Principala problemă care a apărut în discuţiile prilejuite de mişcările populare din acest an şi reunite cumva sub sloganul-obiectiv ‘democraţie acum‘ este aceea a limitelor la care aceste mişcări ar trebui să se oprească. Entuziaştii care acordă semnificaţii mişcărilor ca atare nu au avut timp deocamdată să sondeze această problemă. Şi este firesc: deoarece semnificaţiile înseşi sunt de descoperit, după decenii de tăcere frământată a protagoniştilor. Dincolo de acestea, observaţiile scepticilor ne ajută să vedem că raţiunile acestor mişcări pot fi prelungite într-o practică revoluţionară – adică de intenţionată transformare a relaţiilor structurale – susţinută de un proces teoretic auto-dezvoltat prin control critic.
În cele ce urmează, o să supun atenţiei, telegrafic, câteva aspecte ce îşi au locul în acest proces.
1) Ce pot să ceară oamenii – şi nu mă refer numai la caracterul social foarte amestecat şi foarte nou, corespunzător adică noului tip de raportare a oamenilor la muncă – decât posibilitatea de a-şi face auzite concepţiile sociale şi politice rezultate din experienţele lor şi care, în mod fundamental, sunt din ce în ce mai neglijate de către decidenţii politici? Dacă nu uităm că aproape singura modalitate a populaţiei de a-şi spune punctul de vedere politic este votul o dată la 4 ani, nu trebuie, în egală măsură, să facem abstracţie de „cuminţenia” acestei populaţii: ea a mers, în mişcările sale din 2011, din aproape în aproape dar în cadrul democraţiei politice reprezentative date. Ea nu a negat importanţa ideii democratice, şi nici măcar a democraţiei reprezentative, ci a vrut şi doreşte să dea un conţinut real formei politice. Această „cuminţenie” este cauza sloganului ‘democraţie acum‘.
2) De ce ‘acum‘? Deoarece suprapunerea de crize din lumea de astăzi – deci nu doar datorită scăderii veniturilor şi datorită crizei economice mondiale au manifestat ei – este atât de gravă iar implicaţiile atât de profunde şi pe termen lung, încât singura soluţie este asumarea răspunderii pentru faptele care cauzează acea suprapunere de crize: deciziile, luate în mod democratic, nu mai pot fi amânate pentru o nouă secvenţă temporală rezultată din noi alegeri după tipicul celor de până acum şi care avea drept pretext al nerealizării celor mai generale obiective populare discontinuitatea echipelor guvernante.
3) Dar ce fel de ‘democraţie‘, dacă tipicul existent nu a dus la rezultate pozitive în buna guvernanţă a problemelor lumii? Pe de altă parte, nu cumva spiritul răzvrătit este anarhic şi duce doar la haos? Democraţia avută în vedere – dar totul, astăzi, arată starea de dezbatere, şi nu de promovare a unor clişee, deoarece chiar situaţia actuală de criză de sistem etc. este inedită, iar din istorie putem doar învăţa, şi în nici un caz nu o putem copia – este aceea a unei democraţii reprezentative bazate pe transparenţă, deci pe control popular. Acest control va permite, în viziunea actorilor anonimi ai ‘democraţiei acum‘, şi penetrarea raţionamentelor venite de jos în nivelul deciziilor de alocare a resurselor, de stabilire a priorităţilor şi de alegere a mijloacelor, ca şi un anumit control al statelor – ce reprezintă interesul public – asupra companiilor private.
4) Toate acestea constituie o imagine teoretică ce urmăreşte coerenţa tendinţelor diferite, raţionalitatea lor politică. În realitate, desigur că este extrem de greu să se născocească alternative la raporturile politice actuale, puternic înrădăcinate în mentalitatea oamenilor. Nu numai că întrebările sunt mai numeroase decât micile răspunsuri pe care protestatarii le concep – Care va fi rolul partidelor, inclusiv a celor de stânga? Care va fi conţinutul concret al pluralismului politic? Cum va arăta o coaliţie guvernantă? Etc.– dar interesele sunt mult prea puternice (şi mai diferite la nivelul stângii), ca şi situaţia fragmentată a lumii de astăzi, pentru a ne permite să credem că ideea unei ‘democraţii acum‘ va putea fi uşor tradusă în viaţă.
