Despre stânga, cu nelinişte

Introducere

 Critica personajelor de dreapta declarată, a discursurilor, programelor şi politicilor? Desigur, dar noi ce le opunem? Mai suntem credibili atunci când, deşi este foarte clar căPSD nu oferă alternative la ceea ce criticăm, sunt unii printre noi care sugerează că „totuşi, el nu e atât de rău”? Dar pe mine nu mă interesează prea mult cei care deplâng „neîndemânarea”USL în episodul referendumului sau care îşi arată talentul muşcând – pe drept, fireşte, dar deja pe o miză cumva secundară – ţintele predilecte (enumerate mai sus). Sunt preocupată, însă, de imaginea pe care o oferim noi, un număr, nu foarte mare, de entuziaşti ai poziţionării „contra curentului”.

Oferim analize – frumoase, interesante, corecte – despre tot felul de aspecte din societate şi învăţăm mereu citindu-le. Sigur că învăţăm şi din etalarea unor puncte de vedere vulnerabile, dar oare e suficient? Nu e, ştim cu toţii. Discutăm critic – şi modelul demn de luat în seamă este contribuţia la  critica anticomunismului – şi învăţăm: dar evenimentele se succed atât de repede încât nu avem suficient timp să ţinem pasul cu ele. Adică, nu avem nici măcar puterea de a le introduce în interpretările noastre, de a le evidenţia din punctul nostru de vedere semnificaţiile. Rezultatul – în ţara noastră, aici pe CA, dar şi în lume – este că stânga este slabă, incapabilă să preia puterea/să determine asumarea puterii de către perspectiva omului obişnuit, doritor (fiecare în parte din numărul mare ce este principala caracteristică a acestui om) să trăiască o viaţă demnă, să-şi manifeste unicitatea prezenţei sale în lume. Căci, în ultimă instanţă, totul ţine de preluarea puterii: dacă puterea politică – în sensul de relaţii de dominaţie – nu este dislocată, nu are rost să ne amăgim că nonconformismul nostru ar avea vreo valoare.

 Chiar nu are? Deocamdată ne aflăm – pe plan mondial, cu toate diferenţele şi rămânerile în urmă dintr-o ţară sau alta (şi dintr-o perioadă sau alta, pentru că acumulările de experienţe, de exemplu, duc la înţelegeri mai bune) – într-o „eră” de formare, pregătire (inclusiv a spiritului critic), pricepere, experimentare, nedumerire şi tatonare. Este, cumva, analogă secolului al XIII-lea pregătitor al revoluţiei franceze (şi a început odată cu critica societăţii capitaliste de după Primul Război Mondial). Contează foarte mult să participăm la asta. Dar, pur şi simplu, trebuie să privim cu circumspecţie propriile noastre încercări.   

 Încă o dată despre diferenţa stânga-dreapta[1]

 Nu atitudinea faţă de valorile egalităţii şi libertăţii în sine, ci faţă de raporturile de dominaţie-supunere (de putere) este ceea ce diferenţiază poziţiile politice. A considera aceste raporturi ca fiind naturale şi eterne – dreapta – sau, dimpotrivă, ca istorice şi istoric determinate – stânga – înseamnă, în fond, a milita pentru prezervarea acestor raporturi şi a oricărui fel de establishment ce asigură mai bine această prezervare, sau, dimpotrivă, contra acestor lucruri. Desigur că, dacă toate tipurile de dreapta asigură criteriul de mai sus, deşi în maniere diferite, nu toate tipurile de stânga se înscriu în caracterizarea enunţată.

 Ca urmare şi discutând doar despre stânga, se poate spune că există un sens maximalist, care are în vedere tocmai negarea eternităţii dominaţiei de clasă şi exploatării – susţinut de doctrina comunistă – şi unul minimalist, ce vizează ameliorarea condiţiilor de viaţă, creşterea sau, cel puţin, păstrarea drepturilor categoriilor dominate în cadrul sistemului – promovat în practică de către social-democraţie, indiferent de nuanţele acesteia, dar înainte de etapa capitalismului globalizat (deoarece în această etapă social-democraţia îşi pierde specificul de stânga şi devine o formă disimulată a dreptei) –. Ambele sensuri au în vedere şi aspectele economice şi cele politice, în diferite grade. (În acest sens, stalinismul a fost sistemul care a demonstrat că doar centralizarea economiei – deşi mai eficientă un timp cel puţin decât proprietatea dispersată, vezi doar anii 1929-1933 – nu este suficientă pentru a caracteriza o politică economică ca fiind de stânga. Ea a putut fi mai la stânga decât altele, dar nu de stânga în sensul consecvent, deci maximalist. De asemenea, doar intervenţia statului în economie – înfăptuită şi în Marea Britanie keynesistă şi America New Deal-ului, dar şi în Germania nazistă – nu este neapărat semnul stângii: important este scopul politicii şi, desigur, articularea cu alte valori-mijloc, ca drepturile omului, de exemplu.) 

