Temă: România, țara muncii ieftine – cum schimbăm modelul de dezvoltare
Are loc reforma pensiilor, un domeniu foarte sensibil pentru societate. Dumneavoastră sunteți un critic dur al acestor reforme. Spuneți-ne succint ce credeți că urmărește această nouă reformă? Ce se vrea de fapt prin această nouă reformă a pensiilor?
Răspunsul cel mai succint este următorul: reforma pensiilor are ca obiectiv ultim desființarea pensiilor. Sună apocaliptic, dar ăsta e adevărul. Și asta se petrece într-un context global și european, nu e o inovație românească. Nu întâmplător, este una din reformele majore din PNRR.
Iată ce spunea acum câțiva ani Ric Edelman, fondatorul și președintele executiv al companiei de servicii financiare Edelman Financial Services, una dintre cele mai mari firme de consiliere financiară din lume: „Vârsta de pensionare a fost o inovație a secolului 20, care trebuie depășită. Nu exista în secolul 19 şi nu va exista nici în secolul 21. Veți munci până la 75,85,95,105. Nu vă îngrijorați, nu este atât de înfiorător. Pentru că vă veți dori să faceți asta”.
Omul nu este un excentric, știe ce vorbește. Pensia a fost un accident al secolului 20 când Marx și Keynes erau încă atractivi și populari. Un accident socialist, aș zice eu, chiar dacă aplicat pe larg și în capitalism. Altfel decât capitalismul de astăzi. Pensia, în această interpretare socialistă, este o expresie a solidarității, un instrument al emancipării sociale. Noi asistăm, la scară globală, la un uriaș ciclu de inversare a emancipării sociale, care durează deja de mai bine de patru decenii.
Reforma pensiilor a fost fundamentată încă din 1994 de Banca Mondială (la noi textul noii legi este scris de fapt de Banca Mondială cu care Ministerul Muncii are contract de consultanță, plătit cu bani din PNRR). Atunci, Banca Mondială a propus schema cu 3 piloni:
Pilonul 1: un sistem gestionat public cu participare obligatorie și cu obiectivul limitat de a reduce sărăcia celor în vârstă
Pilonul 2 : un sistem de economisire gestionat privat cu participare obligatorie
Pilonul 3: un sistem de economisire gestionat privat cu participare facultativă
Dar care e motivul principal al acestei reforme?
Motivul invocat de Banca Mondială a fost unul apocaliptic: inversarea piramidei demografice va face ca statele să nu mai poată plăti pensiile. Nu va fi financiar sustenabil. Din start spun că e o exagerare. Pentru a prezice acest scenariu apocaliptic, Banca Mondială s-a bazat pe o ipoteză foarte pesimistă privind evoluția productivității. Istoria arată însă că din ce mai puțini lucrători au putut în timp plăti din ce în ce mai multe pensii. De ce s-ar schimba asta în viitor? Nu există niciun motiv rezonabil să credem că creșterea productivității nu va fi în stare să acopere sustenabil pensiile viitoare. Nu există niciun scenariu verosimil că progresul tehnologic va înceta.
Dar marea dezinformare pusă în circulație este că, în ipoteza chiar neverosimilă, că va exista în viitor o problemă serioasă cu sustenabilitatea pensiilor, ea va putea fi compensată cu pensii private, adică scheme de economisire personală. O spun pe șleau este o minciună gogonată. Adevărul pe care mai nimeni nu-l spune este că indiferent cine plătește efectiv pensiile, statul sau orice administrator privat, acest lucru se face din contribuțiile curente, cele din momentul plății efective a pensiilor. Capitalizarea contribuțiilor plătite în timp produce un număr într-un cont individual, dar acel număr nu se poate transforma în pensie efectivă, cu putere de cumpărare efectivă, fără contribuțiile curente din care se plătesc efectiv pensiile. Dacă statul (pilonul 1) nu are bani să plătească pensiile, nici pilonii 2 sau 3 nu vor avea acești bani. Mai mult, pensia publică mai poate fi salvată de stat prin creșterea contribuțiilor, adică a taxelor, prerogativă exclusivă a statului, pe care niciun fond privat de pensii nu o are. Această minciună gigantică că pensiile pot fi salvate de acumulările private de economii a prins pentru că demontarea ei ține de două domenii dificil de înțeles pentru publicul larg: macroeconomia și matematicile financiare sau și mai complicat, ce sunt banii? Sunt și economiști care își prind degetele aici.
