Despre idei, acțiune socială și dialog, sau ce se câștigă atunci când nimic nu se pierde

Vladimir Tismăneanu, (ed.), Anatomia Resentimentului, București, Curtea Veche, 2010

Sunt conștient de dificultatea proiectului în care mă angajez, asta cel puțin din două motive principale. Primul ar fi reputația celor care au contribuit la conceperea lucrării Anatomia resentimentului, autorii ei fiind academicieni, jurnaliști sau artiști binecunoscuți publicului românesc. În al doilea rând, după cum voi încerca să demonstrez în rândurile de mai jos, cartea nu reprezintă un demers științific, ci o vendetă colectivă îmbrăcată în acest veștmânt. Se atinge astfel un aspect primejdios, deoarece se solicită renunțarea la neutralitatea discursului de tip științific și se deschide o capcană în care sunt invitați să alunece cititorii și, de ce nu, recenzenții volumului. Iată de ce, în absența moderației și obiectivității, situația se complică.

Anatomia resentimentului se dorește a fi o replică la lucrarea editată de către Sorin Adam Matei și Mona Momescu, intitulată Idolii Forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici[1], și a grupului de intelectuali care au contribuit la închegarea ei. Metoda și obiectivele volumului sunt clar prezentate de Sorin Adam Matei: „Idolii Forului se preocupă de mentalități, nu de persoane. Capitolele sale analizează ideile, nu biografiile celor care afirmă că sunt calificați să modeleze viața semenilor lor prin dobândirea unei culturi generale eclectice, confundată cu genialitatea și dobândită cu mijloacele amatorului, nu ale profesionistului. Pretențiile de iluminare vin de multe ori din acumularea unei culturi generale eclectice, care oferă soluții de viață abstracte și absolute, bazate pe precepte inflexibile. Soluțiile sunt rar sau deloc bazate pe descoperiri științifice, sociale sau morale proprii, validate empiric și social. Acestea sunt ancorate în viziuni ideologice, de multe ori religioase, bazate pe imperativul «De unde vin eu, vine adevărul! Urmați-mă»”.[2] Tipul de cunoaștere la care invită intelectualii enciclopedici, unii dintre ei numărându-se printre autorii Anatomiei resentimentului, este unul asimetric, de tip maestru-învățăcel, și nu reciproc, așa cum este și ar trebui recunoscut de fapt orice parcurs epistemic. Următorul argument este concludent în acest sens: „stângismul”, termen impropriu utilizat, așa cum voi arată mai jos, echivalat cu „mediocritatea” și postulat drept „principalul sentiment politic de masă românesc”, de un „gregarism abisal” (p. 45), dovedește percepția „enciclopediștilor” asupra societății: rigidă și ultra-conservatoare. Cum ar putea fi vorba de cunoaștere reciprocă, împărtășită, când aceasta se pare că este hărăzită exclusiv inițiaților prin ritualuri mistice, total inaccesibile ineducabilei prostimi? Curat „primitivism progresist” actul de a gândi și a contribui la posibila emancipare a prostimii excluse ab initio din prea-nobilul circuit științific, pentru a utiliza sintagma lui Horia-Roman Patapievici (pp. 99-104). Eu l-aș numi „primitivism (neo)conservator”.

Cât despre anti-religiozitatea pe care un cititor grăbit ar putea-o decela din citatul de la începutul paragrafului anterior, Matei o clarifică într-un interviu oferit în legătură cu Idolii Forului: „Religiozitatea și comportamentul religios sunt esențiale pentru existența umană”. Dar, în România, „Promovarea religiei nu ține cont de faptul că pot exista alte persoane cu aceleași chemări spirituale, dar cu alte răspunsuri, uneori ne-creștine, care au dreptul la aceeași demnitate. Și că a fi religios înseamnă a înțelege chemarea religioasă a celuilalt, nu a impune imaginea religiozității tale asupra celuilalt”.[3] Religia se poate transforma deci în ideologie atunci când devine autosuficientă și exclude din start, cu ostilitate, orice alternativă spirituală. Exemplele, nu numai istorice, ci și cotidiene, abundă.