 Pe scurt, „stânga” social-democrată – marcată de reformismul bernsteinist, de congresul de la Bad Godesberg şi de spiritul de coabitare şi rotativă – nu reprezintă o critică anti-sistem şi nu are drept scop practic decât amenajarea puterii în aşa fel încât să asigure o anumită bunăstare populaţiei, o guvernare capabilă de a controla sistemul şi o poziţie de parteneriat politic pentru propria birocraţie politică. Iar în capitalismul transnaţional de astăzi, tezele reformismului social-democrat sunt şi ele în criză, cu atât mai mult cu cât reglarea eficientă a capitalismului nu (mai) este o chestiune încadrată în graniţele statului-naţiune. (Din aceste puncte de vedere, dreapta, mai ales cea respectabilă, nu se distinge prea mult de o asemenea „stângă”.)

 Totuşi, nu trebuie să uităm nici originea anti-sistem a doctrinei socialiste şi, mai ales, nici subtextul  său: 1. În acest subtext, dacă în practică nu are loc asigurarea unor obiective de stânga, este oricând posibilă catastrofa (acest ultim cuvânt în sensul său etimologic, de răsturnare), totuşi  2. perspectiva, oricât de amânată, poate aparţine stângii. Tocmai originea doctrinei – în teoria lui Marx – a dat deschiderea maximalistă. Care, trebuie precizat, exclude ideea de teleologie, de predeterminare a perspectivei şi, în acelaşi timp, are în vedere sistemul global, trans-naţional, şi constă în aşa-numitul internaţionalism.

 Din cele de mai sus a apărut, aşadar, diferenţa dintre doctrină (manifestată prin lozinci şi discurs) şi, pe de altă parte, politică. Ambele au avut o evoluţie şi un conţinut concret determinat tocmai de schimbările istorice şi ale raporturilor de forţe. Ceea ce este însă interesant aici este că există şi o istorie a consensului sau opoziţiei dintre doctrină şi politică. Astfel, dacă la începutul din Occidentul secolului al XIX-lea, a existat o anumită potrivire între doctrină şi, pe de altă parte, obiectivele politicii stângii, dacă datele secolului al XX-lea au dus la o inerentă îndepărtare a politicii diferitelor tipuri de stânga de lozincile vânturate, astăzi această îndepărtare este atât de mare – cel puţin prin faptul că, la putere, toate partidele (inclusiv cele auto-intitulate a aparţine de stânga) aplică, într-un fel sau altul, politica de putere a celui mai puternic capital de astăzi, cel transnaţional, iar în opoziţie, toate partidele (inclusiv cele de dreapta) avansează critici ce sunt identificate a aparţine stângii – încât o concepţie larg răspândită este aceea a dispariţiei opoziţiei stânga-dreapta.

 De asemenea, din cele de mai sus, se separă analizele asupra discursurilor de la diferite niveluri. Aici am putea să amintim cu folos noţiunea de ideologie – ca reflectând atitudini, noţiuni, teorii, despre diferite aspecte ale societăţii sau despre societate ca întreg, din punctul de vedere al unei poziţii sociale (conştientizate sau nu, asumate sau nu, a propriei poziţii sociale sau a altora). Cu alte cuvinte, imaginile noastre despre societate nu sunt neutre, dar fiecare analiză socială – deci din punctul de vedere al unei poziţii sociale – urmăreşte explicaţia, aşadar adevărul. Conceptul de adevăr referitor la societate, relativ şi istoric ca toate celelalte concepte, nu este opus principial celui de ideologie, de reprezentare inerentă a poziţiei sociale. Doar  tipul de prezumţii, caracterul deschis sau ascuns al asumării unei anumite poziţii sociale şi, desigur, timpul istoric concret pot duce la divergenţa dintre adevărul despre societate şi reprezentarea intereselor. Perspectiva ideologică mediază obiectivul gnoseologic (adevărul), fără de care nu există nici o raţiune a analizei.

