Oamenii pot înţelege sau reţine dintr-un discurs nu numai ideea esenţială intenţionată de autor, ci şi – sau chiar mai degrabă, indiferent cât de clară a fost exprimarea – un aspect sau altul, legate într-un fel de istoria concretă şi intelectuală a fiecăruia şi de o anumită prioritate constituită tocmai în cadrul acestei istorii. Este vorba, desigur, nu de texte ştiinţifice, unde rigoarea circumscrierii şi metodei raţionale conduc la sesizarea şi abordarea la fel de raţională a obiectivelor declarate clar şi definite, ci de texte de interpretare şi încă a unor părţi din realitatea socială.
Articolul domnului Ernu despre evenimentul de la Muzeul Ţăranului Român a transmis foarte clar ideea că „instituţiile statului sunt total nepregătite să facă faţă unor presiuni (de tip extremist de dreapta)”. Desigur că textul este al unui intelectual interesat de forme, de motive şi de stiluri culturale, aşa că a apărut la fel de clar că tipul de poziţionare al fundamentaliştilor ortodocşi şi al „europenilor” este acelaşi şi că, tocmai din punctul de vedere al liberalismului dominant/dând peste nas dreptei tocmai cu principiul liberal „european”, este inadmisibil ca funcţionarii statului – fie ei din muzeu, fie poliţişti – să-şi manifeste părtinirea neţinând cont de caracterul neutru faţă de cetăţeni al instituţiilor. Altfel spus, până la opoziţia stângii faţă de capitalism, trebuie să observăm că nici măcar principiile capitaliste de funcţionare a statului nu mai sunt respectate de către chiar promotorii acestui stat. (Ceea ce trebuie să fie unul din obiectivele stângii, dar în traducerea ei specifică, şi anume: e necesar ca instituţiile să funcţioneze potrivit legii şi, în egală măsură, ca legea să fie democratică, adică să reprezinte necondiţionat drepturile omului (adică spiritul universalist modern), iar dacă se demonstrează – şi stânga trebuie să releve aceasta – antagonismul dintre aceste cerinţe şi logica sistemică a capitalismului, atunci trebuie create raporturi sociale care să le asigure).
Totuşi… Comentariile, care mi se par mereu la fel de importante ca articolele, au arătat că cititorii sesizează, dincolo de mesajele explicite, şi altele. Iar acestea sunt de natură să ne permită să ne regândim chiar argumentaţia iniţială. Articolul despre „ciocnirea dintre ‘civilizaţi’ şi…” s-a structurat în jurul protestului fundamentaliştilor ortodocşi împotriva filmului „cu homosexuali” şi a „spectatorilor săi predilecţi”. Dar – şi deoarece autorul a făcut nu o dată critica fundamentalismului religios şi a „concubinajului” stat-biserică – aici s-a referit doar la tipul de protest. N-ar fi nimic, dar problema a fost introdusă cu ideea că protestul fundamentaliştilor a fost la fel de legitim ca oricare altul şi că, întotdeauna, protestatarii trebuie să îşi aleagă forma.
Ceea ce a dus la nedumeriri vexate: sigur că toţi au dreptul să protesteze, dar oare orice protest este echivalent cu democraţia? Oare a discuta despre similitudinea de discurs/formă între fundamentalişti şi „europeni” înseamnă a nu deconstrui motivaţia şi urmarea primilor – dar, desigur, şi a celorlalţi – şi a-i socoti „mai degrabă cuminţi”, deci a le da „sfaturi de ameliorare” (adică este OK un articol doar despre „forme”)? Oare nu ar trebui să se aibă în vedere mai bine conservatorismul concret, deosebirile din sânul ei, deci nu ar trebui amendată perspectiva otova asupra sa? Oare poate fi opus statul „european” actual (nu funcţionarii concreţi) conservatorismului? Oare poate fi expediată atitudinea fundamentaliştilor de discriminare faţă de cei cu comportamente sexuale alternative şi oare poţi da sfaturi fundamentaliştilor şi, în acelaşi timp, să nu vorbeşti despre încălcarea nu doar a privacy, ci a demnităţii şi a homosexualilor? Dar oare atâtea programe LGBT nu sunt nu doar provocatoare, ci şi contraproductive pentru cei pe care ele spun că îi apără? Dar atunci e normal ca mai degrabă să nu le discuţi, să consideri că „ele există şi punct”, şi să nu iei în seamă decât asemănarea discursurilor celor două tabere, şi nu şi „neputinţa pentru că părem singuri împotriva unor nebuni” (aici)? Oare este legitimă echivalarea protestelor?
