„Astăzi, cele mai multe dintre case nu plac decît la două persoane: proprietarului şi arhitectului. Casa trebuie să placă tuturor. Ceea ce o distinge de opera de artă, care nu este obligată să placă nimănui… Opera de artă este afacerea privată a artistului. Casa nu este o afacere privată. Opera de artă este adusă pe lume fără ca nimeni să-i simtă nevoia. Casă răspunde unei nevoi. Artistul nu este responsabil faţă de nimeni. Arhitectul e responsabil faţă de toată lumea… Opera de artă este prin esenţă revoluţionară, în vreme ce casa e conservatoare. Opera de artă se gîndeşte la viitor, casa la prezent. Opera de artă smulge oamenii din comoditatea lor. Noi îi detestăm pe cei care ne smulg din comoditatea noastră şi vin să ne tulbure confortul. De aceea iubim casa şi detestăm arta… Asta înseamnă că, atunci, casa n-ar fi o operă de artă? N-ar fi arhitectura o artă? Nu, nu este. Numai o mică parte din munca arhitectului este de domeniul Artelor Frumoase: mormîntul şi monumentul comemorativ… Artistul este propriul său stăpîn, arhitectul este servitorul comunităţii… Sarcina arhitectului este de a provoca emoţii juste.” (Adolf Loos, 1910)
Supravieţuiesc astăzi în societatea noastră cel puţin trei vocaţii majore, în sensul consacrat al acestui termen, de Beruf, deopotrivă chemare şi datorie: vocaţia de medic, vocaţia de jurist şi vocaţia de arhitect. Fiecare dintre ele se materializează într-o profesie care necesită anumite înclinaţii, pasiuni sau chiar un anumit talent. Fiecare din aceste vocaţii, în sensul de chemare, necesită din partea celui sau celei care alege să îi răspundă un anumit tip de răspuns şi mai ales o anumită responsabilitate. Aceasta, de altfel, dă vocaţiei dimensiunea sa de datorie. Medicul, omul legii, arhitectul, nu sînt doar oameni pasionaţi de meseria lor, ci, odată ce au asumat-o şi o exersează, ei sînt datori cu ea în faţa celorlalţi, răspund de practicarea ei pentru fiecare din deciziile pe care le iau.
Există însă o cel puţin o diferenţă majoră între gesturile vocaţionale ale celor trei. Dacă medicul şi juristul sînt chemaţi şi sînt datori să intervină atunci cînd are loc o întrerupere în cursul vieţii de zi cu zi, pentru a-i restabili continuitatea, „normalitatea”, arhitectul, în schimb, este el însuşi un făuritor de continuitate, de normalitate, de cotidianitate.
Primul este chemat în situaţii excepţionale să restabilească un curs întrerupt al sănătăţii, să înfrunte boala, s-o diminueze şi chiar s-o elimine, atît cît se poate. Datoria lui este să vegheze la prevenirea şi/sau vindecarea bolii fiecăruia. Cel de-al doilea este chemat şi el, tot în situaţii excepţionale, să înfrunte nedreptatea, să refacă cel mai adesea la nivel individual, uneori şi la nivel de grup, un echilibru al dreptăţii, pus în pericol de împrejurări anterioare, de configuraţii diferite ale economicului, politicului sau pur şi simplu ale relaţiilor interumane. În sfîrşit, arhitectul este dator societăţii şi este chemat de către ea să croiască un spaţiu, privat sau public, de convieţuire la nivelul vieţii de zi cu zi. Prezenţa şi intervenţia lui nu au nimic excepţional şi, în majoritatea timpului muncii sale, nimic spectaculos. Mai mult decît medicul sau juristul, el operează cu o altă temporalitate, în durate lungi. Boala şi nedreptatea sînt evenimente punctuale, în măsura în care, anticipabile uneori, ele au cel mai adesea forma unor surprize neplăcută, triste sau tragice. Ele reclamă intervenţii reparatorii.
Evenimentul arhitectural nu capătă forma unei crize ori a unei intervenţii medicale, nici forma unei decizii de justiţie pronunţată punctual. Intervenţia arhitectului nu caută să repare (exceptînd cazurile în care unele edificii au îmbătrînit, s-au „îmbolnăvit” sau au suferit „nedreptăţi” istorice), ci să edifice, nu să readucă pe drumul cel drept al sănătăţii individuale sau al convieţuirii, ci chiar să edifice drumurile pe care sănătatea şi dreptatea, printre altele, sînt posibile. Arhitectul creează evenimente în cel mai pur sens al cuvîntului, mai precis creează posibilitatea unei infinităţi de evenimente viitoare a căror survenire modelează viaţa în comun, înscriindu-se astfel într-o durată lungă, ce poate să scape ea însăşi arhitectului.