5) Viitorul democraţiei este, deci, nebulos, dacă nu de-a dreptul întunecat, prin forţa extraordinară a celor care, în ultimă instanţă, doresc să conserve starea actuală. Dar prezentul este clar: oamenii nu mai vor să contribuie la continuarea stării actuale de lucruri. Deci perioada actuală este de ruptură, iar noi trăim această ruptură. Iar în concertul comentatorilor, urmărirea diferitelor poziţii este foarte productivă pentru înţelegerea lucrurilor.
6) De ce, întreabă voci de dreapta, „indignaţii” nu s-au indignat şi atunci când Grecia a primit banii de la FMI şi UE (şi când grecii trăiau „trai pe vătrai” pe aceşti bani)? Răspunsul e simplu, dar nu are nimic a face cu catalogarea omului drept animal egoist ce trăieşte profitând de alţii şi gândind mereu pe termen scurt.
Nu, răspunsul este că masele – extrem de heteroclite – de oameni care se indignează astăzi în Grecia, Spania, ţările arabe, Islanda (da, chiar aşa: nu au votat islandezii, dând frâu liber indignării lor, ca nu populaţia să plătească pierderile băncilor generate de speculaţie?) etc., au învăţat din ceea ce s-a întâmplat în ultimele decade:
- li s-a spus că „socialismul a fost învins, iar victoria capitalismului este dovada caracterului natural, etern, just al acestui sistem”, şi au crezut;
- li s-a spus că „socialismul înseamnă dictatură, iar capitalismul – democraţie şi bunăstare”, şi au crezut;
- li s-a spus că democraţia reprezentativă este esenţa democraţiei, garanţia drepturilor şi libertăţilor lor, şi au crezut; li s-a spus că alternanţa politică dintre o dreaptă explicită şi una implicită (falsa stângă de tradiţie social-democrată) ar aduce mereu ameliorări în viaţa politică, şi au crezut;
- li s-a spus să închidă ochii şi în faţa unor căutări şi experienţe alternative, şi i-au închis, asurziţi fiind de ridiculizarea tuturor acestor căutări şi experienţe;
- li s-a spus că traiul pe datorie – deoarece salariile au devenit prea mici pentru o viaţă decentă – ar fi normal şi că numai hrănind băncile cu dobânzile la sumele împrumutate se dezvoltă şi economia şi sistemul său axial – cel financiar-bancar – şi se îndeplinesc şi propriile dorinţe de a avea, şi au crezut;
- li s-a spus că a avea este mai mult decât a fi şi, oricât de disperaţi în căutarea lor dezorientată, au crezut;
- li s-a spus că o uniune capitalistă – în vederea continuării logicii de mai sus – substituie vechile „fumuri” legate de solidaritate, şi au crezut.
Ei bine, nu mai cred şi nu mai închid ochii[1]. Şi este important să vedem că trezirea din 2011 este rezultatul experienţelor produse, în fond, de capitalism. Acumularea cantitativă a acestor experienţe a dus şi duce, inerent, la salturi în înţelegere şi acţiune. Cât despre conţinutul, anvergura, durata acestor salturi – sunt alte probleme de care deţinătorii puterii capitaliste sunt foarte conştienţi şi asupra cărora caută să influenţeze cu conştiinţa unei lupte (mereu) pe viaţă şi pe moarte.
7) Transparenţa administrării banilor publici nu e un obiectiv specific al proletarilor. Sau ar trebui să nu fie, deoarece capitalismul, în modelul ideal occidental, weberian, este capabil să ţină sub control birocraţia. Dar, nu numai că istoria recentă a dovedit că această capacitate de a controla birocraţia este limitată – deoarece există o unitate de interese între capital şi birocraţia înaltă – dar, o dată cu derularea crizei de sistem a capitalismului, capitalul însuşi ia deprinderile birocraţiei (îşi însuşeşte banii statului, anihilează controlul public, inclusiv prin inducerea unei legislaţii „imperfecte”, adică lipsită de sancţiuni, de eficienţă). Ca urmare, se pare că, lăsând la o parte logica ideală a capitalismului, proletarii trebuie, din păcate, să aibă printre obiective şi transparenţa administrării banilor publici.
