Continuam, cum am promis, seria invitaţilor din ţările vecine. Zilele acestea, Ekaterina Degot’ (Rusia), una dintre cunoscutele curatoare şi critic de artă din Europa, ţine cîteva conferinţe în Bucureşti. Am invitat-o să colaboreze cu CriticAtac. A acceptat şi ne-a oferit un text care se referă la o problemă destul de delicată în Rusia, pe care noi o considerăm de mare actualitate şi pentru România. (Redacţia)
Muzeografii continuă lupta lor pentru dreptul de a-şi exercita obligaţiunile de serviciu. În ajunul votării posibile a legii „Despre transmiterea către organizaţiile religioase a bunurilor cu caracter religios, care se află în proprietatea statului şi a municipalităţilor”, specialiştii în studiul artelor şi restauratorii au adresat preşedintelui o „scrisoare deschisă”. Aceştia atrag atenţia asupra faptului că opere aflate deja sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse sunt ameninţate cu pericolul distrugerii: din cauza fumului au avut de suferit frescele lui Andrei Rubliov în bisericiile din Vladimir şi Zvenigorod, pe marginea prăpastiei de află iconostasul aceluiaşi pictor, în Lavra Troiţe-Serghiev. Locul acestor capodopere este în muzee, consideră muzeografii. În timp ce oamenii bisericii opinează că locul oricărei icoane, este în biserică. Ministerul culturii susţine biserica, astfel încît numeroase icoane din Muzeul Rus au fost împrumutate pentru tot felul de slujbe.
Poziţia mea, ca profesionist şi cetăţean, este limpede: a restitui icoanele bisericii e un imens pas înapoi, atît din punct de vedere cultural, cît şi politic. Din perspectivă culturală, deoarece calea culturii se poziţionează dinspre funcţionalitatea obiectului către statutul de piesă muzeală, şi nu viceversa; atitudinea bisericii se rezumă la a susţine că icoana nu este deloc o operă de artă, ci doar un obiect al contemplării libere, este un lucru necesar unei relaţii practice (pentru rugăciune). Din perspectivă politică este un regres indiscutabil, deoarece ceea ce se va întîmpla acum va conduce la o nouă redistribuire a bunurilor culturale şi, implicit, va conduce la excluderea din domeniul culturii a unei numeroase categorii de oameni. Muzeul este un spaţiu considerabil mai deschis şi mai accesibil decît biserica ortodoxă.
Marea problemă este că mental aceşti paşi sunt deja parcurşi. Este foarte important acum de înţeles cum a fost posibil ca o mare parte a societăţii să accepte necondiţionat această poziţie, de a ceda icoanele.
În primul rînd, societatea noastră nu se reprezintă ca societate. Marginalizarea presei libere, înlocuirea pieţelor publice prin mall-uri, au distrus memoria spaţiului public, precum şi necesitatea acestuia. Pe de altă parte, cele mai importante muzee, precum Galeria Tretyakov sau Ermitaj, nu mai funcţionează ca nişte arene ale interesului public. Nu se mai organizează aici expoziţii de interes maxim pentru public, ele prezintă arta ca un „bun de mare preţ” în interesul unor grupuri restrînse de sponsori sau mecena, unele săli sunt alocate pentru licitaţii sau dineuri private. Şi în acest sens, de bună seamă, de ce nu s-ar împumuta Gioconda unor rude îndepărtate ale acesteia, pentru nişte serate?
În al doilea rînd, atitudinea societăţii ruse contemporane faţă de biserica ortodoxă se întemeiază pe ideea „restituirii adevărului istoric”, iar aceasta, pe scurt, calchiază atitudinea colonizatorilor faţă de colonii. Biserica ortodoxă şi clerul se comportă precum un popor aborigen, ale cărui drepturi sunt limitate, iar „colonizatorii” nu supun nicidecum îndoielii această poziţie. Bunul mers al lucrurilor (mainstream) la nivel global este de aşa natură că, din păcate, orice individ de Neanderthal poate pretinde secţiei de arheologie a Ermitajului să i se restituie băţul-săpăligă, iar conform acestei doctrine post-coloniale, foarte păguboase, venerabila instituţie va trebui să i-l pună la dispoziţie. Întreaga omenire trăieşte un fenomen de simplificare a gîndirii, iar barierele etnice şi religioase devin imuabile, ceea ce legitimează „nobilul rasism” şi pune în surdină interesele comune ale umanităţii. În Rusia, discreditarea idealurilor internaţionalismului nu a făcut decît să accentueze acest proces.
În al treilea rînd, arta însăşi de multă vreme nu mai pretinde că posedă un conţinut spiritual, chiar dezertează din acest cîmp. Arta secolului XX a ocupat poziţia trufaşă a „artistului neînţeles de gloată”, şi-a elaborat propriile problematici profunde, de natură artistică sau spirituală, fără să coboare pînă la nivel la care ar fi trebuit să le şi descifreze pentru altcineva. Drept rezultat, la începutul secolului XXI, gloata deja a priceput că arta nu ridică şi nu dezleagă chestiuni de sens, şi cu atît mai puţin spirituale, ci reprezintă doar o privelişte plăcută şi „distractivă” (dacă e vorba de arta contemporană). Gloata şi-a intrat în mînă, mai ales că deja posedă o oarecare experienţă în consumul de pop-corn sau chips.
Dar chiar şi în ochii acestei gloate, chips-urile în raport cu biserica sunt în afara oricărei concurenţe. Prin urmare, arta şi-a săpat singură groapa.
Traducere şi adaptare de Vladimir BULAT
Imagine: Vlad Nanca – Catedrala Mîntuirii Neamului