„Omul (acest om care se află în faţa mea, cu dimensiunile sale, cu simţurile sale şi cu afectivitatea sa) e aşezat la masă; ochii săi se îndreaptă spre obiectele care îl înconjoară: mobile, covoare, perdele, tablouri sau fotografii şi anumite obiecte cărora el le atribuie o anumită însemnătate. O lampă îl luminează sau soarele care pătrunde pe fereastră, despărţind întunericul de lumină, opunînd aceste două extreme pline de reacţii asupra fizicului şi psihicului nostru: luminosul şi obscurul. Pereţii unei camere se închid în jurul lui şi a legăturilor sale; omul nostru se ridică, merge, părăseşte camera, se duce în altă parte, nu contează unde. Iată-l deschizînd uşa casei, ieşind de la el. Se află încă într-o clădire: un coridor, scările, ascensorul… Iată-l acum în stradă: ostil sau primitor? Sigur sau periculos? Omul se află pe străzi şi iată-l, după anumite acte succesive, în afara oraşului, pe cîmpuri. Nici o secundă arhitectura nu l-a părăsit: mobile, cameră, lumina soarelui sau lumina artificială, respiraţie şi temperatură, aşezarea şi serviciile casei lui, clădirea, strada, situl urban, oraşul, palpitaţia oraşului, cîmpul, drumurile sale, podurile sale, casele sale, verdeaţa şi cerul, natura. Arhitectura şi urbanismul au reacţionat cu adevărat asupra tuturor gesturilor sale. Arhitectură în toate: scaunul şi masa lui, pereţii şi camerele lui, scările şi ascensorul lui, strada lui, oraşul lui. Încîntare sau banalitate, ori plictis. Chiar şi oroare posibilă a acestor lucruri. Frumuseţe sau urîţenie. Fericire sau nefericire…” (Le Corbusier, Entretien avec les étudiants des écoles d’architecture)
Asemenea medicului şi juristului, arhitectul este prins în trainice şi nu mereu vizibile ori transparente relaţii de producţie, de comunicare şi de putere. Acestea trei (producţia, comunicarea şi puterea) ţes textura elementară a vieţuirii în comun, o structurează şi o ierarhizează. În fiecare dintre cele trei meserii le regăsim în pachete care încapsulează proporţii diferite de producţie, de comunicare şi de putere. Ele nu au aceeaşi pondere într-un act medical, într-o decizie judecătorească sau într-o act arhitectural. Medicul, juristul şi arhitectul nu produc în acelaşi fel, nu comunică în acelaşi fel (fiecare dintre ei avînd codificări specifice ale producţiei şi comunicării) şi, mai ales, nu angajează în acelaşi fel relaţiile de putere. Mai mult decît ceilalţi, arhitectul produce în sensul fabricării de obiecte materiale, sensibile. Pe de altă parte, însă, comunicarea nu este esenţială în actul arhitectural; mai bine spus, ea este mediată (sîntem, bunăoară, aici, tocmai pentru a vorbi arhitectură şi pentru a o face să vorbească. Pentru că, nu-i aşa, nu sîntem deloc siguri că ea vorbeşte de la sine). Medicul şi juristul îşi însoţesc practica în mod nemijlocit de un act discursiv şi de comunicare. La limită, arhitectul nu are nevoie să verbalizeze nimic; el poate şi trebuie să facă să vorbească arhitectura. Dar, mai ales, trebuie s-o facă să vorbească pe un ton potrivit: nici zgomotoasă, participînd astfel la cacofonia generală care ne umple vieţile, dar nici tăcută sau chiar mută, incapabilă să se articuleze cu celelalte dimensiuni şi experienţe ale existenţei umane. Arhitectul trebuie să facă arhitectura să vorbească astfel încît viaţa în comun să fie posibilă, suportabilă şi să fie capabilă de a da naştere unor posibilităţi viitoare de viaţă în comun. Prin aceasta întrezărim deja o dimensiune etică ireductibilă a gestului arhitectural, care nu ţine numai de contextul pe care arhitectura îl creează pentru prezentul convieţuirii noastre, ci şi de condiţiile de posibilitate ale unei convieţuiri viitoare. (Din acest punct de vedere cred că arhitectura românească de azi trebuie să-şi pună întrebări serioase, chiar grave: calitatea intervenţiilor arhitecturale şi urbanistice, fără voia, dar mai ales cu voia arhitecţilor are toate şansele să transforme locuirea şi vieţuirea în comun a generaţiilor viitoare într-un coşmar).
