– răspuns la polemica dintre Vlad Mixich și Andreea Molocea –
Vlad Mixich, jurnalist cunoscut, absolvent de medicină, expert afiliat în politici de sănătate al Centrului Român de Politici Europene și co-fondator al platformei Medalert.ro, predând totodată un „Curs de jurnalism de sănătate” la Centrul pentru Jurnalism Independent, a publicat recent un articol în care, sub titlul Jumătate din copiii români NU se mai nasc pe cale naturală. De ce?, autorul trage un semnal de alarmă asupra evoluției maternității românești. Este un material succint și la obiect, care dorește să facă trimitere, probabil fără să fie reclamă prea evidentă, către materialul dedicat „inflației cezarienelor” de către publicația Viața Medicală – știu eu, o fi editat de cursanții lui de la Centrul de Jurnalism. Deci nu este nici cel mai dens și dedicat material, dar nici cel mai de lepădat. O masă întreagă de mame activiste s-a entuziasmat pe bună dreptate că un subiect atât de dureros capătă mediatizare pe o publicație mainstream cum este HotNews.ro.
Pentru o femeie cu minime informații despre corpul său și despre maternitate, articolul lui nu este decât o sumă de locuri comune. Dar sunt totuși trei aspecte pe care le-aș nuanța:
Cel mai important dintre acestea este că „cezariana electivă” nu există oficial. În nicio fișă medicală nu va fi trecută „cezariană la alegerea mamei”. Nici în sistemul public, nici în cel privat. Intervenția chirurgicală este stabilită la mica înțelegere între mamă și obstetricianul care urmărește sarcina și la cabinetul particular al căruia aceasta cotizează aproape 9 luni. Fișa medicală va descrie ulterior un motiv fictiv pentru care sarcina prezintă indicație de cezariană. În nicio țară din lumea civilizată nu poți alege cezariana după ureche. O cezariană nu este o operație estetică, ci o intervenție chirurgicală majoră, menită să salveze vieți, dar care este însoțită de mai multe riscuri, atât pentru mamă cât și pentru copil. (O să revin în detaliu asupra acestui aspect.)
Al doilea, la fel de important, este că opțiunea pentru cezariană este determinată, în principal, de informațiile eronate la care sunt expuse multe gravide și de către medicul pentru care o cezariană este preferabilă atât din motive de confort și program, cât și din motive financiare. Pentru că tariful pentru cezariană este mai mare, atât în sistemul public, cât şi în cel privat, iar comoditatea unui moment stabilit de comun acord este apreciată de amândoi. „Termenul” unei naşteri este de 5 săptămâni, între săptămânile 37 şi 42 de sarcină, la fiecare gravidă. Majoritatea travaliilor şi a naşterilor fiziologice au loc noaptea, atunci când hormonii declanşează în mod natural acest proces, iar cei mai mulți medici îşi asumă doar declarativ asistarea unei naşteri vaginale. Iar atunci când pune în discuție feminismul, Mixich pare să știe ceva, se poate să-i fi ajuns pe la ureche cum că feministele după Donna Haraway nu îl plac pe Michel Odent, dar în nici un caz nu se poate vorbi în România despre vreo presiune din partea mamelor ca masă amorfă de feministe sau de fricoase.
Al treilea, poate cel mai grav, este că știe el ceva-ceva și despre faptul că o cezariană afectează mama și copilul, dar nu menționează aspectul cel mai important: dacă peste 40% din nașterile în sistemul public și peste 80% din nașterile în sistemul privat (cifra de 60% pe care o oferă Mixich este incorectă, pentru majoritatea maternităților private) se desfășoară prin cezariană, asta înseamnă că avem o întreagă generație de copii născuți nu doar prin cezariană, ci și prematur. La această condiție se adaugă prematuritatea determinată de inducerea generalizată a travaliului la cele mai multe gravide, din același confort al personalului medical. Dar pentru că este fără doar și poate malpraxis implicând multiple riscuri, nu cred să vedem statistici concludente prea curând. Cu toate astea, câte gravide în așteptarea nașterii nu au auzit următoarele cuvinte: „Haideți doamnă, copilul este pregătit, veniți duminică, e mai liniște, vă inducem travaliul…”?
