Ordinea ilustrează modul în care un sistem răspunde la o regulă sau set de reguli cunoscute ce îl determină să reacţioneze într-o manieră previzibilă. Cu cât creşte uniformitatea într-un sistem, cu atât gradul de entropie (energie ce nu mai poate fi ulterior folosită) este mai mare, posibilităţile alternative de reacţie nefiind realizate. Astfel, un sistem perfect ordonat este sistemul cu cel mai mare grad de entropie. Sistemele ce suportă fluctuaţii pe care şi le pot autoregla sunt numite autonome, iar cele care nu fac faţă acestor fluctuaţii într-un cadru normativ previzibil sunt numite haotice. Haotic nu înseamnă lipsit de ordine, ci reprezintă incapacitatea de anticipare a tuturor factorilor ce determină fluctuaţiile din sistem. Acestea pot fi atât externe, cât şi interne. Odată ce am făcut această minimă introducere în conceptul de ordine din cadrul teoriei sistemelor, să vedem cum se potriveşte capitalismul în acest tablou.
Capitalismul este un tip de societate dominată de economia sa. Acest lucru înseamnă că totul ajunge să poată fi tradus, transpus în structura de valorizare dominantă economic. La o prima privire, este vorba de bani. De fapt, este vorba despre valorile din spatele acestora: status, confort social şi psihologic individual (cu toate externalităţile de producţie şi etică pe care acestea le presupun), flexibilitate (echivalentul economic al conceptului politic de libertate). În măsura în care aceste nevoi de auto-actualizare îşi găsesc împlinirile în tipul actual de economie, capitalismul nu va putea fi înlocuit de altceva. Posibilitatea capitalismului, dar şi riscul cel mai mare la adresa acestuia este acumularea de oameni ca forţă de muncă şi forţă de consum. Un număr mare de oameni înseamnă o rată mai mare de acumulare şi reproducere sistemică, în acelaşi timp în care controlul este din ce în ce mai greu de exercitat, iar fluctuaţiile tot mai probabile. Cât timp resursa principală a funcţionării acestuia, petrolul, nu trecuse încă de punctul maxim al extracţiei, orice fluctuaţie internă putea fi corectată prin stimularea consumului (ce apărea sub forma creditului, a salariului mărit, sau a ajutorului de la stat). Ar fi o iluzie să ne spunem că „welfare state” nu este tot un sistem al consumului şi nimic altceva decât o formă de compromis, dependent de resurse mai mult decât de drepturi sau etică. Acum însă, trecuţi fiind de acel vârf, e chestionabil în ce fel creditul (singurul care mai poate susţine corectările – pardon, pariurile – acceptate de sistem) mai poate determina macrostările necesare ordinii/stabilităţii.
În acest sens, criza economică reprezintă o funcţie dinamică haotică (non-deterministă) capabilă de a genera noi inputuri, anterior în afara regulilor de normare. Astfel că natura aşa-zis ciclică a crizelor capitalismului nu e altceva decât mecanismul necesar resetării gradului deja existent de energie risipită. Problema acuta cu care ne confruntăm în prezent este că ultima criza (precum şi celelalte mai mici de dinaintea ei) nu a făcut altceva decât să convingă sistemul în a-şi proteja şi asigura în continuare comportamentele ce au determinat-o. Aşa că interpretarea făcută de către sistem crizei nu duce la modificarea esenţială a tipului de funcţionare financiară (aceasta însemnând recunoaşterea unor legi cauzale ce ar sta la baza crizei), ci la blindarea posibilelor instituţii expuse la criză (deci negând o legătură cauzală directă ce ar invalida comportamentul deja existent şi abordând poziţia cetăţii asediate de armate – mâini – invizibile).