 De fapt, ideologia diferită este ceea ce duce la diferenţa dintre termenii de dreapta şi stânga. Şi tot ea determină ca, în pofida prejudecăţilor, şi ele istorice şi ideologice, diferenţa dintre ceea ce se numeşte îndeobşte nivelul politic – capacitatea critică raţionalistă, ducerea până la capăt a consecinţelor politicilor, refuzul argumentului autorităţii, aplicarea consecventă a vechiului cui prodest – al intelectualilor şi cel al non-intelectualilor să nu fie atât de mare sau, uneori, chiar deloc favorabilă primilor.

 Să menţionăm şi că alternanţa principial acceptată de către mainstream este între dreapta şi stânga în sensul lor minimalist. Sensurile maximaliste sunt respinse sub eticheta de a fi extremiste. Dar cele două extremisme sunt diferite. Această diferenţă este sesizată dacă extremismul politic este analizat potrivit a două criterii: atitudinea faţă de regimul politic şi atitudinea faţă de sistemul economico-social (sau, în ultimă instanţă, faţă de raporturile de proprietate).  Astfel, fascismul a fost extremism de dreapta: din punctul de vedere al raportului faţă de regimul politic, fascismul a fost anti-democratic, în timp ce potrivit poziţiei faţă de sistemul economico-social, fascismul a fost un apărător al capitalismului. După cum, doctrina comunistă este un extremism de stânga: comunismul este opus capitalismului, în timp ce, arătând limitele istorice ale regimului politic modern, susţine relaţiile democratice (drepturile omului…) într-un tipar ce depăşeşte modelul democraţiei occidentale, ca o latură esenţială a eliberării forţei de muncă.

 Criza istorică a stângii[2]

 Ideea modernă de stânga îşi trage seva, cum se bănuieşte, din sentimentele celor de jos de revoltă în faţa nedreptăţii şi a sorţii inexorabile, amestecate cu atitudinile intelectualilor umanişti de compasiune şi preocupare pentru îmbunătăţirea lucrurilor. Dar cum manifestarea ideii ca atare a fost rezultatul interpretării şi poziţiei practice a acestor intelectuali, iar ei au fost mereu dependenţi, în ultimă instanţă, de clasele posedante – chiar dacă fără putere politică, cel puţin un timp – înfăţişarea stângii a avut mereu culorile împestriţate ale dorinţelor utopice şi ale voinţelor prudente. În acest sens, steagul umanismului a fost destrămat de şirul evenimentelor şi a condus  şi la urmări nedorite şi chiar tragice, iar observaţia lui Heidegger despre umanism este corectă: trebuie umblat la conţinutul umanismului, simplul nume ce acoperă intenţii precise sau vagi nu justifică şi nu determină schimbarea umanistă a vieţii omului. Este important că Heidegger – după tinerii Marx şi Engels care au relevat puterea conştiinţei false de a săpa făgaşul acţiunii, inclusiv al filosofiei ce „demonstrează” existenţa plecând de la concepte – a dezvăluit calea metafizicii ca dezvoltare iscată din nume/noţiune şi slăbiciunea acestei căi: chiar dacă el s-a oprit – în ultimă instanţă, aşa cum se opreşte fiecare gânditor în momentul dat în care nu mai poate merge mai departe – în faţa raportului dintre nume şi viaţă, avansând (doar) metafora poeticului în şi prin care trebuie să locuiască omul.

 Umanismul iluminist a trasat jaloanele stângii moderne: era vorba despre libertatea egală a indivizilor şi/sau despre egalitatea lor în a se împărtăşi din condiţiile date de viaţă. Acest umanism, deci, a lucrat şi lucrează cu idealuri/concepte ideale şi, de aceea, vagi. Realitatea socială trebuia înghesuită în aceste idealuri: dar, cum această realitate este structurată de raporturi de forţe, de interese economice, deci vitale, de orizonturi culturale şi de concretul unic al situaţiilor, o rămânere în urmă a jaloanelor ideale, sau un decalaj al lor faţă de realitate este evidentă. Definirea stângii în termeni de ideal corespunde „etapei metaforice” a constituirii stângii moderne şi, de aceea, a defini stânga şi astăzi în acest fel înseamnă doar că rămânerea ei în urmă continuă.

