vreun rol organizaţional autonom. De aici rezultă o critică deosebit de convingătoare la adresa concepţiei lui Poulantzas despre bonapartism.

Să începem, aşadar, analiza structurii teoretice a acestei polemici. Mai întâi, trebuie să luăm în considerare câteva chestiuni metodologice.

Chestiuni metodologice şi epistemologice

Poulantzas începe prin a afirma inadecvarea teoretică a metodei lui Miliband şi, trebuie subliniat, n‑a primit niciun răspuns în această privinţă. Pe de‑o parte, nu putem considera drept răspuns observaţiile impresioniste pe care le face Miliband despre manierele diferite de accentuare. Pe de altă parte, deşi afirmaţia lui Poulantzas că „nu este niciodată posibil să opui «fapte concrete» conceptelor situate într‑o problematică diferită” este contrazisă formal de Miliband atunci când spune că a încercat „să arate deficienţele (concepţiei democratic pluraliste) în singurul mod în care i se părea posibil, adică în termeni empirici”, Miliband nu se străduieşte câtuşi de puţin să justifice această afirmaţie; totul depinde de definirea a ceea ce se înţelege prin „termeni empirici”. Dacă prin această sintagmă înţelegem o instanţă exterioară gândirii a cărei funcţie e aceea de a testa validitatea unei teorii, ne aflăm cu totul într‑un cadru empirist, iar critica formulată de Poulantzas e îndreptăţită. Însă dacă „faptele concrete” sunt produse prin teoria sau problematica însăşi – după cum afirmă epistemologia modernă –, atunci problemele legate de consistenţa logică şi de validitatea empirică nu diferă substanţial. „Formele demonstraţiei” validităţii afirmaţiilor cu privire la obiectul cunoaşterii pot fi considerate exterioare sistemului teoretic în cauză numai dacă se admite identificarea între „obiectul cunoaşterii” şi „obiectul real”, precum şi distincţia corespunzătoare dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii. A arăta inadecvarea dintre sistemul de axiome care defineşte perimetrul unei teorii şi afirmaţiile despre obiectele ivite în chiar interiorul acestei teorii înseamnă, totodată, a demonstra contradicţiile interne ale teoriei. Din acest motiv, într‑un sens strict, „validitatea empirică” şi „validitatea teoretică” a unei teorii nu sunt aspecte care pot fi diferenţiate. Acum, prin urmare, dacă Miliband a înţeles această sarcină ca pe un efort de a arăta contradicţiile interne a unei problematici teoretice pornind de la „faptele” care se ivesc din interiorul ei, exerciţiul teoretic poate fi justificat. Însă, dimpotrivă, el prezintă lucrurile de parcă recursul său la „fapte” ar fi fost un recurs direct la obiecte reale. Iar aceasta nu este doar o diferenţă de accent faţă de Poulantzas, ci o poziţie epistemologică radical diferită. Mai mult, întreaga polemică îşi urmează cursul de parcă Miliband nici n‑ar fi observat importanţa acestui prim dezacord.

În această privinţă, trebuie să precizăm că practica teoretică se desfăşoară întru totul pe planul gândirii. După cum a subliniat Althusser, procesul cunoaşterii nu pleacă de la obiecte reale – cum presupune empirismul –, ci de la concepte, fragmente de informaţie şi idei pe care le furnizează diferite forme de practică: ştiinţifică, ideologică, tehnică etc. Aceste concepte sunt transformate prin practica teoretică în obiecte de cunoaştere, care sunt, ca atare, diferite de obiectele reale. Spre deosebire de analiza empiristă, conform căreia cunoaşterea porneşte de la concret şi se ridică la propoziţii generale printr‑un proces de abstractizare/ generalizare, vom prefera perspectiva epistemologică, conform căreia cunoaşterea este cunoaştere a obiectelor reale, dar se petrece pe de‑a întregul la nivelul gândirii şi se mişcă de la abstract la concret. Totuşi, acest „concret” nu este concretul‑real, ci concretul‑în‑gândire, pentru a folosi expresia lui Althusser. Aşadar, aşa cum am spus şi mai devreme, în măsura în care obiectul cunoaşterii este produs prin practica teoretică însăşi, metodele de verificare sunt parte a sistemului teoretic însuşi. O teorie este falsă doar în măsura în care este inconsistentă intern, i.e., dacă în procesul de construcţie a conceptelor ei a intrat în contradicţie cu postulatele sale.

