În formularea sa clasică, principiul separării puterilor în stat precizează că „Atunci când în mâinile aceleaşi persoane sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor”[1]. Pentru oamenii Luminilor şi pentru liberalii care au urmat, condiţia libertăţii era aşadar separarea puterilor, în particular independenţa justiţiei, care îl proteja pe individ în faţa arbitrarului, aşa cum Habeas Corpus Act se opunea simbolic „ordinelor de reţinere” (lettres de cachet). Montesquieu remarca însă şi condiţia funcţionării principiului, care era limitarea fiecărei puteri în zona sa de competenţă, în contextul echilibrului şi al ponderării reciproce[2]. În termenii zilelor noastre, am spune că separarea puterilor asigură libertatea (inclusiv libertatea ca eliberare afectivă de frica abuzului) numai dacă acestea acţionează responsabil şi controlat, adică reţinute de posibilitatea sancţionării instituţionale.
Faţă de constrângerile absolutismului şi ale dictaturilor de tot felul, precum şi faţă de nedreptăţile regimurilor democratice corupte, justiţia a fost şi este creditată cu o încredere aparte, întrucât în respectarea normelor şi în egalitatea de tratament legal se concentrează ultimele repere ale demnităţii omului ca cetăţean. Oamenii sunt dispuşi să accepte greutăţi şi privaţiuni, dar cu condiţia să le suporte cu toţii în mod egal. Privilegiul şi sfidarea manifestată de cei mai presus de lege scandalizează mai mult decât sărăcia generalizată. Împotriva dispreţului pe care-l afişază potentaţii regimului sau „noii îmbogăţiţi” la adresa majorităţii – dispreţ care merge de la nesimţirea în trafic până la furtul aproape pe faţă –, justiţia apare ca ultima şansă a îndreptării. Există precedente celebre care certifică rolul şi importanţa justiţiei, de la afacerea Dreyfus şi operaţiunea „mâini curate” din Italia, până la procesul lui Bernard Madoff, când magistraţii au procedat ca apărători ai drepturilor şi intereselor cetăţenilor.
Ce se întâmplă însă azi în România reprezintă un fenomen diferit. Aici justiţia pare să transgreseze la adăpost de orice impunitate sfera şi raţionalitatea ei legitimă, riscând să devină iresponsabilă, deci – potrivit terminologiei mai vechi – tiranică. Faptul este îngrijorător pentru libertatea individuală, întrucât justiţia tiranică nu înseamnă numai dereglarea mecanismului puterilor în stat, ci şi apariţia unui Mare Frate kafkian în al cărui mecanism poate fi prins practic oricine. Tirania unuia singur avea măcar avantajul că acesta era individualizat şi putea fi înlăturat, ca să nu mai amintim ce zicea Voltaire, cum că un singur tiran mai poate avea şi momentele sale bune. Tirania unui sistem în schimb, a unui grup indistinct în care voinţa subiectivă e înlocuită de „mecanizarea” deciziei, nu are niciodată „momente bune”, de eventuală relaxare a logicii sale operative.
Cazul lui Adrian Năstase nu este decât un indicator clar al fenomenului respectiv. Nu fac parte dintre aceia care văd în condamnarea fostului premier ceva cu totul negativ. Ca fapt social, pe termen mediu şi lung s-ar putea să producă un efect pozitiv, în măsura în care îi va speria suficient de mult pe oamenii politici, încât să fie mai reţinuţi în a profita ilicit de poziţia lor. Este vorba însă de o consecinţă subsecventă şi de altfel destul de neconcludentă, deoarece politicienii nu s-ar teme propriu-zis de aplicarea legii, ci de aplicarea ei abuzivă la adresa lor de această dată – situaţie în care s-ar ajunge la o altă formă de eludare a legalităţii, prin traficarea influenţei politice la nivelul justiţiei. Dar chiar şi acceptând ideea unei ameliorări în planul practicii sociale, rămâne chestiunea de fond, şi anume nesiguranţa pe care o implică pentru toată lumea emergenţa unei puteri judecătoreşti incotrolabile care-şi depăşeşte atribuţiile.
Mi se pare simptomatică fundamentarea deciziei de condamnare a lui Adrian Năstase la instanţa de fond, conform căreia acesta trebuia închis, fără probe directe, pentru că simboliza corupţia în conştiinţa colectivă. Este un exemplu evident de transcendere a competenţelor legitime ale magistraţilor, care ies din cadrul de referinţă al dreptului pozitiv şi procedează pseudosacerdotal, invocând percepţia inefabilă şi dreptatea „metajuridică”, în care se potriveşte ca binele colectiv să surclaseze responsabilitatea personală. Contează mai puţin dacă judecătorii au hotărât astfel la comandă politică, sub presiunea mass media sau din proprie convingere, în virtutea unui simţ civic echivoc. Important este că şi-au depăşit competenţele ca putere în stat, conştienţi că se află la adăpost de orice sancţiune. Ei nu au cenzurat sub aspectul legalităţii un act ministerial sau un vot al parlamentului, nici nu au restabilit dreptatea unui individ în contencios administrativ, ci şi-au arogat calitatea oraculară de „voci” ale naţiunii – justiţiari mai presus de legalitatea consacrată normativ. Iar în momentul în care se introduce ca temei criteriul subiectiv şi volatil al percepţiei sau al impresiei publicului, se deschide calea primejdioasă a bunului plac, deoarece nu există unitate de măsură şi cuantificare „mai presus de orice îndoială” a criteriului cu pricina.
