Cum Europa e casă doar pentru 26 % din creștinii catolici din lume (284 milioane din 1.1 miliarde), urmatorul papă ar trebui să fie non-European. Poate chiar non-Alb.
Non-europenitatea viitorului pontif mi se pare crucială – catolicismul contemporan marca Ioan Paul al II-leau sau Benedict al XVI-lea (Ratzinger) e prea mult contaminat de punctul de vedere european asupra creștinismului și de dezbaterile teologice din lumea occidentală (Europa de Vest plus America de Nord).
Am citit cu admirație polemicile cardinalului Ratzinger cu Jurgen Habermas în privința secularizării și a locului religiei în lumea contemporană, dar nu cred că teoriile secularizării reprezintă mai mult decît o obsesie europeană. Religiile sînt în revenire (dacă vor fi fost plecate vreodată) cam peste tot în lume iar Europa secularizată devine mai degrabă excepția decît regula.
Mai mult, dezbaterile occidentale cu privire la sensurile secularizării apar ca fiind absolut irelevante pentru milioanele de catolici săraci ce subzistă în aglomerațiile de favelas din Rio de Janerio ori în shanty towns din Lagos, care privesc cu invidie rețelele interpersonale de protecție socială și comunitară organizate cu succes de cultele neoprotestante…
Eu personal aș prefera un papă care ar înțelege să participe la elaborarea și implementarea unor mecanisme de protecție socială pentru săraci, mai ales în condițiile crizei economice și a măsurilor de austeritate pe care instituții precum FMI și Banca Mondială le impun țărilor în criză. Aici experința unor cardinali sud-americani precum Óscar Andrés Rodríguez Maradiaga din Honduras ar fi tocmai potrivită. Acesta a activat pe post de negociator al Vaticanului cu ambele instituții în privința iertării datoriilor Țărilor din Lumea a Treia și e adversar convins al capitalismului de tip neoliberal pe care-l consideră a fi purtător de injustiție și inegalitate.
O reabilitare a teologiei eliberării ar furniza nu doar fundamentele teologico-ideologice ale implicării sociale a Bisericii Catolice ci și mecanismele practice ale realizării acesteia (în temei prin comunidades de base).
Apoi aș opta pentru un papă care s-ar pronunța răspicat pe chestiunea imigrației ca fiind una din problemele majore ale lumii contemporane, un pontif ce ar afirma necesitatea oferirii unor standarde de protecție pentru imigranții legali și ilegali – asistență medicală și legală, asigurare socială minimă. Actualmente imigranții ilegali sînt aproape lipsiți de drepturi atît în țările europene cît și la nivel global. Exemplul mexicano-american al inițiativei Justiție pentru Imigranți! e unul din care Vaticanul ar putea să se inspire.
Mi-aș dori un papă mai puțin sensibil la puritatea doctrinară privind abstinența sexuală în cazul epidemiei de HIV SIDA din Africa, unul care ar legitima oficial utilizarea unor mijloace de protecție precum prezervativele. Măsura, deși oarecum eretică, ar contribui la salvarea a zeci de mii, dacă nu chiar milioane de vieți.
Din păcate, două dintre vocile cele mai respectate ale Bisericii Catolice care au militat de-a lungul anilor pentru tolerarea prezervativelor – Jean-Marie Lustiger și Carlo Maria Martini au murit între timp, primul în 2007 iar al doilea în 2012. Alt suporter al prezervativelor, cardinalul belgian Godfried Danneels, născut în 1933, a abdicat în 2010. În aceste condiții, Kevin Dowling (n. 1944), episcopul diocezei Rustenburg, Pretoria, în Africa de Sud rămîne a fi cea mai cunoscută figură disidentă în sînul Bisericii pe problema sexuală și o oportunitate extraordinară pentru schimbarea la față a Bisericii Catolice.