Demisia ministrului german acuzat de plagiat şi corupţia universitară din România

Demisia pe 1 martie a lui Karl-Theodor zu Guttenberg, ministrul Apărării din cabinetul creştin-democrat din Germania a trecut neobservată şi de media noastră şi de vocile oengiste şi politice de la noi. Şi este păcat, deoarece demisia nu a fost „de onoare” ci a premers inerentei demiteri care ar fi avut loc urgent, după ce Universitatea din Bayreuth i-a retras ministrului titlul de doctor în urma dovezilor irefutabile de plagiat. În media germană ministrul fusese poreclit Baron zu Googleberg[1] iar discuţiile de dinainte şi de după demisie au certificat poziţia unanimă a publicului de specialişti, de oameni obişnuiţi, de politicieni de a respinge imoralitatea din domeniul intelectual şi nu numai.

 Scandalul tenace – care nu îşi propune niciodată să întreţină doar un foc de paie şi pe urmă să se stingă în lumina altui eveniment spectaculos – a atins un ditamai ministru, vedetă a conservatorilor şi prezumtiv candidat la funcţia de cancelar. Iar scopul indignărilor exprimate a fost de a întări credibilitatea şi a politicii şi a mecanismului universitar, adică de a îndepărta spectrul diminuării drastice şi periculoase a capitalului social. Altfel spus, de a arăta că cel puţin la nivelul universităţii şi al moralei publice diferenţa dintre principiile clamate şi asumate şi, pe de altă parte, realitate nu are voie să fie atât de mare încât să transforme în derizoriu temeiurile discursurilor politice: căci dacă o asemenea transformare are loc, atunci dispar garanţiile unui minim consens social. Şi cum pentru prezervarea continuităţii structurale este nevoie să nu se ajungă nici la generalizarea stării de revoltă şi nici la vreo hotărâre de „a schimba poporul” (Brecht), este mai bine să se respecte cât de cât statul de drept  şi legitimarea morală modernă a puterii.

De ce „la ei s-a putut şi la noi, nu”? Nu pentru că acolo sunt nemţi, ci pentru că există o altă structură de conducere decât la noi şi, fireşte, o altă tradiţie universitară şi democratică.

Respectul principiilor de integritate universitară este în acea tradiţie „nemţească” o veritabilă forţă de producţie, adică un vector al legitimităţii, prestigiului şi atractivităţii pentru publicul student. Iar dacă acest respect nu este aplicat la noi nici măcar formal, aceasta se datorează continuităţii post 89 a birocratismului stalinist în universitate.

Să nu uităm că datorită criteriului politic al „dosarului”, şi ascensiunea universitară şi locurile de conducere au fost pecetluite într-o bună măsură de o selecţie negativă a cadrelor. Iar o dată cu 89 a avut loc o sălbatică apărare a sursei de putere economică, simbolică, politică şi a privilegiilor pe care o reprezenta pentru aceste cadre universitatea. Privatizarea a tot ce se putea din bunurile publice ca lege şi ţel al fostei birocraţii politice conducătoare s-a manifestat şi prin confiscarea universităţii şi, în general, a instituţiilor culturale şi conducerea lor feudală. Aşa se explică şi o anumită mediocritate ajunsă „pe noi culmi”, şi fraudele semnalate de presă de-a lungul anilor (licenţe şi doctorate fictive, cumpărarea diplomelor dar şi a posturilor universitare, construirea unui palmares „ştiinţific” fals) şi lupta îndârjită pentru apărarea „autonomiei universitare”.

Fenomenele de mai sus sunt transpartinice:  vezi cei doi rectori reprezentând teoretic perspective politice opuse  dar care din 2009 încoace luptă umăr la umăr pentru a-şi păstra puterea birocratică – deci exterioară oricărui control democratic, al personalului din universităţi şi al instituţiei reprezentative a interesului public, ministerul. Vezi rectorul care spune că numai încălcând actuala Lege a educaţiei potrivit căreia cumulul de funcţii de conducere politică şi de rector este ilegal, poate el să îşi spună cuvântul ca deputat.

Vezi ungerea pe ultima sută de metri de confi şi profi înainte de punerea în aplicare a Legii educaţiei, înainte de orice control al corectitudinii academice şi încălcând flagrant cerinţele elementare de competenţă.  