Cum spuneam, un articol destul de aproximativ, dar mai mult decât binevenit să cheme la o dezbatere națională.
Însă deosebit de grav și de-a dreptul insidios este un răspuns la materialul lui Mixich și pe acesta aș vrea să îl discut aici ceva mai detaliat. În postarea sa de pe site-ul personal, Andreea Molocea reușește să alcătuiască un breviar complet al clișeelor, locurilor comune, miturilor, cât și al ignoranței generalizate privind nașterea și, în special, feminitatea. Nu neg, este un rezumat absolut delicios al forumurilor de „graviduțe”, enunțat pe un ton ușor miorlăit care ne-a făcut să râdem cu lacrimi pe toți ai casei. Ba chiar ușor schizoid, cu o unică referință bibliografică prin care, pe alocuri, nu face decât să contrazică bruma de idei cu care se avântă în luptă articolul ei. Dar mi-a cam împietrit zâmbetul pe buze când am văzut această epistolă către Mixich devenind virală în rândurile unui public feminin a cărui educație obișnuia să solicite de regulă mai multă exigență. Ce pot spune este că îmi pare rău pentru mamele care s-au lăsat convinse că este mai ușor / mai bine / mai sigur să nască prin cezariană și își amortizează dezamăgirea de a nu fi înțeles nimic din propria naștere și incertitudinile cu articole fără absolut nicio minimă referință disciplinară.
Însă am învățat de la Michel Odent să gândesc nașterea statistic și, oricât de arogant ar suna, gândul că alte zeci de mame ar putea alege să își aducă pe lume copiii prin cezariană mă determină să încerc (printre picăturile de timp pe care mi le oferă somnul copilului meu) să lămuresc câteva dintre enormitățile emise de Andreea Molocea, ignorând complet aspectele hilare în care abundă textul.
M-aș opri, pentru început, la imaginea ultramediatizată a nașterii ca agresiune, efort, cu oase desfăcute și perinee rupte, prezentată „empatic” de Andreea Molocea. O femeie cu o minimă informare poate înţelege că are un corp pregătit de-a lungul unei evoluții de sute de mii de ani pentru a naște. Ligamentele se înmoaie nu peste noapte, ci de-a lungul celor nouă luni, iar la naștere sunt pregătite pentru a face loc fătului. Perineul nu se rupe grav, cu nevoie de suturi și disconfort prelungit, decât în 4 % din cazuri, slăvita epidurală fiind cauza numărul unu a ruperilor de perineu (4% sunt statisticile din SUA, însă, în general statisticile privind afectarea perineului sunt cele mai greu de realizat, din cauza practicii epiziotomiei (perineotomiei) ca rutină). Nu durerea și frica sunt ceea ce primează la o naștere nemedicalizată, în care corpul își face liniștit treaba, secretând cocktailul de hormoni ai nașterii, iar în ultimul stadiu al travaliului, endorfinele, acea morfină naturală prin care corpul ne ferește de la a percepe nașterea ca pe o experiență traumatică. La o naștere fiziologică, în prim plan se află cantitatea maximă de oxitocină (hormonul iubirii) pe care o femeie o secretă în întreaga sa viață și doza de endorfine prezente în corp, aducând mamei o experienţă împlinitoare, benefică şi atât de necesară în perioada imediat următoare.
Sistemul medical se schimbă și el încetul cu încetul, mai ales la presiunea mamelor informate, care știu cum ar trebui să decurgă o naștere, care știu ce vor și cum vor să nască. Sunt aceleași mame care vor respinge volumele de mărturii coordonate cu direcție, articole care mai degrabă dezinformează, cum este cel al Andreei Molocea, și opiniile de pe forumuri ca sumă de experiențe personale nefericite lipsite de semnificație generală. Profesia doulei este în curs de certificare în România și va susține mamele în acest demers de revoluționare a sistemului, la fel ca moașele a căror profesie se reabilitează printr-o adevărată muncă de pionierat a câtorva tinere moașe, doule și mame angajate în această luptă.