Dar nu numai proletarii sunt legaţi de aceasta. Cel puţin o parte a capitalului este la fel de interesată de administrarea corectă a fondurilor statului (tocmai pentru ca să poată folosi o parte mai mare din aceste fonduri pentru asigurarea şi maximizarea profiturilor, adică pentru a face faţă mai bine în concurenţa mondială). Iar această parte a capitalului reflectă inteligenţa politică minimă necesară prezervării sistemului. De aceea, atunci când se manifestă într-adevăr această inteligenţă, deşi, fireşte, frânat şi contradictoriu, stânga ar trebui să o aplaude – căci orice reducere a corupţiei este benefică traiului de fiecare zi a marii majorităţi a populaţiei –, arătând desigur limitele acestui proces iniţiat de la dreapta, dar în nici un caz să nu i se opună. Astăzi, la noi există o asemenea tendinţă, oricât de firavă. Ei bine, a ne alătura USL care este cântăreaţa cohortelor de birocraţi privilegiaţi şi spoliatori ai banului public, este de-a dreptul absurd.
8.) Cu atât mai mult cu cât un element criticat din societatea de astăzi este ceea ce s-a numit proasta întrebuinţare a instituţiilor. Cum poţi să le întrebuinţezi bine, atunci când, de ex., repeţi papagaliceşte „autonomie universitară” fără să adaugi şi democraţie universitară? Nu este oare o asemenea „autonomie universitară” o formulă ce acoperă arbitrarul clicilor de la conducerea ei?
9) Discuţiile „specialiştilor” marcaţi de mainstream decretează drept “extremiste şi irealizabile“, idei ale unor protestatari despre naţionalizarea sectorului bancar sau despre preluarea controlului întreprinderilor. Dar probabil că, strict logic, aceste fenomene vor trebui să urmeze. Nu imediat, şi nu repetând scheme vechi, dar pot fi ideile de mai sus socotite drept trăsnite atunci când însuşi capitalul le aplică (punând statul să preia întreprinderi falimentare, să le rentabilizeze cu bani publici şi, e adevărat, retrocedându-le când totul merge bine)? Şi oare starea actuală a sistemului financiar-bancar la nivel mondial – pe care statele le-au susţinut, din bani publici, etc. – nu este de aşa natură încât să permită gândirea unor remedii ale cauzelor? Şi nu este oare, tocmai datorită inerenţei fenomenelor de mai sus, respinsă şi mişcarea ‘democraţie acum‘? Nu este resimţită de către puternicii lumii drept o primejdie această cerere de democraţie reprezentativă corectată?
Desigur că lucrurile sunt foarte complicate: nivelurile diferite de dezvoltare, circumscrierile naţionale ale obiectivelor şi perspectivelor, par să facă imposibilă orice logică dusă în câmpul instrumentelor greceşti. Dar e doar o părere.
Revoluţia (procesul de transformare structurală a raporturilor economice şi sociale) nu înseamnă neapărat modelul revoluţiei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi preluat de Marx, o transformare dintr-odată. Revoluţia poate fi astăzi şi o inversare a „revoluţiei pasive”, adică implementarea unui control popular, prin transparenţă, al instituţiilor: astfel se va crea spaţiu pentru aplicarea regulilor (politice/democratice şi morale) care sunt totuşi oficiale, adică va avea loc o îmbunătăţire a funcţionalităţii instituţiilor de management social. Cel puţin.
Deci e un mers treptat, o inginerie graduală efectuată de noul proletariat care se pricepe, în principiu, să construiască o asemenea inginerie: este o inginerie socială realizată nu în vechiul cadru al diviziunii dintre ingineri (de sus) şi lucrători, ci în cel nou, al diviziunilor profesionale, desigur, dar ca manifestări ale relaţiilor orizontale de dezbateri şi cooperare, ca manifestări ale competenţelor sociale mereu re-construite prin aceste relaţii.
10) Şi apoi e evident că, dacă mai marii sistemului capitalist vor reducerea birocraţiei şi transparenţa pentru a nu cheltui nişte bani aiurea (şi a-i avea în cel mai rău caz pentru oblojirea unor răni sociale ce i-ar periclita prea mult dacă s-ar cangrena), ei nu vor mai mult de atât. Ceea ce înseamnă că tot presiunea de jos trebuie să aibă drept obiectiv şi să obţină controlul băncilor şi, astfel, şi o nouă filosofie de impozitare.