Trebuie să ne uităm unde e încadrată reforma pensiilor în PNRR. La capitolul sustenabilitate fiscală. Așadar, din start, reforma pensiilor este concepută ca un instrument de austeritate, de salvare fiscală a statului. Rezolvăm problema echilibrului bugetului public sacrificând pensiile. Nu e cinic? Nu ar fi trebuit să pornim invers, să fixăm mai întâi ce ar însemna o pensie decentă și pe urmă să căutăm soluții pentru sustenabilitatea fiscală?
Reforma din PNRR atacă pilonul 1 punând un plafon pe anvelopa bugetului pentru pensii – acel faimos 9,4% din PIB – și în același timp încurajează pilonii 2 și 3 prin mărirea transferului din partea de contribuții de la pilonul 1 la pilonul 2 și facilități fiscale pentru pilonul 3. Pilonul 1 devine un soi de ajutor social pentru săraci, în mare parte el e și acum așa, iar pilonii 2 și 3 vor face pariuri în cazinoul financiar. Veniturile la bătrânețe nu vor depinde de stat, care, cum spuneam mai devreme, are în ultimă instanță prerogativa ridicării de impozite și taxe, ci de capriciile piețelor financiare. Ca fapt divers, cel mai mare fond de pensii suedez a pierdut recent 2 miliarde de euro, pariind pe Silicon Valley Bank și alte bănci americane care s-au prăbușit. Așa zisele pensii private nu pot oferi pensii mai mari (chestie de matematici financiare), ci doar riscuri mai mari.
Legat de acel plafon de 9,4% din PIB pentru pensii, este circulată ideea că el permite creșterea pensiilor, dat fiind că acum suntem sub acest plafon cu circa 1 procent. Nu este adevărat.
Pensiile în România poartă povara teribilă a inflației din anii 1990, când fiind indexate modest, pensiile au rămas mult în urmă.
În 2013, s-a introdus un coeficient de corecție pentru a lega pensia inițială de salariul mediu brut de economie. Într-un fel, el a fost binevenit pentru noile pensii, dar pe de altă parte, a creat o mare inechitate în sistem. Indicele de corecție poate merge până la 1,41, ceea ce înseamnă că pentru punctaje totale egale, pensiile pot fi diferite până la peste 40%.
Practic, în aceste moment în România există două puncte de pensie: unul valabil pentru calculul pensiei inițiale, în timp ce punctul de pensie cunoscut de toată lumea este utilizat doar pentru indexarea pensiilor aflate în plată.
Cei care au ieșit la pensie mai recent sunt avantajați de faptul că salariile au crescut mai rapid decât punctul de pensie.
Legea 127/2019 corecta această anomalie, introducând un indice de referință care trebuia să egalizeze pensiile cu același punctaj, după ce punctul de pensie creștea cu 40%. Legea trebuia să intre în vigoare la 1 septembrie 2021, dar a fost amânată aplicarea ei.
În PNRR este prevăzută egalizarea pensiilor, prin desființarea indicelui de corecție, dar egalizarea, pentru a se încadra în plafonul de 9,4%, se va face probabil la echivalentul unui coeficient de corecție mult mai mic decât 1,4, cum era prevăzut în Legea 127/2019. Pentru a fi posibilă, egalizarea la nivel mai ridicat al pensiilor ar fi avut nevoie de un plafon cu 2-3 procente mai înalt. Așadar, reforma din PNRR, consolidează opțiunea pentru pensii mici.
Tot în PNRR este prevăzută încurajarea creșterii vârstei de pensionare prin acordarea de bonusuri pentru ieșirea la pensie peste 65 de ani. Nu te obligă nimeni formal să muncești după 65 de ani, dar te obligă de fapt pensia prea mică dacă încetezi activitatea la 65 de ani.
O altă veste proastă din reforma aceasta a pensiilor este că indexarea pensiilor se face cu multă precauție, raportându-se doar la inflație, nu și la creșterea salariului mediu pe economie. Puterea reală de cumpărare a pensiilor în plată va scădea astfel în timp.
