TEMA: Revoltele din Marea Britanie
„Burn, Baby Capitalism, Burn”, îi aud cum strigă în mintea mea pe răsculaţii britanici, asemenea răsculaţilor din Watts, Los Angeles, din 1965. Dar revoltele lor de shopping, nihiliste, de „insurecţie” NO FUTURE, în frenezia de party a distrugerii, refuză să spună „capitalism” în wishful thinking-ul meu. Nu-i nimic, dacă răsculaţii nu articulează mai nimic la nivel politic, pun comentatorii ceva în locul lor, ceva complex şi adânc despre SISTEM, indiferent că analiştii vin dinspre stânga sau dreapta. Desigur, nimeni nu legitimează actele respective de violenţă, dar le explică într-un context mai larg, într-o paradigmă structurantă. Iar sistemul este de vină pentru că este inegalitar, ori sistemul este responsabil pentru că a promis paradoxal o lume egalitară şi colectivistă într-un sistem de valori concurenţiale şi individualiste, sau sistemul este blamabil pentru că a devenit prea mult sau prea puţin multicultural şi a eşuat etc. etc.
Iar sistemul este, desigur, atât de complex şi de opresiv, încât funcţionează ca un malaxor, înghite responsabilităţile individuale sau de grup, le macerează. Dar tocmai iresponsabilitatea şi impotenţa dezaxată a răsculaţilor confirmă potenţa sistemului, nicidecum slăbiciunea sa. Apolitismul violenţelor întăreşte fetişismul capitalist al gadgeturilor de toate felurile, al acadelelor senzoriale şi colorate din toate vitrinile sparte.
Din punctul meu de vedere, cea mai interesantă mărturie despre evenimente aparţine unui tânăr de culoare din Tottenham, Londra, care a declarat pentru NBC că răscoalele şi-au atins scopul pentru că oamenii şi-au primit, datorită violenţelor, atenţia cuvenită din partea mass-media, opiniei publice şi a autorităţilor. „În urmă cu două luni am mărşăluit către Scotland Yard, 2.000 de oameni, toţi negri, şi era paşnic şi calm şi ştiţi ce? Niciun cuvânt în presă. Noaptea trecută, un pic de dezordine şi jaf şi uitaţi-vă în jurul vostru”, povesteşte el [I]. Nici nu mai contează pentru ce au mărşăluit tinerii negri, oricum nu s-a precizat în articolul la care fac referire, dar e predictibil.
Voi face câţiva paşi înapoi, pentru o scurtă analiză istorică a acestui tip de revoltă politică gângavă (revoltă diferită faţă de protestele spaniole şi greceşti), care e declanşată de lipsa accesului la visul achizitiv capitalist, în condiţiile în care producţia din ce în ce mai mare de bunuri promite din anii 1960, pretutindeni în lumea occidentală, „The Great Society”, a incluziunii sociale în ceea ce priveşte posibilitatea consumului generalizat. Startul dezordinilor de acest fel este Watts, despre care am scris în volumul meu Anii 60: Mişcări contestatare în SUA. Watts a contabilizat 34 de morţi, 1.072 de răniţi, 977 de clădiri devastate sau arse, aprox. 4.000 de arestări. Grosso modo, patternul e cam acelaşi: incidente violente cu poliţia la început ca scânteie pentru dezordini în masă, lipsa speranţei într-un trai decent care să permită revoltaţilor posibilitatea achiziţionării de bunuri de larg consum, spectacolul halucinant şi iraţional al val brusc de isterie colectivă violentă, dorinţa de a căpăta astfel atenţie din partea opiniei publice când metode paşnice nu funcţionau.
În urma revoltelor din ghetoul Watts, Los Angeles, cât şi în alte localităţi americane, preşedintele american Lyndon Johnson ceruse o comisie de investigare a motivelor pentru care negrii s-au revoltat. Comisia a concluzionat previzibil că printre cauze se află şomajul, lipsa de educaţie, sărăcia, slujbele proaste, discriminarea în plan locativ şi la angajare. Aşa cum s-a arătat în cazul protestelor britanice, ca multe alte dezordini similare (anii 1960 şi 1990 în SUA, ori în bidonville-urile franceze în anii 2000), revoltele au pornit de la incidente cu poliţia în care negrii erau bruscaţi pentru abateri minore. Astfel, pentru mulţi americani de culoare, raportase comisia, poliţia a ajuns să simbolizeze represiunea albilor, „iar adevărul e că mulţi poliţişti într-adevăr reflectă şi sunt expresia acestor atitudini ale albilor” [II]. În acest sens, există mărturii repetate şi din partea „protestatarilor” britanici cu privire la percheziţiile repetate şi umilitoare ale poliţiştilor în cartierele de imigranţi.
