Între Ordinul MECTS nr.3276/16.02.2012 privind luarea unor măsuri în derularea procedurii de alegere a rectorului în instituțiile de învățământ superior, și textul publicat de Cabinetul Rectorului UBB din 14.02.2012 “Despre viitorul rector” semnat de Andrei Marga
Imediat după ce mi-am depus candidatura, presa m-a bombardat cu întrebări de genul: cine stă în spatele Dumneavostră? Apoi au urmat curiozități de tipul: ce șanse credeți că aveți dacă nu stă o forță politică în spatele Dumneavoastră? Și au continuat cu altele: considerați că lupta pentru funcția de rector se dă pe programe?
În ochii multora păream poate, o naivă, care afirma: îmi exercit libertatea de a lua decizii autonome, consider că azi universitarii au nevoie de programul meu, și că alegerile din cadrul oricărei instituții sunt înainte de toate ocazii favorabile dezbaterilor libere asupra viziunilor și strategiilor privind dezvoltarea acestora. În ochii altora probabil eram văzută drept un element care complică un pic și pe o parte și pe alta calculele politice, dar un element “slab” (feminin, minoritar, din domeniile soft ale științelor), care poate fi anihilat/contestat prin intimidări facile.
Din partea unor colegi, intelectuali critici faţă de universitatea antreprenorială, primeam răspunsuri pozitive cu privire la ideile promovate prin program: pedagogia centrată pe student, ştiinţa ca bun public, universitatea inserată în oraş, gestionarea multiversităţii de calitate pe baza decomercializării competitivităţii, prin solidaritate şi egalizarea şanselor. Dar am primit şi atenţionări legate de presupusa imposibilitate de a le pune în practică. În fine, mai mulţi colegi accentuau că programul meu este convingător pentru că implementează un model de guvernanţă democratică şi management participativ, în care “puterea” este în mâinile universitarilor, ei sunt capacitaţi să colaboreze la toate nivelurile pentru binele comunităţii academice. Tot ce am încercat să fac până acum în calitate de candidat la funcţia de rector a urmărit această capacitare a universitarilor, în care primul pas este schimbarea de optică asupra a ceea ce putem să facem, în calitate de “simpli universitari”, fără partizanate politice sau afaceriste.
La dezbaterile publice organizate de grupul Democrație UBB, cu ocazia emisiunilor televizate și întâlnirilor mele cu colegii am accentuat că universitarii nu se pot retrage în laboratoarele lor de cercetare fără a-și asuma responsabilități în raport cu ceea ce se întâmplă în lumea din afara lor și că, vrând-nevrând ei contribuie la cum anume arată societatea noastră. Autonomia academică nu înseamnă că universitarii sunt protejați de efectele nefaste ale realității economice și politice din care fac parte, și nici că ei evită implicarea socială, sau că nu ar fi responsabili față de cum arată viața noastră de azi. Autonomia academică înseamnă capacitatea fiecăruia dintre noi de a gândi liber și critic, de a ne implica, de a avea părere, de a nu se lăsa intimidat, demoralizat, manipulat, dar și de a găsi soluții împreună, fundamentate pe analize, dezbatere și încredere reciprocă.
Vorbind despre universitate ca bun public, în programul meu am accentuat că ea “produce cunoaştere independentă şi responsabilă moral, liberă de controlul regimurilor politice sau ideologice şi al agenţilor economici, dedicată promovării şi asigurării drepturilor fundamentale ale omului, îmbunătăţirii calităţii vieţii, protecţiei mediului, evoluţiei tehnologice şi înţelegerii mai profunde a lumii în care trăim”. Pentru a produce acest tip de cunoaştere, este nevoie de oameni independenţi, responsabili, liberi de controlul regimurilor politice şi al afaceriştilor, care nu se murdăresc în răfuieli personale şi nu pun orgoliul personal deasupra interesului comunităţii.