 Dar de ce a avut – şi mai are – loc rămânerea în urmă a stângii? Oare numai deoarece oamenii folosesc noţiuni pentru a înţelege şi a acţiona, deci numai pentru că aceste noţiuni sunt sinteze istorice ale diversităţii experienţelor, numai deoarece abstractul şi generalul nu se suprapun peste concret şi particular? Aceasta este, desigur, o cauză epistemologică (ce evidenţiază caracterul de factor ontologic (explicativ pentru om) al logosului). Dar cauza fundamentală este sociologică: faptul că nu au existat condiţii sociale obiective – şi, deci, nici subiective – pentru ca oamenii să acţioneze (şi să acţioneze bine şi eficient) în aşa fel încât să adecveze procesele reale la aspiraţiile lor de libertate şi egalitate. De aceea, cantonarea în domeniul ideal: cumva singurul cert care le rămâne, tărâmul reconfortant al visării, dar şi, în acelaşi timp, drumul viclean al retragerii şi renunţării.

 Momentul istoric fondator al stângii moderne nu este, însă, cel al utopiei şi al Luminilor. Ci tocmai cel în care sunt prezente avertismentele legate de diferenţele dintre condiţiile obiective ale eliberării şi, pe de altă parte, dorinţa de viaţă demnă şi împlinită la nivel de masă. Este important să reţinem că Marx a prezentat concomitent două teorii/direcţii de abordare a problemei stângii.

 Pe de o parte, el a demonstrat că atât timp cât nivelul forţelor de producţie (al tehnicii, în esenţă) este slab, dominaţia de clasă (deci diviziunea clasială a societăţii) este necesară ca „metodă” istorică a oamenilor de a compensa prin constrângerea forţei de muncă acel nivel slab al tehnicii, şi că dominaţia de clasă a corespuns diviziunii sociale „tehnice” a muncii: diviziunea tehnică între supraveghetor (să spunem, în principiu muncă intelectuală) şi lucrător (muncă fizică) s-a transpus în diviziunea politică între clase dominante şi dominate şi, astfel, şi în diviziunea economică între posesorii de proprietate privată şi neposesori.

 Mai pe scurt, şi dominaţia şi, mai târziu, exploatarea din capitalism au fost legate de nivelul slab al tehnicii şi, deci, al forţelor de producţie: oricât de dureroase au fost oprimarea şi constrângerea, ele nu au putut fi anulate nici măcar prin revoltele care, desigur, au urmat mereu. Nici dominaţia şi nici exploatarea nu pot fi înţelese (doar) cu ajutorul noţiunilor de etică, pentru că ele nu sunt, în esenţă, fenomene morale ci social-economice şi reflectă raporturile istorice de forţe. Deplângerea şi indignarea în faţa lor nu sunt în nici un fel suficiente, dacă se doreşte schimbarea lor.

 Da, dezvoltarea forţelor de producţie – ceea ce presupune, evident, sistemul societal pe plan mondial, în aşa fel încât „forţele care stau la baza relaţiilor dintre oameni” să se dezvolte „ca forţe universale şi deci insuportabile” – „este o premisă practică absolut necesară” a eliberării de dominaţia de clasă şi de exploatare şi pentru că „fără ea nu se obţine decât o generalizare a sărăciei, iar odată cu mizeria crâncenă ar trebui să re-înceapă lupta pentru strictul necesar şi ar trebui să reapară toată vechea mârşăvie”[3].

 Este vorba, aşadar, despre un determinism obiectiv – ce permite să se ajungă la „legi” care, în societate fiind, au caracter de tendinţe – care a fost rău înţeles şi respins şi de către unii susţinători ai eliberării şi de către oponenţii de toate felurile. De către primii, deoarece părea că abolirea exploatării ar fi imposibilă, iar de către ceilalţi deoarece logica acestui determinism obiectiv evidenţia că fiecare sistem social este istoric (vremelnic) şi că el pregăteşte, prin jocul propriilor forţe, elementele noului sistem. Altfel spus, tocmai jocul acestor forţe, rezultat din propriile lor interese, constituie terenul – sau temeiul obiectiv, deci nu cel moral, de revoltă în faţa condiţiilor nedemne şi a nedreptăţii – de neînlăturat pe care poate avea loc transformarea anticapitalistă a relaţiilor sociale.