Recomandările Organizației Mondiale a Sănătății ar trebui întâmpinate de viitoarele mame cu ceva mai mult decât fluturatul din gene al Andreei Molocea care spune: „Și? Și ce dacă [O.M.S.] recomandă acest lucru […]?” Recomandările O.M.S. au la bază studii mai mult decât serioase și exhaustive, în timp ce experiențele personale de tipul „prietenul meu s-a născut prin cezariană și nu are autism” au valoare personală, dar sunt zero din punct de vedere statistic, la nivelul unei întregi populații, în care s-a arătat că nașterea prin cezariană predispune la un risc de autism cu 26% mai mare decât în cazul copiilor născuți pe cale vaginală. Cât despre marele bau-bau al circularei de cordon, aceasta figurează, în literatura de specialitate, printre ultimele circumstanțe care ar putea determina hipoxia la naștere, cauzată în principal de intervențiile medicale.
În acest sens, pentru nou-născutul statistic, cezariana poate însemna mortalitate de 2,5 ori mai mare decât în cazul nașterilor vaginale, probleme ale aparatului respirator, de la astm la bronșite severe, risc crescut de alergii și infecții, copilul nefiind colonizat și imunizat de bacteriile mamei, cum se întâmplă la nașterea vaginală, ceea ce poate duce la probleme ale tractului digestiv, obezitate, afecțiuni autoimune sau chiar autism. La riscurile fizice prezentate mai sus, mai mult decât succint, se adaugă opinia unor specialiști care, în urma unor studii recente, susțin că un copil născut prin cezariană poate dezvolta un IQ mai scăzut decât cei născuți pe cale vaginală și este mult mai predispus la a resimți nașterea ca pe o traumă.
Nu aș vrea ca datele prezentate aici să dea curs unui nou „mommy war”, după cum nu aș vrea să se înțeleagă că neg rolul crucial pe care cezariana de urgență îl poate avea adesea. Ceea ce mi-aș dori de la acest material este să ajute viitoarele mame să înţeleagă că este dreptul lor şi al copiilor lor să aibă o naștere fiziologică. Și, la fel de mult, mi-aș dori ca mamele cărora li se recomandă operația de cezariană din motive medicale fundamentate (placenta praevia sau alte complicații ce țin de placentă, glaucom, diabet etc.), să lupte pentru dreptul de a avea o cezariană la cald, adică după declanșarea travaliului. Dar, mai ales, pentru că cele mai multe materiale despre cezariană ignoră faptul că inflația acesteia duce la generații întregi de copii născuți prematur. Trageți singuri(e) concluziile asupra însemnătății acestei realități la nivelul unei întregi populații, dacă ținem cont că majoritatea riscurilor prezentate mai sus sunt determinate în mare măsură de aceea că fătul, pur și simplu, nu este complet dezvoltat. Dacă ar fi să ne luăm după recomandările medicilor de a face o plimbare lungă și de a urca niște scări, am putea rămâne cu impresia că efortul mamei declanșează travaliul (și îl poate declanșa, însă este forțat și riscant), dar realitatea este că travaliul se declanșează atunci când fătul dă semnalul că e gata să vină pe lume. Iar estimările unor obstetricieni care consideră de la sine putere că fătul este pregătit pentru naștere la 38 – 39 de săptămâni sunt iresponsabile și periculoase.
Și nu în ultimul rând, dincolo de toate aspectele medicale, este dreptul copilului de a participa la nașterea sa. S-a împământenit în mod eronat expresia că dai naștere, care insinuează că fătul este un agent pasiv al celui mai important eveniment din viața sa. De fapt, copilul SE NAȘTE, el este cât se poate de treaz, de prezent, de activ. Înaintează la momentul potrivit și se răsucește (fără ajutorul medicilor sau al moașelor) de mai multe ori în timpul expulziei, pentru a-și face loc pe canalul nașterii. Instinctiv, desigur, la fel ca și mama, dacă este lăsată să nască în pace.