O componentă majoră a diversiunii este că tema pensiilor speciale a acaparat complet dezbaterea în spațiul public, iar despre pensiile celelalte nu se mai vorbește absolut nimic. E o tăcere de mormânt. Dacă deschizi televizorul sau facebook-ul ai senzația că singurul mare obstacol în calea prosperității economice, nu numai a pensionarilor, dar a întregii Românii sunt pensiile speciale. Din punct de vedere bugetar, economia care s-ar putea face prin reforma pensiilor speciale este insignifiantă, de ordinul zecimilor de procent din PIB, maxim 0,1 % din PIB. Or, pentru pensii cât de cât decente, este nevoie de un supliment de încă 2-3% din PIB (peste acel 9,4%). Alt ordin de mărime.
Rămâne partea etică, de dreptate socială. Aici, o spun clar, sunt o serie de abuzuri teribile. Eu le-aș identifica în 3 mari categorii: formula de calcul extrem de generoasă, mai ales pentru magistrați, vârsta de pensionare prea mică, mai ales la militari, și cea mai nerușinată dintre toate cumularea de mai multe pensii speciale. Ele pot și trebuie urgent eliminate, abuzurile, dar nu scos din joc conceptul care e în spatele pensiilor speciale. Aici e a doua componentă a diversiunii. O să spun ceva care probabil o să șocheze. Pensiile speciale (dacă se elimină abuzurile) sunt pensiile firești, nefirescul e la pensiile contributive. Atacul la pensiile speciale este foarte perfid, el țintește de fapt pensia publică în ansamblul ei. Nu întâmplător, USR care este adeptul înflăcărat al pilonilor privați, 2 și 3, strigă cel mai tare contra pensiilor speciale. Una e revolta contra abuzurilor de la pensiile speciale, legitimă și morală, alta e revolta contra conceptului de pensie specială, populistă și imorală.
Istoric, există două concepte privind pensia: a) pensia ca prelungire a salariului – „defined benefit scheme” b) pensia ca contrapartidă a contribuțiilor – „defined contribution scheme”.
La a) pensia se calculează ca rată de înlocuire a salariului, luându-se în considerare salariile din ultima perioadă (1 an, 2 ani, 3 ani, 5 ani, etc).
La b) există varianta în care contribuția fixează ierarhia pensiilor, iar pensia efectivă este decisă de opțiunea de politică economică a guvernului care fixează valoarea punctului de pensie (pensiile publice – gen pilonul 1) și varianta în care contribuțiile se capitalizează și piețele financiare decid pensia.
După al doilea război mondial, în capitalism, au dominat pensiile ca prelungire a salariului – „defined benefit scheme”, dar odată cu lansarea reformelor neoliberale acum patru decenii, ponderea pensiilor „defined benefit scheme” a scăzut continuu, și locul lor a fost luat de „defined contribution scheme”, mai ales varianta cu capitalizarea.
„Defined benefit scheme” este superioară „defined contribution scheme”, mail ales în contextul dominației macroeconomiei austerității pentru că guvernele sunt presate puternic să reducă cheltuielile bugetare în numele sacrosanctei sustenabilități fiscale și să fixeze astfel puncte de pensie modeste.
Pensiile speciale sunt la categoria „defined benefit scheme”. De aceea, eu spun că în logica emancipării sociale, pensiile speciale ar trebuie să fie regula, nu pensiile contributive. Noi trăim însă în plină inversare a emancipării sociale.
Da, pilonul 2 este o fază de tranziție de la pensia publică – pilonul 1 – la pensia privată – pilonul 3. Procesul durează cam 35-40 de ani, echivalent cu perioada de cotizare. Privatizarea pensiilor nu se poate face într-o zi ca cea a IMGB, durează decenii.
În Chile, economiștii cunoscuți drept „Chicago Boys” au avut mână liberă de la dictatorul Pinochet să facă un experiment complet cu cei trei piloni, înainte ca ideea să fie formal propusă de Banca Mondială. Acolo, nu mai există decât pilonul 3. Rezultatul este dezastruos. Experiment eșuat complet.
Dar cum vă raportați la pensiile speciale? Mie mi se pare că are loc un soi de castizare socială – o ierarhizare violentă pe bază de monopol al redistribuției financiare?