În sfîrşit, fiecare produce putere, fiecare e supus puterii, fiecare o intensifică sau o slăbeşte acolo unde are de-a face cu ea. Medicul, juristul şi arhitectul sînt relee ale puterii, sînt autorităţi, surse de legitimitate, dînd formă şi conţinut comportamentelor umane individuale şi colective. Dar, spre deosebire de medic şi jurist care exercită puterea în mod direct, personal, masiv şi de multe ori incontestabil, arhitectul se retrage în spatele creaţiei sale, el face din spaţiul edificat (sau de edificat) un loc de putere – nu neapărat un loc al puterii. Imobilă, arhitectura concentrează puterea într-un loc, pentru a o dispersa apoi între oameni. În raport cu obiectul arhitecturat, oamenii se umple sau se golesc de putere, devin mai puternici sau mai slabi, rezistă puterii sau i se supun necondiţionat. Arhitectul modelează puterea, o materializează şi o face sensibilă, epidermică şi, prin asta, o introduce în epiderma şi în sensibilitatea oamenilor.
Puterii, Foucault îi dădea cea mai simplă definiţie posibilă: este o acţiune asupra acţiunii celorlalţi. Nu o acţiune asupra corpurilor lor (atunci ar fi violenţă), nici măcar o presiune asupra minţii lor (atunci ar fi manipulare), ci o acţiune asupra posibilităţilor de comportament viitor ale individului sau grupului. Arhitectul este un om de putere pentru că are o capacitate, niciodată cu putinţă de măsurat, de a acţiona asupra acţiunii celorlalţi. Desigur, ea poate fi o acţiune mai brutală sau mai blîndă, mai calculată sau mai impulsivă. Dar gestul de a construi este creator de relaţii interumane şi de relaţii de putere. Arhitectul participă la instituirea şi chiar la instituţionalizarea unei ordini (sau dezordini) sociale. Spus simplu, o arhitectură urîtă (strîmbă, stridentă, dispreţuitoare) nu doar că este produsă de oameni care sînt deja urîţi (strîmbi, stridenţi, dispreţuitori), dar nu va înceta să dea naştere unor oameni urîţi.
« Une chambre doit être plaisante, une maison sourire au passant, l’inviter à entrer. Un palais de justice doit faire le geste de la loi qui menace ou avertit. Une banque doit vous dire: dépose ton argent, il sera bien gardé. » (Adolf Loos)
Dacă e să facem o rapidă radiografie a ultimelor două decenii, vom observa numaidecît că medicina, justiţia şi arhitectura au fost deopotrivă actori şi victime ale haosului tranziţiei, că au participat la procesul general de modificare radicală a relaţiilor de producţie, de comunicare şi de putere în societatea românească. Ieşite de sub tutela sufocantă a ideologiei şi controlului politic anterior, ele s-au liberalizat (ca profesii liberale) şi au contribuit la consolidarea practicilor şi reprezentărilor democratice sau pretins democratice, de economie de piaţă. În felul său particular, arhitectura s-a eliberat de tutele, sau a crezut că o face, s-a diversificat pînă la entropie, mărind decalajul dintre practicile sale multiple, pe de o parte, şi reflecţia asupra acestor practici. Arhitectul român a devenit fulgerător un tehnician abil şi întreprinzător, multiplicat într-o puzderie de demiurgi cu firmă, mizînd pe formaţia sa tehnică şi pe cererea socială neostoită de construire şi de producţie arhitecturală. Consideraţiile teoretice, preocuparea pentru comunicare, implicaţiile etice şi politice, reflecţia asupra relaţiilor de putere generate de arhitectură, toate acestea au venit din urmă, fără a putea însă recupera decalajul care le separă de explozia de materie arhitecturală.
Starea societăţii româneşti de astăzi, pe fondul unei crize debordînd generos marginile economiei, obligă arhitectul la un moment de răgaz. Arhitectura din ultimii douăzeci de ani dă seama cu fidelitate de debusolarea politică, morală sau culturală a societăţii. Încetînd să se (re)prezinte ca reper public (dacă şi cum a fost vreodată în România, rămîne de discutat…), ea a devenit tot mai monosilabică în mesajele publice şi private şi tot mai autistă în dialogul său cu societatea. Autoreferenţială, arhitectura se hrăneşte în mare parte din glorificarea clientului şi din conflictele transgresive cu autorităţile. Excesul de producţie în detrimentul comunicării şi mai ales în detrimentul evaluării responsabile a consecinţelor de putere face ca numeroase din intervenţiile de configurare spaţială să lase urme adînci şi pe termen lung în felul în care arată oraşele şi satele noastre, în felul în care arătăm noi, în felul în care gîndim şi simţim, imaginăm, visăm sau fantasmăm.
(Text scris cu ocazia Zilelor Arhitecturii 2011)