Cezariana prezintă o serie de riscuri medicale și pentru mame. În primul rând, este o intervenție chirurgicală, care te țintuiește la pat mai multe zile, în timp ce o naștere vaginală îți permite să fii activă la câteva ore de la naștere, fără a avea sentimentul că ești bolnavă. Mai mult, dacă nu se practică epiziotomia de rutină și ai o naștere atât de blândă (fără cineva care să grăbească tot procesul, impunându-ți să împingi la comandă), încât să nu implice o ruptură de perineu, mama nu are nevoie de niciun fel de alte îngrijiri medicale, ci doar de supravegherea lăuziei imediate. În acest fel, riscurile privind complicaţiile post-natale sunt minime. Cezariana, în schimb, prezintă un risc al mortalității de trei ori mai mare decât nașterile vaginale, riscuri postoperatorii care includ hemoragii, tromboze, histerectomii, riscuri chirurgicale şi anestezice, hernii, infecții, patologii la sarcini ulterioare. Și nu este neglijabilă nici rata mult mai ridicată a depresiilor postpartum și a simptomelor de stres post-traumatic. Oricât de clișeistic ar suna, avem nevoie mai mult decât oricând să milităm într-o formă sau alta pentru nașterea naturală. Multe dintre noi poate am mai citit pe undeva despre magicul hormon numit oxitocină, dar, dacă este cazul, aș vrea să insist asupra câtorva aspecte (poate și pentru că este, de departe, subiectul meu preferat în discuțiile despre naștere, cât și despre sex). Se știe că oxitocina (care în greacă înseamnă „naștere ușoară”), supranumită „hormonul iubirii” de Michel Odent sau „molecula moralității” de neuroeconomistul Paul J. Zak, este substanța pe care corpul femeii o secretă în 3 situații exclusive: atunci când are orgasm, atunci când are o naștere fiziologica, adică fără introducerea de medicamente (de la analgezice puternice ca anestezia epidurală la substanțe care au scopul de a iniția travaliul sau de a augmenta contracțiile) și care să nu interfereze cu secreția naturală de hormoni în travaliu, sau atunci când alăptează. Cu alte cuvinte, în situații care implică o dragoste absolută, reprezentând chimia acelor emoții care au făcut subiectul poeziei încă de la începuturile umanității.
Este minunat că „datorită fiziologiei moderne”, cum subliniază la fiecare pas Michel Odent, putem înțelege motorul endocrinologic al manifestărilor iubirii, dar mi se pare că nu sunt niciodată suficient descrise anumite pericole care vizează privilegiul de a te simți scăldat în iubire / oxitocină. Majoritatea nașterilor vaginale sunt astăzi însoțite de perfuzii cu pitocină, înlocuitorul artificial al oxitocinei, care este utilizat fie pentru a induce travaliul, fie pentru a-l accelera. Însă pitocina acționează doar asupra corpului, neputând trece de bariera hematoencefalică (bariera de sânge a creierului) și, prin urmare, nefiind capabil să imite efectele pe care hormonul natural le are asupra creierului. Sub acțiunea pitocinei, corpul transmite creierului mesajul că nu mai este necesară secreția de oxitocină, iar rezultatul este, într-o reinterpretare a sintagmei bergsoniene, pură „mecanică aplicată viului” – o reacție fizică puternică, printr-un travaliu accelerat, dar în absența completă a stării emoționale extatice pe care o reproduce orice creier aflat sub efectul acestui hormon. Această mecanică se extinde către făt, care nu primește prin placentă decât o mare cantitate de hormon artificial, cu aceleași efecte. Ca și mama, în loc să se afle într-o stare de iubire extatică, acesta nu simte decât angoasa și teama care va marca întâlnirea dintre cei doi. În absența oxitocinei naturale și a stării perfecte de iubire și încredere reciprocă generată de aceasta, cei doi se simt străini. Probabil că este carența care a condus în secolul trecut la elaborarea unui număr nesfârșit de teorii despre „bonding” (legătura emoțională dintre mamă și nou-născut).