Atât atunci, cât şi acum nu există personalităţi reformiste sau, de ce nu, revoluţionare care să medieze conflictul între contestatarii viscerali şi autorităţile publice. De pildă, Martin Luther King era alarmat de efectele revoltei din Watts din august 1965. Cei din anturajul pastorului au fost surprinşi când s-a aflat că aproape toţi rezidenţii ghetoului nu doreau ca Martin Luther King să mijlocească diferendele. Mai mult, gradul de înapoiere informaţională mergea atât de departe încât unii nici măcar nu auziseră vreodată de el, deşi i se decernase recent Premiul Nobel pentru Pace: „În timp ce se plimba printre ruine un grup de tineri negri striga: „Am câştigat”. „Cum puteţi să spuneţi că aţi câştigat”, a întrebat King, „când 34 de negri sunt morţi, comunitatea voastră e distrusă, iar albii se folosesc de revoltă ca de-o scuză pentru lipsa de reformă?”. „Am câştigat pentru că i-am făcut să ne dea atenţie”, au replicat” [III]. Ok, atât atunci, cât şi acum, au „câştigat”, au primit atenţia binemeritată. Şi atunci ce vor? Egalitate, emancipare, incluziune socială, participare la luarea deciziilor în sferele politice şi economice, asociere politică pentru îndeplinirea unor scopuri şi valori democratice? Fuck that moral shit! Vor gadgeturi, vor acadele, vor să devină şi ei copiii bine hrăniţi ai capitalismului. Conceptele acestea le sunt tot atât de străine ca valorile egalitare, non-violente ale lui Martin Luther King negrilor din ghetourile din Watts.
Un alt element interesant constă în faptul că la alte răzmeriţe din ghetourile şaizeciste, precum cea din Detroit, în iulie 1967, care s-a soldat cu 43 de morţi şi 7.000 de arestări, „răsculaţii” negri incendiau şi spărgeau doar clădirile, magazinele şi business-urile (aproximativ 4.000) deţinute de albi şi nu instituţiile publice, semn că revolta lor era cauzată de neputinţa de a accede la „visul american” capitalist [IV], vis exportat de atunci în întreaga lume. Rezultatul extrem al acestui vis consumist generalizat este imaginea unor copii de sub 12 ani trimişi de de părinţii lor să fure tot ce poate din magazine pentru că ştiu că nu pot fi arestaţi, nici măcar reţinuţi, copii atât de mici [V]. Dar ar fi prea simplu să fie vina SISTEMULUI.
Odată cu revoltele negrilor, apar primele teorii sociale nu doar de explicare, ci şi de disculpare, a comportamentului delincvent din timpul răzmeriţelor urbane, asemănătoare cu partea întunecată a corectitudinii politice, de victimizare a minorităţilor şi de deresponsabilizare individuală. Acest tip de explicaţie l-a determinat pe Gerald Ford, viitorul preşedinte american, membru al Camerei Reprezentanţilor, să se întrebe: „Vom renunţa oare la lege şi ordine… în favoarea unei teorii sociale care susţine că cel ce aruncă o cărămidă într-un geam sau o bombă în automobilul tău este doar produsul neînţeles şi neprivilegiat al unui cămin distrus?” [VI]. Sau produsul unei societăţi inegalitare? Sau al capitalismului, am putea adăuga. Spre deosebire de Ford, cred că putem renunţa la la „legea şi ordinea” burgheză atâta timp cât răzmeriţele articulează in nucce măcar principiile unei noi ordini politice care transgresează capitalismul şi inegalitatea structurală presupusă invariabil de acest sistem, ori atâta timp cât protestele articulează, chiar şi cu vagă intenţie, opoziţia faţă de ipocrizia reprezentativităţii democraţiei electorale. Şi atunci de ce să nu ne organizăm în acest sens, de ce să nu ne creăm propriile instituţii bastarde, asociaţii protestare şi forumuri sociale şi politice, să ne creăm propriul praxis imaginativ, decât să ne pierdem vremea şi analiza cu viaţa „protestatară” care este, mereu, în altă parte?
NOTE:
[I] Laurie Pannie, Panic on the streets of London
http://english.aljazeera.net/indepth/opinion/2011/08/201189105816840954.html
[II] Terry H. Anderson, The Movement and the Sixties: Protest in America from Greensboro to Wounded Knee, New York, Oxford University Press, 1995, p. 168
[III] Chris Harman, The Fire Last Time: 1968 and after, Londra, Bookmarks Publications, 1998, p. 113
[IV] Allen J. Matusow, The Unraveling of America. A History of Liberalism in the 1960s, New York, Harper TorchBooks, 1986, pp. 362-363
[V] Hayley Matthews, The Salford riots and the greed of the disenfranchised http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2011/aug/10/salford-riots-greed-disenfranchised
[VI] George Brown Tindall, David E. Shi, America. O istorie narativă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 903