Autonomia academică înseamnă că avem tăria să ne punem întrebări de genul: în ce sens şi în ce fel suntem noi, universitarii, altfel decât politicienii noştri aflaţi la guvernare sau în opoziţie? Nu am contribuit cumva şi noi, lăsându-ne ghidaţi de mercantilism sau de lupta pentru cât mai mulţi studenţi, la formarea generaţiilor care acum ajung în poziţii de conducere şi ne tratează, poate, conform modelului învăţat (şi) de la noi? Am făcut noi ceva pentru ca studenţii noştri să devină cetăţeni conştienţi de drepturile şi responsabilităţile lor şi să ştie cum să consolideze democraţia, şi, la o adică, să nu permită conducătorilor lor să abuzeze de puterea cu care au fost înzestraţi? Nu am contribuit noi, universitarii, la reproducerea unor regimuri autoritare înăuntrul şi în afara universităţilor noastre? Avem noi, universitarii, alte practici ale derulării alegerilor academice, decât cele care au viciat şi alegerile politice la nivel naţional şi local? Avem noi, intelectualii, alte modele de a face politică?
Sau, cum mă întrebam în reflecţiile mele asupra poziţiei rectorului Andrei Marga în legătură cu viitorul rector: “Avem oare motive să credem că, în pofida succeselor pe care le-am cunoscut, s-a întâmplat ceva la universitatea noastră în ultimii 22 de ani care ne împiedică să acţionăm responsabil, liber şi competent? Trebuie să ne apere cineva împotriva deciziilor noastre?” Acum, în faţa Ordinului recent al MECTS trebuie să adaug: s-a întâmplat ceva în guvernarea care a elaborat noua Lege a Educaţiei, ce a condus la situaţia în care abia acum, cu doar două săptămâni înainte de fatidica dată de 1 martie s-a considerat a fi nevoie de reglementări suplimentare privind desfăşurarea alegerilor? Din ce motive nu au fost acestea precizate în timp util, în normele metodologice de implementare a legii? Au existat oare nereguli în derularea alegerilor de la mai multe universităţi din ţară, care au făcut ca MECTS să se auto-sesizeze proactiv în vederea prevenirii altor abuzuri, și să impună, de exemplu, alegerea unui rector interimar la această oră? Până la urmă, consider că lipsa de comunicare reală şi colaborare dintre minister şi universităţile de stat a generat consecinţe negative pe care acum noi, profesori, cercetători şi studenţi deopotrivă, trebuie să le soluţionăm. Subliniez: să le soluţionăm, nu doar să le suportăm pasiv, dezamăgiţi sau îngrijoraţi. Aşa cum am afirmat în programul meu, este nevoie ca universitarii să formuleze şi să implementeze o politică academică explicită, fără politică de partid: “toată lumea are convingeri ideologice, şi poate avea simpatii sau antipatii faţă de partide politice, dar comunitatea academică nu-şi poate permite să devină instrument în luptele dintre ele, precum nu trebuie să accepte ca, sub masca “autonomiei universitare”, conducătorii ei să abuzeze de puterea lor, să împartă premii pentru “merituoşi” şi pedepse pentru cei care exprimă păreri contrare faţă de ei.”