Dar oare putem să discutăm serios „ce se poate face ca să răspundem – tot democratic şi liber – la această nouă ameninţare” (aici) – deci să şi opunem ceva eficient – dacă ne fragmentăm căutările?
For God’ sake, a fost doar un articol, cu tuşe ironice, are vreun rost să avem atâtea aşteptări legate de el? Pe de o parte, nu: au fost şi vor urma alte articole. Pe de altă parte – şi nu doar pentru că cititorii, când citesc un articol, nu se gândesc la ansamblul ideilor publicate de autor ci doar la logica şi mesajul articolului – cam are. Cu atât mai mult cu cât este vorba de stânga: de una firavă, ce se manifestă doar pe CA.
De aceea, o să punctez câteva aspecte ce nu conturează defel „articolul cum l-aş fi scris eu”. Dar ştiţi, după război mulţi viteji se-arată, critica e mereu mai uşoară.
1) Şi mie mi s-a părut că ideea „singura putere reală care poate mobiliza forţe autentice şi coagula o masă de oameni destul de importantă este BOR” este cam hazardată: nu este întemeiată pe nici o dovadă practică în aceşti 23 de ani. Cred, mai degrabă, că nici biserica şi nici vreo forţă politică nu are puterea de a mobiliza, singură, populaţia şi că doar „concubinajul” dintre ele le asigură continuitatea comună.
2) Protestul practic de tip conservator de la noi – deşi este promovat de 2 feluri de oameni, „şefii mai sofisticaţi” şi „soldaţii” ieşiţi din tiparul religios, iraţionalist – este nu doar rezultatul unui proiect politic mai larg, de manipulare şi dominare, ci dovedeşte şi tragismul lipsei de soluţii ale dreptei la problemele reale. Dar, atenţie, dovedeşte şi faptul că stânga nu există – şi deci nu se manifestă nici o forţă de stânga –, iar când stânga dispare, locul îi e luat de o dreaptă radicală ce captează mulţi oameni sincer dornici de soluţii şi de „curăţenie”, dar deturnaţi de către ansamblul clasei politice, haotici şi impotenţi. Dar cred că trebuie să dialogăm raţional cu ei: pentru că se poate.
În 1999, când a avut loc bombardarea Iugoslaviei, o cunoştinţă mi-a spus că va avea loc o manifestaţie împotriva războiului şi să vin şi eu. Nu am ştiut nici unul dintre noi altceva. Când am ajuns, am văzut un grup destul de mic, de vreo 20-30 de oameni, care cântau cântece religioase în faţa ambasadei Iugoslaviei. S-au uitat la noi ca la felul 14, am stat puţin şi am plecat. Este foarte posibil ca protestatarii să fi fost sincer indignaţi, dar motivaţia care le-a fost indusă a fost că şi sârbii sunt „fraţii noştri ortodocşi” şi că de aia nu ar trebui bombardaţi; şi mă întreb ce au crezut ei despre propriul protest? La ce a folosit el sârbilor? (E doar un exemplu. Asemănător cu protestele – de mare amploare, într-adevăr – de la Londra şi din alte capitale occidentale acum 10 ani – împotriva iminentei declanşări a invadării Irakului, dar fără nici un rezultat. Ceea ce arată, încă o dată, că astăzi doar protestul nu mai e deloc eficient).