Am răspuns deja ce cred eu despre pensiile speciale. Conceptul e bun – pensia ca prelungire a salariului, dar abuzurile de la noi sunt oribile.
În privința castizării, cred însă că epicentrul acesteia, de unde pornește de fapt totul și se transmite și spre instituțiile statului, este în zona privată. Marile averi se fac în zona privată, autohtonă și străină. Statul e mai degrabă captiv. E suficient să vedem că cea mai mică aluzie privind o creștere de taxe provoacă un torent uriaș de revoltă. Și asta într-o țară pauperă fiscal. Avem venituri bugetare cu 15 puncte procentuale mai mici decât media UE. Și vine din zona privată, Consiliul investitorilor străini și multe alte asociații care fac un lobby infernal. Or, taxele sunt esențiale când vorbim de pensii. Pe de o parte, ele trebuie să fie la un nivel corespunzător, iar pe de altă parte, ele trebuie colectate.
Pensiile speciale sunt mizilic față de alte venituri speciale care se fac în zona privată. Cineva ar putea spune: treaba lor nu sunt bani publici. E falsă această separare bani publici – bani privați. Este un sistem economic în ansamblu unde prețurile într-o parte a sistemului, și marile averi se fac din prețurile mari, afectează și celelalte părți. Recenta criză a prețurilor la energie a venit din piață, nu de la stat, care e adevărat a fost complice. La capitolul castizare, părerea mea este că statul este partenerul junior al privatului.
Noi ne aflăm într-o combinație nefericită de ideologie și crasă incompetență. Pe de altă parte, reforma asta a pensiilor nu e recomandată doar pentru România. Unii sunt mai avansați, reformele sunt în faze diferite, dar toți merg în aceeași direcție: diminuarea pensiilor spre punctul final care este privatizarea totală.
Totuși, domeniul pensiilor nu face parte din prerogativele UE. E o prerogativă națională, dar pentru asta ar trebui mutată tema de la capitolul cu fiscalitatea la capitolul social. Ca să scoți pensiile de acolo, trebuie însă să vii cu alte soluții despre cum faci sustenabilitatea fiscală, căci asta e deja temă europeană, sunt figuri impuse.
Pentru asta trebuie crescute veniturile bugetare. Și principala cale este creșterea impozitelor și taxelor, mai ales că la noi sunt încă mici. Or, este extrem de nepopular acest lucru. Cel mai mare partid din România este „Partidul Taxe Zero”. În el intră toate partidele.
Protestele sunt legitime. Milioane de oameni au ieșit în stradă să manifeste contra unei reforme antisociale. Peste 70% dintre francezi sunt contra reformei și susțin protestele. Macron nu a avut nici măcar majoritate parlamentară, deși partidele sunt divizate și oricum nu reprezintă fidel revolta populației. Nereușind să adune voturile necesare, Macron a apelat la un soi angajare a răspunderii. Opoziția a depus moțiune de cenzură, dar a căzut la câteva voturi. Iar Curtea Constituțională a validat reforma pe 14 aprilie a.c., deși mulți juriști francezi consideră procedura, care ocolește de fapt dezbaterea și votul parlamentar, neconstituțională.
Reforma mărește vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani, mărește perioada de cotizare, dar ce e mai grav, elimină pensiile cu regim special, unde rata de înlocuire e mai mare, fixată în funcție de salariile din ultima parte a activității. În Franța sunt 42 de tipuri de pensii speciale. Desigur toată reforma se face, ca la noi, sub capitolul sustenabilității fiscale.
Aș vrea să recapitulăm puțin întregul proces, care se desfășoară la nivel global fiind sincron cu marele ciclu neoliberal de inversare a emancipării sociale. Reforma actuală a pensiilor, concepută încă de decenii în laboratoarele de idei neoliberale, în cazul acesta îndeosebi la Banca Mondială, urmărește definitivarea unui proces îndelungat de trecere de la pensia ca prelungire a salariului, unde se fixează rata de înlocuire, la pensia ca contrapartidă a unor contribuții capitalizate și lăsate la discreția cazinoului financiar. Faza intermediară este pensia contributivă universală, încă publică, adică echivalentul pilonului 1. La sfârșitul acestui proces, pensia publică va rămâne eventual un ajutor social pentru cei săraci.