În ceea ce ne privește pe noi, comunitatea academică de la UBB, în lumina Ordinului MECTS din 16.02.2012 susțin următoarele. Dacă într-adevăr suntem autonomi așa cum ne place să credem că suntem, și dacă fiecare dintre noi vom alege așa cum vom crede că este cel mai bine pentru noi după ce am analizat programele candidaților, atunci: (1) să nu transpunem în mod paranoic asupra noastră a ceea ce presupunem că ştim despre relaţia conflictuală dintre Marga şi Baba, şi să observăm că UBB nu este singura instituţie de învăţământ superior vizată de acest Ordin, mai sunt şi alte universităţi în aceeaşi situaţie; (2) să nu ne fie teamă de ideea că, precum ne sugerează Ordinul, reprezentanţi ai MECTS ar putea fi delegaţi în calitate de observatori pentru supravegherea respectării procedurilor de desemnare a rectorului, căci însăşi teama noastră poate transforma acest statut de observator în poliţie spirituală şi descuraja participarea la vot; (3) să decidem noi asupra modalităţii în care aceşti observatori şi delegaţi ai MECTS pentru numărarea voturilor pot să acţioneze laUBBşi modul în care să colaboreze cu observatorii locali în vederea asigurării integrităţii alegerilor; (4) să facem apel la MECTS pentru a cere clarificări juridice asupra dreptului la vot al persoanelor aflate la vârsta pensionării, însă nepensionari în momentul de față, pentru a nu încălca drepturile angajaților și a nu comite acte de discriminare (asta în condițiile în care nici instituțiile de învățământ superior, nici guvernul nu au luat în serios până în momentul de față aplicarea reglementărilor Legii Educației 1/2011 cu privire la demararea procedurilor de pensionare); (5) să solicităm ministerului răspuns la petiția studenților de la UBB privind alegerile reprezentanților studenților în structuri de conducere, petiție care, deocamdată, a rămas nesoluționată atât la nivelul universității, cât și la nivelul MECTS. Dacă alegerile decurg în ordine, și nu vor fi motive ca ele să se conteste dintr-o parte sau alta, prelungind astfel nu știm până când, ori conducerea actualei puteri executive ori conducerea unui eventual rector interimar, și dacă cu toții alegem responsabil, atunci putem să spunem că am trecut cu bine această primă etapă a democrației universitare, urmând să ne asigurăm cu toții că toate treburile noastre vor fi gestionate democratic și transparent de noua noastră conducere și că peste patru ani nu vom mai repeta greșelile alegerilor din 2012.
Aud deja cum, mai departe, unii mă întreabă, însă poate mai puţini acum decât la început, de care parte a conspiraţiilor mă aflu, sau că mă suspectează de naivitate. O fi naivitate, sau altceva, nu ştiu, dar pur şi simplu cred că altă cale nu există, doar cea a rezistenţei faţă de intimidări ori de unde ar veni ele (dinăuntrul sau din afara universităţii), rezistenţă dublată de dorinţa de a aduce decizii informate şi responsabile la alegeri şi după. S-au făcut multe lucruri bune la UBB în ultimii 22 de ani, dar acum suntem, din mai puncte puncte de vedere, în faţa unei (noi) tranziţii. Unii participă proactiv în această tranziţie, iar alţii continuă să privească pasiv, chiar dacă este clar că doar împreună, ca o comunitate academică, putem transforma autonomia academică şi guvernanţa democratică din idealuri frumoase într-o realitate trăită la care cu toţii aspirăm.
Este comunitatea academică UBB capabilă să practice o auto-organizare și -guvernare care să se opună atât abuzurilor exercitării puterii la nivelul instituției, cât și la nivel central? Autonomia universitară este definită prin lege. Dar noi, oamenii suntem cei care facem ca legile să funcționeze sau nu, și care, desigur, creăm, îmbunătățim, sau deformăm legile. Pentru ca ele în cele din urmă să nu devină instrumente ale susținerii unui status quo sau altul, sau, dacă vreți, pentru ca Ordinul Rectorului sau Ordinul Ministrului să nu mai funcționeze conform aceluiași tipar al țintirii anumitor persoane printr-o reglementare aparent generală (ce devine, tocmai din acest motiv abuzivă), noi, universitarii, trebuie să ne detașăm de aceste jocuri de putere și grupuri de interese. Numai astfel, filtrată prin gândirea noastră liberă și critică, va putea să funcționeze și autonomia universitară. Viitorul rector al UBB va trebui să urmărească exact dezvoltarea și consolidarea acestei capacități a comunității noastre academice.
Text preluat cu permisiunea autoarei de pe site-ul www.multiversitate.ro