Mai mult, pentru că este imposibil de estimat, în timpul travaliului, care este cantitatea de pitocină optimă pentru fiecare gravidă și fătul său, se poate ajunge cu foarte mare ușurință la un exces ce poate afecta definitiv glanda pituitară responsabilă de secreția oxitocinei, aceasta fiind incapabilă ulterior să secrete hormonul în cantitățile necesare. Aceasta ar putea însemna (cf. Michel Odent & Paul J. Zak), atât pentru mamă cât și pentru noua ființă umană venită pe lume, o apetență amputată pentru iubire, încredere, empatie, altruism și, în genere, moralitate. Acesta este motivul care l-a determinat pe Michel Odent să recomande mai degrabă o cezariană după declanșarea travaliului (cu accent foarte puternic pe detaliul important „după declanșare”), decât o naștere vaginală cu administrare de pitocină.
Pe de altă parte, la o naștere fiziologică (deci fără intervenții medicale), femeia produce cantitatea maximă de oxitocină din întreaga sa viață, concurată doar de nașteri ulterioare, transmițând fătului minunatul hormon într-o cantitate proporțională. Iar exersarea naturală a glandelor pituitare conduce la o capacitate ulterioară crescută de a secreta acest hormon, atât în contexte sociale cât și, rețineți, în cele intime. Doar și pentru asta, aș recomanda oricărei femei care se consideră stăpână pe propriul corp să nu rateze ocazia de a se cunoaște pe sine în cea mai pură stare de feminitate, dezbrăcată de absolut toate zorzoanele sociale.
Pe picior de egalitate cu toate aspectele prezentate mai sus, se pune problema demnității fizice și, mai ales, intelectuale a femeii. Dincolo de toate teoriile postcapitaliste ale corporalității, de la femeia cyborg (Donna Haraway) la procreația fără uter (David Le Breton), cum poți permite să ți se răpească cea mai profundă experiență a feminității? Morfologic, fiziologic și endocrinologic, corpul unei femei crește pentru naștere. Poate am rămas în urmă cu noile curente, dar de când a devenit feminismul o negare a corpului feminin și o platformă pentru marketizarea acestuia? Prin teorie, cezariana electivă vine pe linia botoxului, a silicoanelor și a liposucțiilor. De ce feministele de serviciu sunt preocupate de naștere numai când se nimerește un jurnalist să arunce într-un text termenul prin care ele se definesc? Feminismul românesc, cel puțin cel mainstream, pare să fie exclusiv interesat de lupta împotriva pro-vita și de subiecte cool și ușor vandabile ca publicitatea. Și, în genere, cu excepția venerabilei doamne Miroiu, al cărei statut de membru onorific în ONG-uri dedicate maternității ar fi mai potrivit să se numească fictiv, feminismul românesc pare să fie reprezentat de postadolescente pentru care maternitatea este dușmanul feminismului. Dată fiind situația, nu mă miră că asociațiile feministe din România nu participă în nici un fel la multele evenimente de peste an dedicate maternității, alăptării, nașterii sau manifestărilor împotriva separării la naștere, unde contribuțiile feministe asumate ar putea schimba semnificativ mentalitățile și condiția femeii în România.
Later edit pentru CriticAtac:
Subliniez încă o dată că nu neg nicio clipă meritele cezarienei de urgență sau din motive medicale și că nu am nici cea mai mică intenție să judec mamele care au ales să nască într-un fel sau altul. Cum am mai spus, m-am lansat în această dezbatere cu gândul la viitoarele mame cărora le-ar putea fi benefică o varietate mai mare de informații și păreri.