Dar asta înseamnă a merge mai departe. Deocamdată, capitalismul vrea să integreze în sistem anumite doleanţe de jos (de ex. reducerea privilegiilor şi implementarea transparenţei şi corectitudinii), tocmai pentru a opri generarea de cereri mai radicale. E un nou răspuns conservator luminat (care, cum vedem, nici nu este susţinut de toate aripile politice, de ex., nu de Opoziţia de la noi ce ar dori desfiinţarea acestor doleanţe şi transformarea lor într-un simplu „jos Puterea de acum, pentru a o înlocui cu noi”). Dar acest răspuns conservator luminat e necesar nu numai pentru capitalism ca atare, pentru credibilitatea sa, ci şi pentru ca viaţa majorităţii să fie puţin mai bună.
De ac, opoziţia din România împotriva modificării constituţiei în sensul ca averea să nu mai fie prezumată a fi fost obţinută licit e doar o dovadă de prostie politică, de incapacitate de gândire pe termen mai lung: pentru că mulţi aleşi se gândesc numai pe termen scurt şi numai la ei. Guvernul actual dă dovadă de singura inteligenţă politică posibilă pentru dreapta. Şi desigur necesară.
11) Dar de ce să aibă loc desfiinţarea proprietăţii private şi impunerea controlului public asupra a ceea ce se numeşte ansamblul mijloacelor de producţie?
Întâi, nu confundăm, desigur, proprietatea privată cu proprietatea personală, indiferent de faptul că între ele nu există un zid absolut: ultima este formată din bunuri de consum şi, dacă a fost obţinută în mod legal, nimeni nu atentează la ea, oricâte diferenţe ar evidenţia între oameni. Dar chiar crede cineva că aceste diferenţe vor fi socotite de oamenii viitorului nu neapărat îndepărtat drept esenţiale pentru definirea creativităţii şi umanităţii celor aflaţi sus? Chiar crede cineva că a avea ar reprezenta mai mult decât dragostea şi sentimentul de apartenenţă, decât stima, încrederea şi respectul (faţă de ceilalţi şi a celorlalţi faţă de sine), decât auto-împlinirea sinelui, adică decât nivelurile superioare ale piramidei nevoilor (Maslow)? Oare nu reprezintă dorinţa actuală de acaparare materială o rămânere în urmă a conştiinţei faţă de abundenţa permisă de productivitatea forţelor de producţie, adică şi a ştiinţei? Oare nu reprezintă ahtierea actuală după încă un semn material de mărire doar o dovadă a puterii inerţiale a unei ideologii istorice a rarităţii, putere transfigurată în ofensiva gândirii liberale (şi care a fost însuşită, la noi, şi de vechii nomenclaturişti ce stăteau în vile şi în acelaşi timp aprobau garsoniere confort 2 şi 3, şi de „îmbogăţiţii de revoluţie”)?
Proprietatea privată este, însă, asupra unor mijloace producătoare de capital şi valorificate ca atare. Iar lipsa controlului public asupra acestor mijloace duce la folosirea lor aberantă: pentru războaie şi pentru frânarea proceselor novatoare generate de ştiinţă; pentru păstrarea condiţiei de inumanitate şi de luptă pentru supravieţuire a miliarde de oameni – în timp ce numărul miliardarilor creşte; pentru continuarea logicii actuale a alocării de mult, mult mai puţini bani pentru cercetare decât pentru arme şi războaie, şi astfel pentru afundarea omenirii într-o criză ecologică (interdependentă cu aceea a energiei şi materiilor prime) din ale cărei grozăvii nu va ieşi nevătămată. Etc., etc.
Întregul glob este un sistem, iar continuarea controlului fragmentat şi privat asupra bunurilor sale – care sunt într-adevăr comune – nu face decât să agraveze toate problemele care sunt globale, indiferent de caracterul contextual al manifestării lor. Dar caracterul mondial structural al capitalismului nu a evoluat oare în direcţia accentuării acestui caracter?
În sfârşit aici, controlul public nu înseamnă defel risipă, ineficienţa folosirii banilor, management defectuos. Dimpotrivă, numai el asigură nu doar raţionalitatea obiectivelor şi, deci, reducerea semnificativă a risipei, ci şi asumarea de sarcini concrete de către ansamblul populaţiei apte. Nici lenea şi nici cerşetoria nu sunt porniri normale atunci când oamenii ştiu că strategia dezvoltării îi pune pe ei drept criteriu şi ţintă.