3) Cred că şi aceia care au atras atenţia – pe bună dreptate – asupra propagandei pro LGBT şi aceia care au vorbit nu numai despre forma, ci şi despre conţinutul inadmisibilei intoleranţe împotriva homosexualilor şi despre necesitatea securităţii fireşti a funcţionării instituţiilor pot să înţeleagă că homosexualii ca problemă social-politică sunt indisolubil legaţi de problemele social-politice ale heterosexualilor. Societatea nu rezolvă problemele unora fără a le rezolva şi pe celelalte. După cum, societatea nu este capabilă să rezolve problemele ce decurg din dominaţie şi exploatare – şi a hetero şi a homosexualilor – şi atunci clasa politică recurge la discriminări de tot felul, inclusiv sexuale.
Dar înainte ca un om să fie hetero sau homosexual, el este om. Demnitatea sa de om – aceeaşi, şi dacă este homosexual, stimaţi hetero – este ceea ce trebuie apărat şi păstrat cu cea mai mare grijă. Iar apărarea demnităţii înseamnă şi condiţii economice, sociale şi culturale demne de viaţă – bazate în egală măsură pe drepturi şi pe datorii – şi condiţii politice democratice. Or, tocmai pentru că şi unele şi celelalte lipsesc pentru marea masă, conducătorii au indus ideea că ele s-ar putea reduce, între altele, la asigurarea „diferenţei”. Iar această idee se manifestă inerent prin excese: în ce sens este mai demn un homosexual dacă iese într-o paradă gay? Şi de ce este nevoie de parade şi culori şi semne? Doar orientarea sexuală, de orice fel, este o chestiune intimă – nu este de ruşine, nu este secretă, ci pur şi simplu intimă –, iar presiunea pentru tratamentul cetăţenilor în mod egal, indiferent de orientarea sexuală, se face altfel decât prin parăzi: şi în orice caz de către toţi cetăţenii.
Cauzele istorice – deci şi social-politice –, ca şi cauzele din istoria individuală a persoanei, şi nu doar biologice ale homosexualităţii? Desigur. Dar odată ce există, homosexualitatea trebuie tratată cu cea mai mare grijă, pentru a nu răni demnitatea şi sufletul omului. Iar asta înseamnă şi să-l tratezi ca pe o fiinţă raţională: să înţeleagă că excesele prin parăzi sau supralicitare a homosexualităţii (în istorie, literatură etc.) sunt la fel de caraghioase, iraţionale, neadevărate şi interesate ca şi fundamentalismele heterosexualilor. Şi la fel de nocive demnităţii tuturor. După cum, dacă homosexualitatea există, heterosexualii trebuie trataţi tot ca fiinţe raţionale: să înţeleagă că perspectiva „noi suntem mai mulţi, nu e normal, deci comportamentul de dominare din partea noastră e în ordinea firii” nu este nici demnă şi nici productivă.
Sigur că e firesc să existe filme şi „pentru homosexuali”. Dar dacă a merge, sau nu, la orice film, e ceva absolut liber, înseamnă că nimeni nu are voie să se opună acestei libertăţi. (Iar dacă statul nu apără această libertate, e grav nu pentru homosexuali, ci pentru toţi cetăţenii, homo sau heterosexuali). Sigur că sunt necesare condiţii specifice de entertainment: dar dacă există baruri pentru hetero, de ce nu ar exista şi pentru homo? Şi, în acelaşi timp, de ce trebuie să existe, şi din acest punct de vedere, o segregare a oamenilor? Oare nu am văzut că fragmentarea mişcării sindicale şi de partide potrivit religiei şi etniei nu a dus la nimic bun în Occident?
Există, deci, o dialectică a comunităţii – de valori umane şi sociale – hetero şi homosexualilor.
Când discut cu o persoană, mă interesează mintea sa, capacitatea sa de a fi logic şi de bună-credinţă, nicidecum orientarea sa sexuală. De aceea, dacă înlăturăm calitatea de om şi demnitatea homosexualilor, o facem şi în cazul hetero.