Materialul de mai sus a fost publicat pe 30 aprilie 2013, iar de la publicare și până acum, a primit critici care au variat de la impolitețe și atac la persoană față de Andreea Molocea, la aceea că nu menționez niciunde condițiile descurajante din spitalele românești, la conservatorism, paternalism, tradiționalism, misoginism, anti-feminism, și până la pro-vitism și dugulescianism. Și pentru că mi-am petrecut ultima săptămână încercând să clarific unele din aceste acuze, preluând câteva din explicațiile oferite în comentariile la articol pe nastecumsimti.org, profitând, în același timp, de ocazia și spațiul acordat pentru a nuanța câteva aspecte.
Pentru a depăși scurt momentul cu adevărat cel mai incomod pentru mine, încep prin a răspunde acuzei de impolitețe, copiind simplu comentariul la articolul de pe nastecumsimti.org:
„Sunt de acord că nu am caracterizat tocmai elegant scriitura Andreei Molocea, însă îmi este foarte greu să diger o retorică de tipul „Nu, dragă Vlad, nu, nu și iară nu!”; și îmi este chiar mai greu să văd feminismul printre astfel de rânduri. Dar este adevărat, ar fi trebuit să mă limitez la conținutul articolului: „ți se dilată oasele, ți se contractă corpul”. Dragă Andreea Molocea, oasele nu se dilată nici la naștere și nici în alte condiții cărora să le supraviețuiești. Iar în travaliu, nu se contractă decât uterul. ”
Și acum, dacă ne-am revenit din stupoare, să trecem la chestiuni mai presante, cum ar fi situația din spitalele românești. Aceasta este cunoscută de toată lumea, este discutată și răsdiscutată, personal nu am considerat necesar sa reiau lamentările într-un material și așa destul de lung. Cel mai relevant comentariu referitor la nașterile din spitalele de stat este, din punctul meu de vedere, cel dat de moașa Irina Popescu. Oricum, discuția nu se limitează la sistemul public, pentru că practicile din maternitățile private, deși garantează un tratament de calitate din punct de vedere uman, suferă și pe partea obstetrică, și pe partea de ginecologie de același exces de medicalizare care, cum am stabilit, interferează cu niște procese naturale.
Dar de importanță majoră, de fapt, este să ridicăm problemele ce țin de sistemul legislativ care lasă mână liberă abuzurilor de orice fel în maternitățile noastre. Legea care vizează practica obstetrică și pediatrică nu are norme de aplicare. Există ghiduri clinice, dar nu există protocoale decât pe secțiuni foarte limitate ale domeniului. Iar acolo unde există protocoale, nu există organisme care să controleze respectarea acestor protocoale, așa cum reiese din același dosar dedicat nașterii de RFI. Primul pas pentru condiții mai bune în maternități începe cu ceva activitate la Ministerul Sănătății, iar singura presiune este cea venită din partea unui număr foarte limitat de ONG-uri.
Acuza de conservatorism & misoginism & paternalism & tradiționalism în susținerea nașterii fiziologice este de departe cea mai paradoxală critică adusă materialului meu. Nu pot despărți această critică de acuza de anti-feminism, așa că le voi trata la pachet, cu riscul de a lăsa impresia că nu alunec decât într-un alt tip de feminism.