Aşadar, problemele teoretice, în măsura în care sunt cu adevărat teoretice, nu pot fi, în sens strict, soluţionate: ele pot fi doar depăşite, ceea ce nu‑i acelaşi lucru. Să analizăm această afirmaţie mai îndeaproape: ce înseamnă mai precis a rezolva o problemă teoretică? Într‑o primă instanţă, înseamnă furnizarea unei soluţii la dificultăţile apărute în procesul de aplicare a unei teorii generale la o sferă teoretică particulară. Însă, atunci, există două posibilităţi: prima dintre acestea este că problema e realmente rezolvată în cursul analizei ştiinţifice în conformitate cu asumpţiile generale ale teoriei în chestiune, ceea ce înseamnă că problema există nu în teorie, ci în noi înşine, i.e., în nivelul actual pe care l‑a atins dezvoltarea noastră cu privire la el. Rezoluţia empirică a problemei constă, în sens strict, în negarea existenţei sale pe plan teoretic. Cealaltă posibilitate este că dezvoltarea unei teorii conduce la punerea unei probleme cu adevărat teoretice (i.e., una care implică o inconsistenţă în structura logică a teoriei): însă dacă problema e într‑adevăr teoretică, aceasta înseamnă că ea nu poate fi rezolvată în interiorul sistemului de postulate ale teoriei, altfel spus că nu are soluţie. Aceasta sugerează că o teorie şi‑a atins limita dezvoltării sale posibile şi că, prin urmare, intră în contradicţie cu ea însăşi. Începând din acest punct, singura cale de a merge înainte este de a nega sistemul de axiome pe care se bazează teoria: adică de a ne deplasa de la un sistem teoretic la altul. Dar întrucât problema care generează această criză teoretică a ieşit la iveală şi există doar în interiorul orizontului teoretic al sistemului anterior, nu se poate spune, nici în acest caz, că a fost rezolvată: a fost pur şi simplu depăşită, a fost dizolvată ca problemă odată cu apariţia unui nou sistem teoretic. De la sistemul teoretic la problemele teoretice şi de la acestea la un nou sistem teoretic: acesta este cursul procesului de cunoaştere.

Acum, presupunând că aria de confruntare empirică a unui sistem de propoziţii al unei teorii nu este exterioară, ci interioară teoriei – în sensul că problematica îşi creează propriile obiecte – verificarea „empirică”, în măsura în care demonstrează netemeinicia propoziţiilor teoretice, demonstrează contradicţiile interne ale sistemului teoretic. În concluzie, dacă admitem – fără a atribui acestei admisiuni un caracter apodictic – faptul că o critică teoretică porneşte de la confruntarea „empirică” a sistemului teoretic luat în considerare, paşii logici necesari ar fi: (a) indicarea punctelor de conflict între sfera confruntării „empirice” şi sistemul teoretic în chestiune – fără a trece cu vederea că aceasta nu e deloc o operaţiune mecanică, întrucât confruntarea trebuie realizată ţinând cont de nivelul de abstracţie al propoziţiei; (Când vorbim de abstracţie, o facem, desigur, în sensul ipotetico‑deductiv al termenului, nu în sensul inductiv.) (b) pornind de la punctele de dezacord, identificarea problemelor teoretice; (c) pornind de problemele teoretice, demonstrarea contradicţiilor teoretice interne care conduc la prăbuşirea sistemului teoretic; (d) propunerea unui sistem teoretic alternativ ce poate depăşi contradicţiile interne ale celui anterior.