 Teoria determinismului obiectiv a părut a se opune revoluţiei aşteptate de mulţi încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. În realitate, această teorie se împleteşte cu aceea care cercetează dacă şi cum se poate constitui o alternativă (ca participanţi, politici, putere) la conducerea capitalistă a societăţii. După cum, dacă şi în prima jumătate a secolului al XX-lea mecanismele capitaliste se bazau încă pe forţele productive specifice primei revoluţii industriale – deci ideea determinismului obiectiv părea că susţine amânarea la nesfârşit a revoluţiei şi sugera cauza fundamentală a eşuării sau deturnării încercărilor de eliberare – din ultimele decenii ale secolului trecut a început momentul de bifurcaţie istorică pe care încă îl trăim. Astfel că astăzi, dimpotrivă, teoria determinismului obiectiv – cu condiţia de a nu ne pierde luciditatea – a căpătat cumva o importanţă mai mare decât înainte: avântul revoluţiei din ştiinţă şi din tehnică, ritmul extrem de alert al descoperirilor ce permit o viaţă demnă şi creatoare a tuturor oamenilor de pe Pământ, productivitatea formidabilă ce asigură anularea factorului ontologic al rarităţii şi înlocuirea sa cu abundenţa posibilă, nivelul la care a ajuns înţelegerea de către oameni a propriilor lor experienţe istorice, toate acestea coexistă cu – şi sunt obstrucţionate de către – organizarea capitalistă a societăţii, cu iraţionalitatea războaielor şi a fondurilor pentru distrugere, a proprietăţii private şi a fragmentării, a manipulării şi a controlului alienant al omului. Astăzi teoria determinismului obiectiv pare că, în opoziţie cu sentimentul anterior al amânării, arată că „ar fi timpul”, că „timpul nu mai are răbdare”, că tocmai lucrurile, relaţiile şi instituţiile construite de om cer transformarea. Şi că numai oamenii, cu slăbiciunile şi inerţia lor, sunt cei care fac ca impresia de ireversibilitate a capitalismului să fie atât de puternică.

 Şi într-adevăr. Oare nu e limpede că nici o tendinţă nu are loc automat, ci prin acţiunile, conştiinţa, impulsurile, iniţiativele, creativitatea, visurile, idealismul oamenilor, şi, încă, prin ciocnirea acestor elemente „subiective”? Ei bine, tocmai aceasta a fost teoria lui Marx. Adică ea a unit în explicarea problemei cele două paradigme, aceea a condiţiilor obiective şi aceea a factorului subiectiv. Iar această unire nu este decât o sesizare a adevărului vieţii, adică a contradicţiilor şi a caracterului contradictoriu constitutiv şi inerent societăţii.

 Aşadar, pe de altă parte, trebuie să înţelegem „factorul subiectiv”, nivelul şi modul în care conştiinţa oamenilor conturează convingerile, inteligenţa practică şi voinţa de a acţiona – permiteţi-mi o exprimare leneşă – în consens cu logica obiectivă. „Factorul subiectiv” este numai conştiinţa: împărţirea în clase (şi, desigur, şi polarizarea socială, inclusiv la nivel subiectiv), lupta de clasă sunt date obiective. Poziţia socială şi condiţia celor mulţi poate determina indignare şi spirit de revoltă dar, cum forţa dominaţiei este nu numai materială ci şi spirituală, doar situaţia obiectivă de proletar[4] nu duce la hotărârea de a duce mai departe sentimentul de adversitate la capitalism. În fond, oamenii sunt atât de bine integraţi în „societatea spectacolului” (Debord), atât de alienaţi şi de controlaţi şi, în acelaşi timp, este atât de clar că psihicul uman nu poate suporta la nesfârşit un comportament de manifestaţii, greve şi revoltă continuă, încât de cele mai multe ori opoziţia este împotriva „împrejurărilor locale, înconjurate de superstiţii”[5], a şefului, a locului de muncă, sau a liderilor politici, chiar a întregii clase politice[6].