După toate cunoștințele mele, lupta împotriva „durerilor facerii” rămăsese îngropată undeva cu bunele și relele primului val feminist, când la începutul secolului al XX-lea femeile au avut un acces crescut la metodele de sedare și la analgezice, schimbate succesiv imediat ce se constatau efectele secundare ale acestora. Nașterea fără durere se numără printre libertățile reproductive câștigate de femei, însă pe lângă faptul că a deplasat un proces fiziologic într-o zonă de patologie și chirurgie (desigur, apanaj al masculinității), accentuând, de fapt, lipsa de autonomie fizică a femeii, a subminat singura profesie (onorabilă) în care femeile au dobândit încă din antichitate remunerație și reputație egală cu cea a bărbaților, aceea de moașă. Cererea a împlinit oferta care a culminat în adevărate campanii de demonizare a moașelor, când seriile de noi absolvenți în obstetrică „și-au folosit puterea politică și autoritatea culturală pentru a redefini nașterea ca periculoasă, ca eveniment patologic, pentru a denigra și a exclude moașele, alimentând percepția conform căreia femeile din clasele superioare și de mijloc aveau o capacitate redusă de a suporta încercările nașterii” [doctors used their growing political and cultural authority to redefine childbirth as a dangerous, pathological event, to denigrate and eliminate midwives, and to fuel the perception that middle and upper class women were less able to withstand the challenges of childbirth] (Barbara Ehrenreich , Deirdre English – For Her Own Good: Two Centuries of the Experts Advice to Women, 1973). Feminismele celui de-al treilea val, preocupate de acest aspect, încearcă să recâștige controlul asupra corpului și a vieții femeii, în pofida establishmentului medical și farmaceutic, pentru care corpul femeii este defect. În noul context teoretic, „free choice” înseamnă în primul rând asistență medicală egală pentru toți și, în special, informații corecte pentru toți cu privire la riscuri. Ina May Gaskin, una din principalele moașe implicate după anii ’70 în mișcarea de reabilitare a profesiei, cât și a încrederii în capacitatea femeii de a naște fără ajutor obstetric, fondatoare a unuia din primele centre de nașteri nespitalicești din Statele Unite, arată în Ina May’s Guide to Natural Childbirth (2003) că 95% dintre femei pot naște, de fapt, fără intervenții medicale.
Fără date medicale concludente, fără studii clinice, toate datele de mai sus au fost considerate empirice, iar activitatea moașelor ca fiind de tip holistic. Nașterea a fost perpetuată ca dureroasă și dificilă prin îndelunga istorie de intervenție în procesul nașterii în funcție de cultură (In the 71 societies for which such information was available, the woman’s assistants actively tried to influence labor by massage, herbal remedies, manipulation, and even bouncing on the abdomen. In some groups the birth assistant actually dilated the cervix manually to facilitate the birth process in difficult cases, Betsy Lozoff, Brigitte Jordan, Stephen Malone, Childbirth in Cross-Cultural Perspective, 1988). Iar viziunea creștină conform căreia femeia trebuie să nască în dureri este încununată de rezultatele dezastruoase ale intervențiilor medicale asupra travaliului și nașterii în ultimul secol. Însă, așa cum încercam să explic în articolul meu, studiile medicale din ultimii 30 de ani au arătat pentru prima oară în istoria umanității că nașterea fiziologică (termen ce subînțelege lipsa oricăror intervenții) este nu numai benefică pentru mamă și nou-născut, dar și cea mai puțin traumatică, datorită proceselor fiziologice pe care le datorăm evoluției. Prin urmare, această viziune asupra nașterii este atât de nouă și, aș spune, chiar progresistă, spre deosebire de perspectiva tradiționalistă și creștină a nașterii, încât definirea ei în normele medicale românești este încă în curs de elaborare.
Închei prin a ridica și aici problema naturii democratice a „cezarienei elective” într-un sistem medical în care aceasta nu este inclusă oficial, iar în care CNAS-ul suportă cheltuielile pentru naștere și îngrijire perinatală dintr-un buget la care contribuim cu toții. Dincolo de o opțiune personală sau recomandări pentru practici medicale benefice pentru mamă și copil, „nașterea naturală” și „cezariana electivă” sunt adevărate mișcări sociale (feministe sau nu): „[…] the invocation of women’s choice and appreciation of high-tech childbirth ignores the social and political processes through which those choices are made and serves as a weak foundation for a feminist perspective of childbirth. By limiting their analysis to the rhetorical and discursive nature and functions of ‘the medical’ and ‘the natural’, post-structuralist critics of the alternative birth movement obscure the connection of these discourses to different sets of practices that have different consequences for maternal and infant health and, most importantly, for the consumption of health care resources. (Katherine Beckett – Choosing Cesarean: Feminism and the politics of childbirth in the United States, Feminist Theory 6/ 2005.)