Revenind la dezbaterea Poulantzas‑Miliband, cred că a devenit clar că volumul lui Miliband, în pofida interesului incontestabil pe care‑l prezintă, are o anvergură teoretică limitată, întrucât analiza nu depăşeşte pasul (a). În orice caz, Poulantzas tinde să sugereze că întreprinderea critică este incompletă, deoarece paşii (b) şi (c) n‑au fost parcurşi („să supună aceste ideologii criticii ştiinţei marxiste prin demonstrarea inadecvării lor la real”); şi nici pasul (d) („o condiţie prealabilă a oricărei abordări ştiinţifice a „concretului” este explicitarea principiilor epistemologice ale prelucrării sale”).^[14]

Însă, conform lui Poulantzas, Miliband nu doar că nu a supus criticii ştiinţifice concepţiile ideologice ale adversarului, ci, rămânând pe terenul acestuia, a sfârşit prin a incorpora „necritic” chiar acele concepţii. Aceasta, spune el, se reflectă în predominarea unei problematici a subiectului în teoria lui Miliband, în care motivaţiile actorilor sociali ocupă un rol central în explicarea schimbării istorice. Totuşi, în acest punct, simt că şi critica lui Poulantzas a mers puţin prea departe. Textul lui Miliband nu a avansat atât de mult în câmpul formalizării teoretice încât să ne îndreptăţească să acceptăm afirmaţia categorică a lui Poulantzas că Miliband ar reduce „rolul statului la comportamentul şi conduita membrilor aparatului de stat”. Textul lui Miliband permite lecturi diferite, i.e., că, de pildă, legăturile dintre membrii aparatului de stat şi membrii clasei conducătoare sunt un indiciu al dominaţiei de clasă şi nu cauza sa etc.

Metoda lui Poulantzas

Acceptând că volumul lui Miliband rămâne în preistoria formalizării teoretice, ce să facem cu lucrarea lui Poulantzas, care e o încercare de a călăuzi explicit în această direcţie a formalizării teoretice? Cred că, în această privinţă, rezultatele sunt departe de a fi satisfăcătoare. Nu atât din motivele arătate de Miliband, i.e., o investigare empirică inadecvată, ci exact dimpotrivă, datorită absenţei unei confruntări teoretice cu problematica adversarilor săi. Poulantzas nu încearcă să demonstreze contradicţiile interne ale problematicilor pe care le respinge şi forma în care propria problematică depăşeşte aceste contradicţii, ci se limitează la a descrie punctele de dezacord şi a continua să meargă înainte. Să luăm un exemplu. Poulantzas citează textele din Marx despre formarea proletariatului şi distincţia între clasă‑în‑sine şi clasă‑pentru‑sine, concluzionând:

[…] Una din lecturile făcute acestor texte trebuie respinsă de la început, pentru că este legată de problematica „grupului social”, care nu ocupă niciun loc în analiza lui Marx: aceasta este lectura istorico‑genetică […].^[15]

Şi continuă chiar mai apăsat:

[…] Această lectură a analizei lui Marx e legată de o problematică istoricistă: trebuie subliniat aici că inadecvarea ei este cel mai clar dezvăluită chiar în teoria claselor […].^[16]

Şi urmează o descriere a teoriei claselor în două versiuni ale problematicii istoriciste: Lukács şi interpretările funcţionaliste la Marx (Geigner, Dahrendorf, Bourdieu). Cum se dezvăluie în teoria claselor această inadecvare a problematicii istoriciste? Răspunsul îl aflăm două pagini mai jos:

[…] această concepţie eşuează în a recunoaşte două fapte esenţiale: primul, că agenţii producţiei, de exemplu muncitorul salariat şi capitalistul, ca „personificări” ale Muncii salariate şi Capitalului, sunt consideraţi de Marx drept suporturi sau purtători ai unui ansamblu de structuri; al doilea, că însele clasele sociale nu sunt niciodată concepute în mod teoretic de către Marx drept originea genetică a structurilor, dacă ne referim la problema definirii conceptului de clasă. Vom vedea de ce […].^[17]