Revenind însă la Anatomia resentimentului, cheia generală în care este concepută cartea este aceea a escamotării provocării dialogico-științifice lansată de Idolii Forului și, mai devreme, de lucrarea Boierii minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor, semnată de către același Matei.[4] De ce? Deoarece unui demers științific și obiectiv i se răspunde într-un registru psihologizant, simplist, și pe un ton personal care trădează o consistentă și pernicioasă implicare personală. Însăși termenul resentiment, conținut în titlu, reflectă intenția autorilor de a pune problema în termeni psihologici (cuvintele, invidie, ură, răutate, meschinărie sunt des întâlnite în text), eludând miza științifică a dezbaterii conturate. Dovada? „Ca invidie existențială, resentimentul se îndreaptă nu spre un obiect anume, ci spre calități și valori care nu pot fi pur și simplu apropiate precum inteligența, frumusețea, anumite trăsături de caracter (subl. în orig.)” (p. 61). Autorii Idolilor sunt considerați „personaje larvare care se cațără, grație atacurilor împotriva spiritelor ce clădesc, pe piedestaluri prin nimic meritate” (p. 7). Dacă Michael Shafir și-a construit reputația criticându-i pe Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș sau Mihail Neamțu, să îmi fie cu iertare, dar nu pot decât să zâmbesc. Zâmbetul îmi piere însă când citesc: „…resentimentul este ura de sine a sclavului care nu suportă povara libertății” (p. 21). „Povara libertății” se construiește în primul rând pe dialog. Cine nu acceptă dialogul și îi deturnează sensul pe terenul comod și lipsit de instrumentele analitice atât de necesare, al atacului la persoană? Probabil cine scrie în continuare că „Omul resentimentului este tot un mârâit și poate fi recunoscut după rictus, după faciesul contractat de scârbă, gura umflată de punga cu venin și privirea rea. În orice direcție privește vede reaua alcătuire a lucrurilor, însă ceea ce-l scoate realmente din sărite sunt trăsături precum noblețea, politețea, competența profesională, adevărul exprimat ferm, frumusețea estetică și curățenia sufletească” (p. 66). Psihologizarea infantilă nu se oprește încă aici. Mai încolo se poate citi că „Lașitatea resentimentarului este pe măsura urii sale, acesta nu riscă să-și pună pielea-n băț, atacurile sale sunt fără riscuri pentru el, mai ales atunci când își ia ca scut suprem și alibi rahatul” (Ibidem). În căutarea exemplelor inexistente care să probeze „lașitatea” și lipsa „riscurilor” la care „resentimentarul” s-ar supune atunci când „atacă”, intrigat și de insolitul său „scut suprem și alibi”, întorc pagina. Scabrozitatea atinge cote maxime, după cum vă puteți convinge personal: „Omul resentientului poartă adeseori cu sine ca sconșii (sic!) cămara malodorizantă, fiind siguri că indiferent cât de curajos, de demn și de puternic este adversarul lor, abjecția îl va îngenunchea, îl va sili să se retragă. Putoarea învinge, javra triumfă scărpinându-și isteric bubele, storcându-și triumfătoare puroiul din glandă, împrăștiind arteziene de căpușe și păduchi” (pp. 66-67).

În speranța că am reușit, măcar parțial, să conving cititorul de caracterul psihologizant al textelor reunite în Anatomia resentimentului, să trecem mai departe. Dar nu la amănuntul pe care îl consider cel mai important, ci la prețiozitatea exprimării, camuflaj perfect pentru sărăcia ideilor. Cărții, repet, nu neapărat a autorilor ei. Epitete bombastice și inutile, artificii de limbaj, construcții retorice rocambolești, toate concurează la mascarea unei polemici care putea beneficia totuși de ținută științifică și extrapolarea ei pe coordonate bășcălioase, injurioase și insipide. Verbiajul superfluu poate fi asemănat cu cerneala pe care o elimină caracatița atunci când se simte amenințată (pe drept sau pe nedrept) pentru a deruta așa-zisul inamic și pentru a se pune la adăpost fără prea mari eforturi, și, mai important, fără a confrunta provocarea ce i-a fost adresată. Să nu uităm că limbajul, pe lângă faptul că formează activ intelectul uman, așa cum sublinia Ludwig Wittgenstein, contribuie proiectiv la descrierea și înțelegerea proceselor sociale sau naturale, cărora le este în același timp și cauză și efect. În niciun caz nu se substituie sau se confundă cu aceste procese. Aceasta ar echivala, parafrazându-l pe Fernand Braudel, cu a confunda banii, masa monetară aflată în circulație, cu economia în ansamblu. Dar lichiditățile nu reprezintă, susține marele istoric francez, decât „uleiul” care unge „motorul economic”. Inflația, creșterea masei monetare, conduce la înecarea motorului, nu la eficientizarea lui.[5] La fel, logoreea împiedică punerea în problemă a mizelor fundamentale, fie ele sociale, economice sau politice.