12) Ce se întâmplă dacă revoluţia câştigă, a fost nu numai o întrebare a dreptei. Care este scopul mişcărilor populare actuale, altul decât defularea de moment? Ce fel de control va avea loc asupra băncilor, cum va avea loc asupra proprietăţii private, cum se va manifesta pluralismul şi deschiderea, cum va fi lupta ideologică, cum va fi cea politică, sunt chestiuni care îi frământă în cea mai mare măsură pe nenumăraţii oameni care formează mase anonime dar nu mai puţin actori.
Desigur că lupta are loc în ţări, dar este oare posibil ca exemplul dintr-o ţară să zdruncine sistemul şi să se propage? Avem în minte şi 1917, condiţia socotită imperioasă a victoriei revoluţiei (Lenin, Troţki…) – izbucnirea ei şi în ţări din Europa, şi 1970 Chile şi Nicaragua 1978-.., şi ţările cunoscute din America Latină, dar şi răspunsul agresiv al capitalului la aceste încercări.
E oare posibil – cu atât mai mult cu cât tendinţele de distrugere a revoluţiei sunt şi vor fi extrem de hotărâte – ca oamenii să poată discerne între încălcări conjuncturale ale intenţiilor iniţiale şi, pe de altă parte, obiectivele din aceste intenţii, care se pot urmări totuşi? Da, ei pot discerne, dar pentru asta trebuie să existe şi voci care demonstrează acest discernământ. Pericolul birocratizării poate fi înlăturat: dar numai prin controlul public asupra politicii şi prin libertatea vocilor critice.
Addenda referitoare la cel mai recent şi de perspectivă imediată of concret
La cererea unora din Opoziţie ca actuala guvernare să ofere şi soluţii la situaţii punctuale ca aceea de la Bac-ul din acest an şi nu doar să le dezvăluie, direcţia românească a ‘democraţie acum‘ sugerează că fără insistenţa asupra responsabilităţii factorilor interni, şi nu doar asupra celor externi („care au vrut să se aleagă praful”), nu se pot oferi soluţii.
Cum se poate repara sistemul de învăţământ fără să se impună corectitudinea şi respectarea criteriilor, chiar a celor din Legea veche? Căci nimeni nu poate să spună că acea Lege aproba, de exemplu, încălcarea criteriilor de promovare a profesorilor universitari. Iar dacă Legea presupunea opacitate şi asumarea tacită a fraudelor, şi nu transparenţă, atunci acea Lege a fost proastă şi a trebuit să fie înlocuită.
Această nouă Lege este aceea care a permis darea în vileag a ceea ce se ştia dar nu se spunea deoarece servea la perpetuarea avantajelor clicilor universitare din „fabricile de diplome”. Da, lucrurile trebuie spuse răspicat şi public, tocmai pentru că numai astfel se poate pleca de la starea reală. Iar mai departe, simţul dreptăţii cere ca toţi cei care au susţinut, din 1990 începând, direct şi indirect, idealul nemuncii şi al şmecheriei, să plătească: pe de o parte, să se spună la fel de deschis şi public că sunt vinovaţi – şi astfel să le dispară aurele de „bine-intenţionaţi” în baza prezumţiei de bună intenţie, să devină pur şi simplu, din „hoţi neprinşi”, autori şi complici la fraude şi la starea de distrugere a şcolii româneşti; pe de altă parte, chiar să plătească, să dea înapoi sumele din gradaţiilor de merit şi din sporuri, ba chiar şi 1% numai din salarii; oare veniturile statului nu ar creşte astfel, şi această creştere nu ar fi realizată mult mai pe drept decât prin impozitarea în urma căreia suferă tot cei mulţi?
Acest moment este sine qua non pentru a merge mai departe, la discutarea posibilităţilor şi a proiecţiilor legate de locurile de muncă, de motivaţiile de a învăţa şi de îmbunătăţirea mijloacelor educative. Ar fi acest moment „de dreptate” altceva decât unul ce corespunde principiului legii ca atare – cel de a răspunde pentru fapte comise, susţinute, tăinuite – ?
_________________________