Însă aceasta nu demonstrează că problematica istoricistă îşi dezvăluie inadecvarea în privinţa teoriei claselor, ci doar că îşi dezvăluie inadecvarea în raport cu problematica lui Poulantzas. Faptul că două concepţii diferite despre aceeaşi realitate se pot opune una alteia nu este surprinzător. Sarcina importantă ar fi fost să se arate contradicţiile interne ale problematicii istoriciste cu privire la teoria claselor, cu alte cuvinte să se fi detectat problemele teoretice şi trasat direcţia care conduce de la problemele teoretice la criza problematicii, şi să fi arătat, în sfârşit, în ce fel problematica anti‑istoricistă este neafectată de asemenea contradicţii. Citatul de mai sus se încheie cu un „Vom vedea de ce”. Însă ceea ce vedem de aici înainte este dezvoltarea teoriei lui Poulantzas despre clasele sociale, fără nici cea mai mică tentativă de critică la adresa curentelor istoriciste, alta decât o declarare a diferenţelor. Aceeaşi procedură este urmată în analiza ideologiilor şi birocraţiei şi, în general, peste tot în scrierea lui Poulantzas.

Revenind la analiza noastră de mai sus, putem spune că, dacă Miliband a plecat de la şi a rămas de‑a lungul întregii sale analize în stadiul (a), Poulantzas şi‑a început analiza şi a rămas apoi mereu în stadiul (d). Stadiile (b) şi (c) figurează doar formal în analiza sa, întrucât critica lui la adresa problematicilor opuse constă nu în determinarea contradicţiilor lor interne, ci într‑o simplă descriere a diferenţelor între ele şi propria sa problematică. Ceea ce lipseşte la Poulantzas este o concepţie dialectică a procesului de cunoaştere, însă această concepţie este incompatibilă cu ideea unor problematici privite ca universuri închise, neconectate la contradicţiile interne ale problematicilor anterioare.

Supra‑determinism structural?

Să examinăm din acest unghi critica pe care o aduce Miliband lui Poulantzas. Perspectiva teoretică a acestuia din urmă a fost botezată de Miliband, în primul său articol, supra‑determinism structural, iar în cel de‑al doilea abstracţionism structuralist. Prima critică se referea la conţinut, iar cea de‑a doua la metoda de creare a conceptelor (nu doar la metoda de analiză). Prima critică a lui Miliband mi se pare în mod special eronată şi greşit orientată nu în ce priveşte apelativul supra‑determinism structural – care poate fi corect –, ci atunci când susţine că acest supra‑determinism structural îl împiedică pe Poulantzas să ridice în mod corect problema autonomiei relative a statului. Nu există incompatibilitate – aşa cum pare să creadă Miliband – între caracterul obiectiv al relaţiei dintre clasa burgheză şi stat – „constrângerile structurale ale sistemului” – şi autonomia relativă a chiar acestui stat. Din punctul de vedere al lui Poulantzas, această autonomie relativă ar fi în schimb un element structural, altfel spus rezultatul unei anume articulări între instanţele corespunzătoare modului de producţie luat în considerare; în acest sens, o determinare mai obiectivă a sistemului ca întreg. Autonomia relativă a statului şi determinarea sa obiectivă ar fi incompatibile doar dacă această autonomie ar fi înţeleasă ca o ruptură în lanţul necesităţii şi ca o apariţie – relativă, totuşi – a unui tărâm al libertăţii. Însă această opoziţie are sens doar în interiorul unei problematici a subiectului, pe care Poulantzas o exclude prin definiţie. De fapt, dacă şi‑ar fi bazat critica pe forma în care înţelege Miliband autonomia relativă a statului, Poulantzas ar fi putut găsi aici un argument a fortiori pentru a‑şi verifica suspiciunile faţă de înclinaţiile „istoriciste” ale oponentului său. Într‑un mod similar, nu cred că afirmaţia lui Miliband că supra‑determinismul structural al lui Poulantzas conduce în mod necesar la o indiferenţă faţă de formele diferite ale statului şi guvernării este una validă. El conduce doar la o explicaţie structurală a acelor forme diferite, o explicaţie probabil diferită de cea pe care ar oferi‑o Miliband. S‑ar părea că Miliband lucrează cu o opoziţie simplistă, în care adjectivul „relativ” constituie doar o delimitare faţă de o autonomie concepută în termeni de libertate. Dimpotrivă, pentru Poulantzas, caracterul „relativ” al unei autonomii indică faptul că ea aparţine unei lumi a determinaţiei structurale şi că numai în cadrul acesteia, ca un moment particular al ei, trebuie elaborat conceptul de autonomie. În afară de aceasta, excelenta carte a lui Poulantzas Fascisme et Dictature^[18] este cea mai elocventă demonstraţie că autorul ei e foarte conştient de anvergura diferenţelor între formele de stat la care se referă Miliband.