„Stânga” care repetă papagaliceşte că e împotriva homofobiei şi că o dovadă a caracterului de stânga (în orice caz, „modern”, „liberal”) este acceptarea mecanică, nediscutată a „alternative life styles” e într-adevăr, o stângă „de salon”. Căci problema e de a susţine, clar şi răspicat, că esenţial pentru homosexuali, ca şi pentru heterosexuali, nu este orientarea sexuală, ci păstrarea demnităţii lor de om. Şi că această demnitate nu se asigură numai prin libertatea de a-şi manifesta orientarea sexuală – deşi, desigur, fără această libertate nu există nici demnitatea persoanelor. Deci stânga nu se poate reduce la lozinci privind, între altele, apărarea libertăţii sexuale prin supralicitare verbală.
4) Un comentator a atras atenţia asupra unui punct de vedere care a lipsit cu totul şi din articolul domnului Ernu şi din unele comentarii. Este necesar mereu – doar suntem stânga, nu? – să privim lucrurile din perspectiva celor agresaţi. În cazul incidentului de la Muzeul Ţăranului Român, cei agresaţi au fost spectatorii filmului, hetero şi homosexuali deopotrivă. Sigur că articolul nu a discutat acest aspect, ci pe cel anunţat mai sus. Dar iată, impresia puternică a multor comentatori a fost că la stânga nu poţi să discuţi despre protestul fundamentaliştilor fără să discuţi în acelaşi timp – şi la fel de fugitiv, doar e vorba de un articol – despre sentimentele celor agresaţi: căci altfel, mesajul tău poate părea altul decât cel pe care îl ai şi intenţionezi să îl comunici. Comentatorul de mai sus se aşează în seria teoreticienilor care susţin punctul de vedere al victimelor/al celor dominaţi, ca definitoriu pentru stânga. (În fond, şi articolul domnului Ernu este, indirect, în acelaşi siaj: dacă statul nu îşi îndeplineşte atribuţiile, ci este pasiv în faţa încălcării drepturilor, atunci această pasivitate duce la amplificarea situaţiei de victimă.
5) Într-un comentariu la articolul său, doamna Victoria Stoiciu susţine legalizarea prostituţiei. (În ceea ce priveşte articolul său – finanţarea bisericilor (şi a megacatedralei, nu?) e ok, doar incorectitudinile în acest proces supără – el este în tandem cu punctul de vedere după care nu subvenţionarea bisericii de către stat ar fi discutabilă, ci doar „instrumentalizarea electorală a religiei”. Dar ambele aceste aspecte formează un tot, e ceva deja banal).
Şi ideea din articol şi aceea de a legaliza prostituţia formează un simplu punct de vedere social-democrat (şi liberal, fără îndoială): acesta e sistemul, nu putem decât să-l ameliorăm.
Dar stânga are rost nu doar ca forţă mecanică împotriva unor condiţii prea din cale-afară, ci ca promovare a unor valori alternative, anti-capitaliste, de respect al demnităţii fiecărui om.
„Ce probleme apar dacă nu există bordeluri etc.”: să ne creăm timp să judecăm toate astea; dar numai pe baza valorilor noastre despre demnitatea fiecărui om, deci despre inadmisibilitatea morală ca cineva să se vândă pentru bani. Nu pledez, desigur, pentru sfinţenie: orice relaţii sexuale sunt morale dacă persoanele au deplinul discernământ şi acceptă neconstrânse în vreun fel. Dar a socoti drept inevitabile şi eterne instituţiile sistemului pe care, cică, îl criticăm, este cea mai tristă dovadă de – nu vreau să folosesc nici un cuvânt dur – „aşa nu”.