Există judecători şi procurori care nu cad în tentaţia exercitării discreţionare a puterii lor. Există totuşi destui care procedează cu aerul de stăpâni intangibili peste viaţa oamenilor. Practica arestului preventiv în cele mai diferite situaţii tinde să devină regula, nu excepţia. În plus, dincolo de frecvenţa cererilor de arest acceptate, stârneşte interogaţii unitatea de măsură a magistraţilor. S-a întâmplat ca persoane acuzate de infracţiuni cu violenţă să fie anchetate în stare de libertate, în timp ce o educatoare de pildă, care nu făcuse decât să stea de pază la furt, a fost ţinută în arest. Problema devine dramatică în privinţa celor achitaţi, cărora nimeni nu le mai restituie săptămânile din viaţă cât au stat închişi fără motiv. Nu numai că magistraţii nu răspund în vreun fel, dar încep să manifeste, prin organismul lor tutelar, un spirit de castă privilegiată şi vindicativă. Amintim aici iritarea unor componenţi ai Consiliului Superior al Magistraturii faţă de avocaţii şi de jurnaliştii care au comentat nefavorabil decizia finală de condamnare a lui Adrian Năstase, ca şi cum sistemul judiciar s-ar sustrage criticii şi ar pretinde respectul obedient datorat unei presupuse autorităţi infailibile.
Dacă plăteşte cineva, plăteşte la propriu statul român (aşadar tot contribuabilul), sancţionat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe când magistraţii sunt ocoliţi sau ocrotiţi de Consiliul Superior care are competenţa să-i tragă la răspundere. Ca ipoteză explicativă, această împrejurare pare să fie rezultatul unui sistem deficitar structural, în care magistraţii au executat multă vreme comenzi politice. Or pentru ca cineva din justiţie să accepte să execute o comandă politică, trebuie să ştie că nu va suferi ulterior repercusiuni pe linie profesională sau chiar legală. Eventualele sancţiuni ar fi închis posibilitatea aplicării altor comenzi, deoarece nimeni nu ar mai fi acceptat să rişte să le dea curs. Pe această cale s-a creat sentimentul de impunitate al mai multor procurori şi judecători, iar faptul că tocmai un politician ca Adrian Năstase a căzut victimă sistemului viciat e într-un fel ironia istoriei.
Este regretabil că „tentaţia tiranică” se manifestă simultan cu o anumită evoluţie pozitivă, care constă în aducerea în faţa instanţei a unor personaje altădată aparent intangibile. Ar fi exagerat să punem imediat toate acţiunile, fie că vorbim de procesul lui Corneliu Iacobov, fie de al lui Sorin Ovidiu Vântu, exclusiv pe seama răfuielilor politice. Cum spuneam, există magistraţi care îşi fac treaba onest. Simultaneitatea aceasta nu face decât să încurce lucrurile şi să creeze confuzie, întrucât cei care procedează arbitrar au ocazia să-şi disimuleze arbitrarul pretinzând că fac dreptate până la vârful societăţii. Se escamotează astfel realitatea că o decizie abuzivă, inclusiv împotriva uni politician controversat sau detestat, este oricum am lua-o tot un abuz.
Pentru a rezolva problema justiţiei care, clamându-şi independenţa, iese din cadrul său de referinţă şi competenţă legitimă şi periclitează la adăpost de sancţiuni libertatea individuală, este nevoie de o schimbare de sistem. Schimbarea oamenilor e şi ea necesară, dar înlocuirea Laurei Codruţa Kővesi ori a lui Daniel Morar, spre exemplu, nu e o garanţie că răul instituţional nu se perpetuează. În fond, cred că trebuie regândit întregul concept al separării puterilor, în sensul ponderării şi al controlului fiecăreia. Se impune ca justiţia să fie liberă de ingerinţele politicului, dar nu în afara controlului public.
Prezenţa executivului în Consiliul Superior al Magistraturii, prin ministrul de resort, şi numirea unor judecători la Curtea Constituţională de către Parlament mi se par soluţii insuficiente sau pernicioase, în condiţiile în care riscă să prelungească agenda politicilor conjuncturale pe terenul deciziei legale formale. Mai degrabă văd justiţia plasată sub sancţiunea societăţii, eventual prin reînfiinţarea tribunalelor cu juraţi în procesele penale (prevăzute în Constituţia din 1866), sau prin alegerea anumitor magistraţi de către cetăţeni (cum se întâmplă în Statele Unite ale Americii). Aceste măsuri (una mi-a fost sugerată de un penalist de la Institutul de Cercetări Juridice) nu epuizează discuţia, mai ales că implică alt gen de imperfecţiuni şi pericole. Oferă însă un punct de pornire în configurarea unui sistem care să limiteze semnificativ arbitrarul magistraţilor. Celor care judecă statistic, apreciind că un număr oarecare de abuzuri judiciare este acceptabil social dacă se pronunţă mai multe sentinţe juste, le amintim replica dintr-un film: să achiţi un vinovat este o eroare, dar să condamni un nevinovat este o crimă.