Pe lângă escamotarea psihologizantă, mai gravă mi se pare diversiunea care se încearcă în paginile cărții. Autorii care au semnat în Idolii Forului, impropriu denumiți „stângiști” (nu sunt deloc radicali, iar demersul pe care îl propun este unul moderat, non-ideologic, deși sub aspect doctrinar ar putea fi încadrat în sfera liberalismului social) sunt considerația cauza „ofensivelor tot mai virulente împotriva pluralismului democratic” (p. 7). ABC-ul științelor politice plasează dialogul, toleranța și moderația în inima democrației. Consecința firească este că cine disprețuiește dialogul și moderația se face vinovat, în mai mică sau mai mare măsură, după caz, de atitudine, poate și comportament antidemocratic. Pălărie într-un picior, ghici ciupercă cine-i? Mai departe, aceiași intelectuali sunt acuzați, prin analogii istorice, de extremism politic: „…nimic din ce-ar fi făcut democrația liberal-constituțională românească din anii treizeci nu i-ar fi putut îmblânzi pe legionari și pe comuniști, frați inamici jurați să distrugă edificiul pluralismului” (p. 13). A fortiori, „Când au obținut pe deplin puterea în România, comuniștii, mulți dintre ei cu o educație sumară și cu o viață de subterană fie în pușcării, fie în mizeria ilegalității, fără nicio recunoaștere din partea unei societăți care-i înregistra ca pe niște corpuri străine și pe care o urau în ansamblul ei, au ales să distrugă tot ceea ce ținea de aceste valori neîmpărtășite” (pp. 61-62). Pe cale de consecință, „tot ceea ce ieri legitima un om civilizat, cultura, erudiția, toleranța, politețea, respectul pentru adevăr și justiție etc. devine nonvaloare în grila ideologic morală a resentimentarului, infracțiune sau păcat de neiertat” (p. 62). Diversiunea este dublă. Odată pentru că, nu mai este un secret pentru nimeni, majoritatea autorilor Anatomiei resentimentului sprijină actuala putere politică, nu „stângiștii”, pe care îi învinuiesc de proletcultism. În al doilea rând, deoarece invitația la dialog este distorsionată sub forma unui atac militant, de natură leninistă sau fascistă, la adresa fragilei constituții a democrației, operată de către pretinși impostori intelectuali. Cât de impostori sunt, vă invit să vă convingeți singuri. Nu în ultimul rând, libertățile și drepturile pe care le reclamă autorii Anatomiei resentimentului ca fundament al pluralismului sunt magistral descrise de către Braudel: „ansambluri de franșize, de privilegii, la adăpostul cărora se pune o colectivitate sau alta de persoane și interese, iar apoi, întărită de această protecție, se năpustește asupra altora, adeseori fără menajamente (subl. în orig.).[6] Drepturi și libertăți să fie, dar s-o știm și noi…

Acum câțiva ani, Patapievici a publicat o carte intitulată Discernământul modernizării. 7 conferințe despre situația de fapt pornind de la întrebarea ce se pierde atunci când ceva se câștigă?,[7] în care își exprima, pe lângă circumspecția față de modernitate ca proiect intelectual și social,  regretul pentru inexistența unei vieți active a sferei ideatice românești. Dar efervescența intelectuală nu poate apărea decât ca rezultat al unui proces de modernizare profund, conștient și asumat. Modernitatea înseamnă diversitate și, nu respectarea cât ghidarea după principiul alterității, recunoașterea, cu alte cuvinte, a legitimității celuilalt de a exista și a te contrazice. Modernitatea este cadrul larg în care acest lucru se poate întâmpla fără a fi văzut ca un atac la adresa democrației sau a pluralismului. Un caleidoscop dinamic de adevăruri, idei, credințe sau doctrine care intră în tot felul de relații posibile, cu condiția păstrării regulii jocului: nearogarea vreunui monopol și tratarea celuilalt ca partener egal. Este deci lumea intelectuală românească modernă? Nu. Acum, când este însă în pragul unei autentice modernizări, prin diversificarea vocilor participanților, domnul Patapievici o denunță. Se contrazice oare? Nu știu. Dar știu că este posibil ca nimic să nu se piardă atunci când ceva se câștigă. Lumea înconjurătoare poate și merită mai mult decât să fie tratată ca un etern joc de sumă nulă. Să rămânem deocamdată, cu prudență, moderație și receptivitate, în căutarea jocului de sumă pozitivă.