Succint spus, trei premise sintetizează fluctuaţiile curente ale sistemului economic global:
Premisa 1: capitalismul este o societate cu grad mare de entropie – energie ce nu mai poate fi ulterior folosită. Gradul înalt de entropie apare datorită risipei resurselor, modificării condiţiilor originale de posibilitate a producţiei (poluare+ epuizarea resurselor+practici monopoliste – cu un grad infinit mai ridicat şi complex în raport cu momentul în care corporaţiile de astăzi au luat fiinţă, limitând astfel posibilitatea unor noi corporaţii să apară, întărind status-quo-ul şi limitând posibilitatea corectării interne a sistemului) şi investirea capitalului în proiecte destinate continuării acestor practici (i.e.: avioane de luptă pe biodiesel, SUV hibride, organisme sintetice producătoare de diesel etc.);
Premisa 2: societatea de astăzi nu este nicidecum postindustrială, ci este o societate a industriei informaţionale. Se speră că dinamica generată de aceasta va scădea gradul de entropie şi va compensa, prin imprevizibilitate, incapacitatea politică şi civilă de acţiune faţă de condiţiile curente ale societăţii (i.e.: speranţa în capacitatea reţelelor sociale de transformare a politicului – nutrită chiar de către politic!). Nu în ultimul rând, ar trebui să realizăm că socialismul si capitalismul nu reprezintă tipuri de societate, ci tipare ale modernității (v. Alain Touraine, Comment sortir du liberalisme); or, ceea ce observăm în prezent este că (post)modernitatea îşi schimbă reprezentările.
Premisa 3: un sistem al cărui output este sub aşteptări cel mai adesea regresează spre punctul iniţial de pornire (un astfel de sistem se numeşte homeostatic). Punctul iniţial de pornire pentru capitalism este acumularea de resurse şi acumularea forţei de muncă (război, colonialism, imperialism, sclavie, monopol). Acestea două sunt inseparabile şi definesc sistemul capitalist ca sistem politic, sistem economic şi sistem de ordonare (v. Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi). Pentru a evita reîntoarcerea la un asemenea moment, dinamici spontane interne trebuie să deturneze răspunsul aşteptat.
În acest context, ţările emergente (BRICS) nu oferă speranţe doar capitalismului, ci şi celor ce speră într-o economie la fel de globalizată, însă mai puţin obsedată de modelul neo-liberal al pieţelor. Problematica este această nouă expresie a (post)modernismului financiar – neo-liberalismul – ce necesită mai mult spaţiu (de data asta lui chiar îi trebuie libertate, nu doar flexibilitate) pentru propriile experimente financiare – cu rezultate sociale care, deşi nu sunt pe deplin previzibile (dând impresia de dinamică transformativă, de evoluţie sau de „moving-forward”), întăresc noţiunea de economie bazată, în continuare, pe aceeaşi acumulare de resurse şi de oameni ca şi capitalismul pre-industrial şi cel industrial (deşi aceste acumulări de oameni nu se mai referă la acumularea forţei de muncă). Acesta a devenit softul principal pe care rulează sistemul de operare capitalist, iar politica pare a fi pop-up-ul acela benign ce ne spune când sunt disponibile update-uri. Consider că ieșirea din acest stadiu nu se poate face prin revenirea la un stadiu anterior (căci resursele şi noile condiţii nu ne mai permit) şi că acest stadiu e incapabil să-şi rezolve disputele interne păstrând aceleaşi premise (consum /austeritate).
În cele din urmă, promițătoare pare tocmai varietatea acestor posibile deturnări, complexitatea de necontrolat a unei lumi globalizate nu numai prin consum, ci şi prin speranţe. Mi-e teamă că într-o lume globalizată precum a noastră, forţele capabile sa modifice status-quo-ul (fie acesta şi unul local) nu pot veni dintr-o singură direcţie politică şi dintr-un singur loc fără un efort (adevărat, oarecum uşurat tehnologic) mai mare decât în urmă cu aproape un secol. Rămâne de văzut dacă întregul este sau nu suma părţilor sale.
Erată: în locul propoziţiei”Astfel, un sistem perfect ordonat este sistemul cu cel mai mare grad de entropie”, din primul paragraf, se va citi “Astfel, un sistem perfect ordonat este sistemul cu grad scăzut de entropie.”