Moralul salariaţilor din companiile private mari şi mici din România, o categorie socială cîndva ascendentă şi cu o bună părere despre sine şi despre propriul destin, cunoaşte, de vreo doi ani încoace, o turnură a anxietăţii. Ceea ce denumea pînă nu demult frumosul termen de „oportunităţi”, adică un album întreg de promisiuni, se arată a fi astăzi pentru muncitorul merituos din birouri doar nişte lanţuri, ba chiar o încîlceală colectivă de lanţuri în care cu greu se mai pot distinge dependenţele sănătoase de cele toxice ori cele fundamentale de cele speculative.
Aşa se face că, dacă visul prosperării întregii clase de mijloc autohtone graţie virtuţilor personale ale membrilor săi s-a cam spart, ca şi, eventual, iluzia unui propriu de clasă care să însemne autonomie economică şi bunăstare, descoperirea că existenţa fiecăruia e socială pătrunde pînă la urmă în conştiinţa trezită din somn a salariaţilor angoasaţi. Dar ea e doar o consecinţă a intuiţiei că ceea ce e opresiv, dezastrul şi incontrolabilul dau năvală prin gaura neagră care e societatea (acum evident globală, iar asta fie că această entitate ameninţătoare pare a se manifesta sub chipul statului, fie că nu), şi şocul pe care-l provoacă ea atât de mare încît prima reacţie a individualismului rănit nu-i altceva decît o încercare de-a se conserva.
Prin urmare, nu e surprinzător că această dorinţă de-a rupe lanţurile şi de-a scăpa de sentimentul neputinţei debutează atît de des printr-o năzuinţă de emancipare şi de debarasare de fatala legătură socială. Salvarea, în ochii atîtor oameni înfricoşaţi că vor pierde ceea ce au sau ceea ce nu au, mai poate veni numai de la grădina de roşii din spatele propriei case şi de la puiul crescut cu grijă cu propriile mîini, odată ce omul eliberat a întors spatele lumii şi reţelei internaţionale de producţie şi distribuţie a bunurilor şi capitalurilor şi s-a refugiat undeva la o moşioară ocrotitoare de la ţară. Aici, în această fantezie retro-agrară, unde banii au fost abandonaţi naufragiului financiar şi uitaţi sau înlocuiţi cu diverşi echivalenţi locali, întoarcerea de la înstrăinare la sinele autentic şi retragerea din diviziunea muncii sînt cele două feţe ale aceluiaşi vis escapist şi romantic de redescoperire a artizanatului domestic în scopul regăsirii autonomiei.
În ciuda vulnerabilităţii reale şi a sensibilităţii critice care le dă naştere, asemenea impulsuri de calmare individualistă a acestei probleme cîtuşi de puţin individuale care e criza economică ne pot suna în urechi nu doar ca un ecou al ofensivei teoretice (adesea esenţialistă, paseistă şi moralistă) purtată de diverse forme de socialism împotriva alienării omului în capitalism; ele mai amintesc şi de chemările – desigur, antipatice – de tip tea-party (şi ele o reacţie la efectele crizei) la o dizolvare a societăţii în comunităţi multiple şi independente unele de altele şi, respectiv, la reclamarea polemică şi politică a drepturilor individuale întemeiate în mod esenţial pe proprietate – proprietate asupra sinelui, identităţii, familiei, propriei maşini, locuinţe, propriei surse de hrană, asupra dreptului inalienabil la educarea, îngrijirea şi vindecarea privată ş.a.m.d.
(Aici, acei militanţi anticapitalişti de stînga care confundă, în luptele lor foarte concrete, „problemele societăţii” cu „problemele comunităţii”, se învecinează mai îndeaproape decît i-ar amuza s-o ştie cu comunitariştii libertarieni atunci cînd prin ei vorbeşte un limbaj anticapitalist antimodernist.)
Toate bune şi frumoase, dacă izolarea ar avea într-adevăr şanse de reuşită. Cu siguranţă, în ce-o priveşte, problema financiară a lumii capitaliste nu-şi poate găsi o soluţie în practicile individuale şi autarhice. Şi s-ar putea ca, dacă izbucneşte în toată violenţa ei, nimic altceva decît vechea poliţie a statului să nu mai poată proteja grădina de roşii şi refugiul de la ţară de sărăcia sălbatică şi de anarhia cărora le va da naştere. Sau, mai radical, să trebuiască apărate cu puşca.