6) „Sunt alte probleme mai importante”: sărăcia etc. Dar acest punct de vedere este cu totul impotent faţă de chiar problemele mai importante. Căci toate acestea sunt legate de şi demonstrate tocmai de ignorarea de către ansamblul clasei politice a încălcărilor de lege. Şi de către ea însăşi şi de către instituţiile statului. A spune, din perspectiva stângii, că oricine poate protesta oricum – adică încălcând dreptul unor spectatori de a urmări un film –, important este să existe contrabalansare, este totuna cu a aproba îngrădirea protestelor în spaţii şi intervale de timp. Căci înseamnă, şi într-un caz şi în celălalt, să le omiţi conţinutul, obiectivele, sensul şi finalitatea, adică să echivalezi toate formele de manifestare socială. Or, nu, ele nu sunt echivalente.
Sigur că alte lucruri – ca pedofilia, turismul sexual, prostituţia „nelegală” dar acceptată, ca să rămânem aproape de problemele discutate – sunt mai importante decât o mică busculadă în centrul Bucureştilor într-un grup mic de oameni. Dar pe de o parte, toate sunt legate (deci modul în care a avut loc perspectiva fariseică asupra incidentului de la Muzeul Ţăranului Român este legat de ipocrizia neruşinată şi dată pe faţă privind fenomenele de mai sus). Iar pe de altă parte, aceste fenomene nu pot fi rezolvate dacă nu se atacă şi evenimentele „mărunte”.
Iar această abordare sistemică este sine qua non tocmai pentru a înlătura comportamentul dublu al celui mai onest cetăţean: de a susţine sincer respectarea legii – dar această sinceritate se poate manifesta doar pe blog – şi, în acelaşi timp, de a da „ciuburi poliţistului…” (aici).
*
Poate că multe comentarii nu ar fi apărut îngrijorate dacă articolul domnului Ernu nu ar fi urmat celui al doamnei Stoiciu (şi nu ar fi fost urmat de, obişnuita deja, susţinere a PSD/USL de către domnul Mamina, care a strecurat teza obişnuită a deresponsabilizării clasei politice, şi a USL mai ales, datorită faptului că influenţa acum „o exercită noua Internaţională financiară, marca FMI-Bilderberg”). E semnificativ că domnul Rogozanu nu a sărit decât în „apărarea” articolului domnului Ernu. Dar cred că sublinierea sa „există o radicalizare ezitant anti-capitalistă, anti-monopol, anti-diverse-hegemonii care va lua forme hidoase dacă nu o identificăm corect şi dacă nu venim în întâmpinare cu argumente care să excludă aditivii religioşi sau fascistoizi” vine în aceeaşi linie cu comentariile, şi nicidecum nu le infirmă. Nu a fost vorba în ele de vreo „vigilenţă stilistică”, ci de aceeaşi preocupare.
Doamna Iulia Popovici a punctat foarte clar: „Sunt felurite lucruri aruncate drastic în derizoriu în poziții care susțin imaginarul protestatarului și fetișizarea libertății de expresie. Ele demonetizează ideea de protest prin echivalarea lui cu orice răbufnire viscerală de nemulțumire, indiferent de direcția urmărită… Fetișizarea libertății de expresie… are o imensă forță de întărire a controlului social atunci când e interpretată ca dreptul oricui de a striga „Moarte“ sau de a le reproșa public altora orientarea sexuală, câtă vreme astfel de gesturi sunt confirmări ale unei libertăți pe care n-o mai avem în relație cu angajatorii, autoritățile sau mediul social”.
Ideea, în ce priveşte CA, este: să nu ajungem ca televiziunile care discută în fiecare zi o chestiune şi niciodată nu ajung la explicarea coerentă a cauzelor, urmărilor, liniilor de soluţii, la critica tuturor acestora, ci le lasă în coadă de peşte. Adică transmit ideea continuităţii implacabile, ideea care demobilizează în cel mai înalt grad.
Şi în final: suntem puţini. De aceea articolele nu dezbat toate – şi nici măcar cele mai importante sau arzătoare – problemele zilei. Şi de aceea, articolele reflectă universul centrelor de interes al autorilor, nu totdeauna suprapus celui al societăţii în ansamblu. Dar e important să fim, să ne criticăm şi să mergem mai departe.