 Capitalismul duce, cu tot consumul de masă susţinut de politicile specifice statului social, la polarizare, adică (datorită tendinţei de reducere a ratei profitului) la şomaj şi scăderea veniturilor majorităţii populaţiei. Dar sărăcia ca atare nu este defel un factor de conştientizare socială: dimpotrivă, precaritatea condiţiei o aduce şi mai jos, la nivelul de Lumpenproletariat, de calici ce se vând, pentru a supravieţui, oricui şi care pot forma, astfel, chiar masa de manevră a celor mai reacţionari „oameni providenţiali”, aventurieri ai momentului Dar dacă este aşa – iar atacul capitalismului asupra welfare state este vizibil peste tot – ce şansă mai are constituirea „factorului subiectiv”?

 Căci, după cum se ştie, teoria lui Marx constă în descrierea trecerii proletarilor din stadiul de în sine – conştiinţa lor de clasă fiind cu totul subordonată obiectivului de a realiza, fiecare, statutul de forţă de muncă ce îşi găseşte un loc de muncă (şi cât mai bun, desigur) – la stadiul pentru sine, în care conştiinţa lor de clasă nu mai este îndreptată doar spre amenajarea „împrejurărilor”. Doar acum se constituie conştiinţa revoluţionară. Avem de-a face, deci, cu două figuri sau ipostaze ale proletarilor, corespunzătoare unor momente istorice diferite şi unor niveluri diferite ale conştiinţei de clasă.

 Legătura dintre aceste ipostaze are loc, de asemenea, prin fenomene duble. Pe de o parte, dezvoltarea tehnicii cere creşterea nivelului de competenţă şi cultură a forţei de muncă în general şi interdependenţa şi cooperarea ei ca „muncitor colectiv”, iar această tendinţă are loc, desigur, pe plan mondial. (Şi, în fond, tot ce vedem astăzi, expandarea mijloacelor de informaţie şi comunicare relevă o nouă etapă a „muncitorului colectiv” ce se suprapune din ce în ce mai mult cu întreaga societate). Pe de altă parte, constrângerile raporturilor de forţe îi fac pe oameni să nu aştepte schimbarea condiţiei, sau chiar numai ameliorarea ei, de la ceea ce se întâmplă în plan obiectiv. Ei se manifestă, însă, şi datorită tradiţiei obiective a împărţirii lumii în state-naţiuni şi datorită presiunii ideologiei dominante ce accentuează inerţia viziunii fragmentate despre lume, numai în sine, protestând şi căutând să opună înfăţişării izolate a exploatării o luptă la fel de fragmentată, deci ineficientă. (De aceea, nici lupta sindicală şi nici perspectiva „stângii” social-democrate nu mai sunt suficiente).

 Ca urmare, aceia care înţeleg mai bine toate acestea trebuie să fie mereu militanţi ai unei conştiinţe sociale pentru sine. Dar ei trebuie nu doar să explice, să „lumineze” de sus – aşa cum cerea Iluminismul – ci să fie părţi ale dezbaterii publice a clasei (a societăţii întregi, în fond) asupra fenomenelor şi reacţiilor sociale. De-altfel, nu la asta trimite publicitatea/caracterul public al scrierilor (Kant) şi discursurilor militante?

 Aşadar, în plan subiectiv trecerea la un nivel superior de conştiinţă socială are loc, în principiu, prin educaţia politică şi spirituală comună a clasei (în care, desigur, militanţii şi intelectualii militanţi sunt foarte importanţi, dar nu confiscă rolul de educator) şi, evident, prin organizarea politică de clasă. Această organizare însoţeşte proletarii din primul lor moment: deci precede clarificările şi autocritica fără de care proletarii nu sunt pe măsura vremurilor.

 Este suficient? Teoria lui Marx este deschisă: fireşte, ea nu putea decât să jaloneze un proces istoric care, să nu uităm, nu este prestabilit. Logica lucrurilor permite concluzia că este posibilă eliberarea de exploatare[7] ca joncţiune între planul obiectiv şi cel subiectiv: dar e vorba numai de posibilitate.

 Totuşi, tocmai această idee de posibilitate – care pare sâcâitoare stângiştilor dogmatici – este temută de către cei care îşi asumă dominaţia societăţii. Căci ea include datele despre logica obiectivă a sistemului, ce le şubrezeşte inexorabil puterea. Şi atunci, ceea ce pot ei să facă este numai să oprească transformarea conştiinţei la nivel de masă în ceea ce am numit în mod sec factor subiectiv al schimbării sociale. Şi o fac foarte bine, dar deocamdată, fără modalităţile radicale şi definitive date de ştiinţă în a controla cu totul voinţa, procesul nu este infailibil.