În ce priveşte problema bonapartismului, sunt de acord cu Miliband că Marx şi Engels nu l‑au considerat niciodată un fenomen caracteristic tuturor formelor de stat; dimpotrivă, el este o formă excepţională. După cum a indicat‑o Miliband foarte limpede:

[…] bonapartismul nu este deloc religia burgheziei – el este ultima să resursă în condiţiile unei instabilităţi politice atât de mari, încât reprezintă o ameninţare la adresa conservării ordinii sociale existente, incluzând aici, desigur, şi sistemul de dominaţie care este partea centrală a acelei ordini. […].^[19]

Totuşi, cred că abuzul textual evident al lui Poulantzas rezultă din încercarea sa de a se război cu o problemă ce pare neglijată în analiza lui Miliband, chiar şi la nivel empiric: cea a relaţiei între facţiunile în mâinile cărora se află puterea de stat şi clasele dominante. Fără îndoială, Miliband ar protesta, susţinând că o bună parte a cărţii sale e dedicată tocmai tratării aceste probleme; ceea ce e foarte adevărat, însă el o face din perspectiva opusă: încercând să arate unitatea celor două. Această problemă – procesele factuale prin care e instituită conexiunea dintre clasa dominantă şi grupurile care deţin puterea – este, pentru Poulantzas, una minoră: pentru el, unitatea sistemului e o unitate bazată pe structuri obiective, iar problema centrală este ca, plecând de la o determinare generală obiectivă, să se constituie în termeni structurali conceptul autonomiei relative a diferitelor nivele. Pe scurt, Miliband este interesat de determinarea canalelor concrete care au instituit în Europa de Vest legătura dintre facţiunile ce deţin puterea politică şi clasele dominante, iar în acest sens el scoate în evidenţă elementele de unitate dintre cele două. Dimpotrivă, Poulantzas este interesat de determinarea, la nivel teoretic, a caracterului autonom al politicului în interiorul modului capitalist de producţie, iar în acest sens el scoate în evidenţă elementele de separaţie dintre clasa dominantă şi facţiunea care deţine puterea. Concluzia pare clară: ei analizează probleme diferite. Totuşi, lucrurile nu le apar astfel niciunuia dintre cei doi autori, şi aşa se întâmplă, prin urmare, că Poulantzas crede că Miliband a evidenţiat atât de mult legătura dintre clasa dominantă şi elita la putere, încât recunoaşte autonomia relativă a statului doar în cazul fascismului – ceea ce e fals –, iar Miliband consideră că Poulantzas a evidenţiat atât de mult regimurile ce reprezintă o excepţie, încât şi‑a pierdut orice interes faţă de forma democratic‑burgheză a statului, sau, ceea ce‑i mai rău, că nu vede nicio diferenţă între cele două forme. Această presupunere a lui Miliband este, şi ea, greşită. Ce se întâmplă în această ultimă privinţă e, în primul rând, că termenii problemei analizate de Poulantzas se reflectă mult mai clar în regimurile capitaliste „autoritare” decât în cele parlamentare, iar în acest sens e normal să apeleze la ele atunci când caută exemple; în al doilea rând, cartea lui Poulantzas nu se referă doar la Europa de Vest, ci la modul capitalist de producţie în general, iar la acest nivel s‑ar putea spune, poate, că „regimurile excepţionale” sunt regula.

[…]