Franța se află acum la trecerea de la „defined benefit scheme” – cele 42 de regimuri speciale – la pensia contributivă publică. Va urma, fără nicio îndoială și faza cu capitalizarea. E o afacere globală. În România, am trecut deja de faza asta, pensiile speciale la noi, cu toate abuzurile scandaloase, sunt nesemnificative față de Franța. Noi suntem înaintea Franței, în plin proces de trecere de la pensia publică contributivă la pensia cu contribuții capitalizate, de la pilonul 1 spre pilonul 3 prin pilonul 2. În Europa, prima care a făcut reforma pensiilor trecând la pensia contributivă este Suedia, în 1994, exact când anul când Banca Mondială propunea modelul cu 3 piloni. Chicago Boys au intrat în Europa, paradoxal am putea spune, chiar prin mitul modelului suedez.
Dacă nu se va produce o revoluție, lucru puțin probabil pentru viitorul previzibil, pensia va dispare încet, încet, așa cum am explicat răspunzând la întrebările anterioare. Pensia este de fapt un concept socialist legat de solidaritatea inter-generațională. Este o asigurare de bătrânețe când capacitatea de muncă scade. Ca la orice altă asigurare, plata pentru incapacitatea de a mai produce suficient este făcută de alții, care la rândul lor vor beneficia de această schemă de solidaritate când ies la pensie. Acest concept de pensie nu este compatibil cu capitalismul. Capitalismul este despre profit. Bine, vei spune, capitalismul a dat și pensii. Da, a dat, dar a făcut asta nu pentru că îi era pe plac, ci pentru că a fost nevoit de concurența socialistă (și poate keynesiană). Nu e cazul acum. Capitalismul e singur pe teren. Așadar, pensia e un reziduu al secolului 20, pe cale de dispariție.
Cred că ar trebui să facem o distincție, aș zice, antropologică. Pensia ca prelungire a salariului este oferită unei persoane în calitatea ei de ființă umană. E o chestie de demnitate umană până la urmă. Nu e contrapartida a ceva. E premiul de OM. În capitalism, persoana e privită în primul rând ca forță de muncă producătoare de valoare care asigură creșterea profitului /capitalului. De ce să-i dai bani unuia care nu mai produce valoare? În capitalism, asta are puțin sens. De aceea, capitalistul îți spune: fă-ți pensia ta personală, economisește, capitalizează și apoi scoți banii la bătrânețe. Dar asta e numită impropriu pensie. Este o schemă de economisire individuală, nu are nimic în comun cu solidaritatea.
Aș vrea, în final, dacă îmi mai oferi posibilitatea să mai spun câteva vorbe, să subliniez cazul particular în care se află România cu tema pensiilor.
Cum am mai spus, reforma asta a pensiilor, World Bank-made, este însoțită în pliantul de promovare de anunțul apocalipsei declanșate de inversarea piramidei demografice. Deteriorarea raportului între lucrători activi și pensionari va face ca în viitor statul să nu mai poată susține financiar sistemul de pensii. Asta e povestea care ne este plasată. E vorba de a preveni o catastrofă. Astăzi, în țările OECD (România e în anticamera OECD), raportul lucrători / pensionari este undeva, în medie, pe la 3. Apocalipsa va veni undeva în 2050-2060 când raportul acesta va deveni 2 sau chiar mai puțin. Reforma are rolul de a preveni apocalipsa.
Asta, în medie, în OECD. Noi suntem însă deja de pe acum în mijlocul unei apocalipse, chiar mai crunte decât cea prognozată de Banca Mondială sau Comisia Europeană. La noi raportul lucrători / pensionari e astăzi aproximativ 1. Depopularea masivă (o catastrofă națională) și munca la negru și gri în proporție mare fac ca doar un singur lucrător (care plătește impozite) să asigure o pensie.
Așadar, noi mai avem ceva de făcut legat de reforma pensiilor. Nu prevenirea apocalipsei ca alții, ci ieșirea din apocalipsă. Asta înseamnă ieșirea din pauperizarea fiscală a României. Șantier vast într-o țară unde domină autoritar „PARTIDUL TAXE ZERO”.
Opiniile exprimate în articolele din cadrul acestei secțiuni aparțin autorilor și nu reprezintă cu necesitate poziția Friedrich-Ebert-Stiftung România.