 Stânga a intrat în criza ei – istorică, dat fiind că a fost determinată de cauze sociale şi, în acelaşi timp, poate fi vremelnică – după momentul Marx. Criza constă în decalajul dintre obiectivele ei de eliberare de exploatare şi dominaţie de clasă şi, pe de altă parte, condiţiile obiective improprii pentru aceste obiective. De aici, momentele ulterioare – cel social-democrat şi cel al lui Lenin – de adecvare a stângii la aceste condiţii. Primul a ilustrat această adecvare în situaţia favorizantă din ţările Centru şi doar de aici s-a răspândit el. Iar evoluţia sa – trădarea de către social-democraţie a celor pe care spunea că îi reprezintă, în 1914, social-liberalismul şi slăbiciunea (din nou trădare, în fond) în faţa extremei-drepte, orbirea teoretică din Declaraţia Internaţionalei socialiste din 1951 şi apoi în programul de la Bad Godesberg din 1959, perioada anilor 80 din secolul trecut şi până astăzi – arată că social-democraţia nu-şi poate, nici în teorie şi nici în practică, depăşi nici propria criză şi nici pe aceea a stângii. Al doilea moment a venit din perspectiva ţărilor periferice şi, de aceea, a reprezentat un efort şi o încleştare fără precedent, o replică perspectivei statice social-democrate[8]: revoluţia bolşevică a dus şi la o schimbare calitativă a vieţii majorităţii populaţiei din Rusia rămasă în urmă, dar şi fenomene nedemocratice implicând această majoritate şi care au arătat că, aşa cum a insistat Lenin, dacă eliberarea de exploatare depinde de condiţiile obiective (menţionate mai sus), atunci cel puţin continuarea procesului revoluţionar, aşa limitat cum putea să fie, cere internaţionalizarea sa: fără o revoluţie în Europa, aceea din Rusia nu avea decât şansa dată de particularul încarnat în lideri şi împrejurări.

 Momentul „alternativ” al anarhismului ilustrează şi el criza istorică a stângii[9], căci a susţine dispariţia statului înainte de termen şi a-l înlocui cu asociaţii autoconduse fără a ţine seama de condiţiile obiective – şi deci şi fără a lua în seamă problema transnaţionalizării – este şi utopic (deci o rămânere în urmă faţă de momentul Marx) şi incorect. Încercările de asemenea asociaţii –de la kibutzim la cooperative – sunt doar moduri de inserţie temporar avantajoasă în sistemul care nu este pus deloc sub semnul întrebării, din moment ce asociaţiile nu dislocă puterea politică[10].

 Troţkismul este o direcţie doctrinară ce reprezintă, în acelaşi timp, şi o manifestare şi o încercare de depăşire a crizei stângii. Troţkismul neglijează condiţiile obiective  şi, de aceea, consideră că doar trădarea liderilor ar fi dus la „desfigurarea revoluţiei”. Dar oare nu avem suficiente motive de mânie împotriva acestor lideri? Oare nu vedem consecinţele comportamentului lor şi posibilitatea eroismului ce legitimează întrebarea celebră „ce-ar fi fost dacă…”? Oare nu suntem martorii distrugerii şi irosirii atâtor vieţi pe fundalul cinismului „singurei lumi posibile” şi nu înţelegem deloc că nici vălul călduţ al falsului confort nu anulează distrugerea şi irosirea? Şi că oamenii pot, totuşi, să-şi depăşească egoismul şi să considere, mai mult sau mai puţin corect, că numai revoluţia mondială este soluţia[11]? Căci, într-adevăr, troţkismul este important tocmai prin sublinierea activismului internaţionalist, a depăşirii fragmentării luptelor potrivit fragmentării administrative în state-naţiuni.

 Deoarece, astăzi o direcţie ideologică principală este aceea de a oferi imagini fragmentate, adică de a frâna înţelegerea dialecticii naţional-transnaţional. Vezi teoria demondializării într-o variantă de dreapta radicală: a reîntoarcerii în ţările de origine  a industriilor delocalizate în Lumea a Treia de către capitalism în ultimii 30 de ani şi a revenirii la suveranitatea statelor din perioada welfare state, deci a protecţionismului. După cum se ştie, acest protecţionism este, pe de o parte, o vorbă goală în perioada capitalului transnaţional iar pe de altă parte, nu ar rezolva nici o problemă economică actuală. Opusă variantei de mai sus este teoria demondializării din dezbaterile stângii: în accepţia acesteia, este necesară împletirea fenomenelor de mondializare (legate de cooperarea privind bunurile comune ale umanităţii – natura, resursele, cunoştinţele, ştiinţa şi tehnica, medicamentele, cultura –) şi demondializare, în sensul nu de reîntoarcere la statul naţional din perioada welfare state, ci de reforme pentru reconstruirea democraţiei, adică a puterii de decizie a cetăţenilor, dar şi pe plan naţional şi regional şi mondial, deci de control asupra instanţelor politice (ale statelor şi ale celor regionale şi mondiale)[12].

 Lăsând la o parte acest aspect, se poate conchide că stânga este încă în criză deoarece: 1) ea este acoperită şi astăzi de orientări în răspăr cu scopurile ei sau utopice, 2) chiar  între grupuri avansate (ca troţkiştii între ei) există tensiuni şi 3) mai ales – sau altfel spus, chiar tensiunile reflectă această situaţie – deoarece critica sa socială încă nu este întotdeauna „până la capăt”, corespunzând caracterului fragmentat al abordării ştiinţifice însăşi[13]. Cu alte cuvinte, nici ofertele sale teoretice nu sunt mereu consistente cu complexul dialectic avut în vedere şi nici capacitatea ei de a se implica în practica socială nu este decisivă şi pe măsura fenomenelor criticate.

 Asta, în general. Concret, există şi rămâneri în urmă determinate, desigur, de tot felul de cauze. Noi avem în faţă rămânerea în urmă a stângii/încercărilor de stânga din România. Alţii se confruntă cu alte niveluri dar, şi pentru că stânga mondială este fragmentată, cu aceeaşi criză.

 De ce cu nelinişte?

 Deoarece are loc irosirea groaznică şi ireversibilă a atâtor vieţi omeneşti: a majorităţii lor; şi fiecare trăieşte doar o dată. Iar stânga nu a reuşit – în afara încercărilor practice, oricât de parţiale, din Rusia sovietelor, din Estul anterior lui 1989 şi din experienţele din America Latină – să limiteze această irosire. Este datoria încă neonorată pe care trebuie să o rezolvăm, pe care stânga trebuie să o rezolve.

 Depinde de ea, de noi, dacă şi cât se formează – în această perioadă de tranziţie – caracterul universal al clasei celor fără putere sau, altfel spus, caracterul lor de clasă universală: ceea ce implică formarea conştiinţei lor critice şi lucide. Deocamdată, re-învăţăm să ne indignăm şi, mai departe, să ne angajăm[14]: să ne entuziasmăm şi să participăm la proteste – şi să vedem că nu sunt suficiente – mereu pe plan local şi, în acelaşi timp, să le depăşim obiectivele.

 Deocamdată, cei care au puterea dominaţiei învaţă cel mai eficient. De exemplu, dreapta a preluat demult metode ale stângii (sloganuri, manifestaţii, culori, pe care tinde să le transforme în derizoriu). În timp ce „stânga” preia logica dreptei (de ex. opoziţia la lideri, şi nu la structura politicii[15], sau circumscrierea naţională şi locală a luptei şi refuzul internaţionalismului) şi astfel cooperează în procesul de decredibilizare a ideii de alternativă posibilă în faţa dreptei. Dar, aşa cum nu doar vânătorul ci şi vânatul devin mai isteţi în întrecerea lor, aşa este posibil să îi depăşim.

 De ce preluarea puterii?

 Pentru că  democratizarea reală („până la capăt”) a societăţii este, cum se vede în lumea de astăzi, imposibilă în cadrul capitalismului. Fireşte, trebuie să luăm în seamă lumea în ansamblul ei şi nu vitrine preferate (ţări Centru cu tradiţia drepturilor etc.) şi nici momentul trecut al welfare state.

 Marx  a vorbit despre revoluţie după modelul celei franceze. Transformările din Rusia ar fi fost imposibile fără revoluţie. Dar astăzi totul pare mai complicat. Lucrurile se pot schimba şi prin strategia coerentă a reformelor, graduale prin natura lor, de care vorbea, de exemplu, Samir Amin[16]. Dar tocmai asta e revoluţia: transformarea structurală, indiferent de ritm. Totul este, însă, să fim consecvenţi. Să impunem noi ritmul.

_____________________