Hoţia unor „universitari” este mai respingătoare decât aceea din vămi sau de la nivelul diferitelor companii. Sigur că hoţia de aici îl costă mai mult pe stat, îi costă mai mult pe deţinătorii de capital şi hic et nunc şi din punctul de vedere al păstrării şi maximizării pe termen lung a raporturilor structurale de putere. Dar hoţia din universitate atinge un domeniu intelectual, superior, de la care ar trebui să emane criteriile de integritate: altfel spus, acest tip de hoţie ne violentează mai mult aşteptările, imaginarul.

Diferenţa dintre nemţi şi noi este că, până acum, nu au existat în România post 89 prevederi legale care să îngrădească bunul plac al birocraţiei universitare. În noua Lege, articolele 310, 324, 325, 326 stabilesc – oare când se vor aplica? – că dacă se verifică abaterile de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, indiferent când au avut ele loc (de ex. „confecţionarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu date fictive”), atunci se pot retrage titlurile universitare, se pot destitui persoanele respective din funcţiile de conducere din universităţi şi chiar se pot desface disciplinar contractele de muncă.

Ne mai mirăm atunci de ofensiva directă şi indirectă  împotriva Legii?

O vorbă despre protestul actual al studenţilor

În perioada actuală când se încearcă frânarea, dacă nu de-a dreptul răsturnarea raportului de forţe pentru a opri aplicarea Legii, „studenţii” sunt folosiţi ca voce populară, şi încă neîntinată. Am pus ghilimele deoarece este vorba mai degrabă de structuri birocratice –  grupuri de lideri[2] nealeşi democratic de jos în sus şi nelegaţi de vreo obligaţie de feed-back cu masa studenţilor. Cearceafuri albe la ferestrele unor cămine[3], manifestaţii cu crucile în mână[4]…Obiectivele acestor manifestaţii sunt ca studenţii să aibă 25% din voturi în alegerea rectorului şi în forurile de conducere ale universităţii şi să nu fie obligatorie prezenţa deoarece mulţi lucrează. Al doilea obiectiv evidenţiază o primă contradicţie pe care răspunsul ministerului a rezolvat-o ţinând cont exclusiv de logica învăţământului superior, şi încă în care managementul ţine seama de evaluarea studenţilor privind prestaţia profesorilor şi raţiunea cursurilor: din moment ce studenţii îşi spun părerea despre cursuri, este evident că ei trebuie să le frecventeze, în orice caz cei la zi[5]. Contradicţia este între această cerinţă firească şi, pe de altă parte, situaţia socială reală a multor studenţi. Dar organizaţiile lor nu au  mers pe firul raţionamentului relativ la această contradicţie: tocmai din această cauză sunt ele fantomatice, forme fără fond.

Cum rămâne cu cei 25%? Nu vreau să discut proporţia în care sunt reprezentaţi studenţii prin noua lege. Este mai mică, desigur, şi decât obiectivul studenţilor şi decât numărul lor într-o comunitate universitară.

  Dar înregimentarea politică a organizaţiilor studenţeşti – folosite şi ca pepiniere de viitori lideri politici şi ca mijloace de presiune politică prezentă – şi orientarea lor inerent fragmentată (pluralismul e bun, nu vă speriaţi, doar că el nu legitimează lipsa de consecvenţă şi raţionalitate) fac ca punctul de vedere specific studenţesc să fie acoperit de cel politic. Să nu uităm dependenţa studenţilor lideri de diferite bunăvoinţe de mai sus de ei. De aceea, cu sau fără 25%, atât timp cât organizaţiile studenţeşti sunt precum cele sindicale şi atât timp cât ele cer doar reprezentare – cerinţă necesară, dar nu suficientă – şi nu dau dovadă de analiză serioasă a problemelor universităţii, ele sunt departe şi de a produce înflăcărarea studenţilor şi non-studenţilor şi de a avea obiective şi acţiuni demne de luat în seamă.

Este inadmisibil pentru cineva dinăuntrul universităţii să nu vadă elementele pozitive din noua Lege (transparenţa, incriminarea corupţiei). Este inadmisibil ca nişte organizaţii studenţeşti să nu vadă că tenta sprijinului pe care îl primesc este politică şi că obiectivele lor sunt fie aservite fie simple şi formale.

Şi o vorbă despre remuşcare şi despre inerţie

Rezistenţa structurilor birocratice este atât de mare încât generează impresia că starea de normalitate a universităţii ar fi tocmai aceea a secretului specific „cerurilor nalte”: a posturilor obţinute ocult şi a sistemului de comandă. O asemenea impresie poate chiar sta la baza remuşcării pe care o simt universitarii mânaţi de neastâmpărul criticii: „da, există cele mai clare dovezi că X este în mod fraudulos conf sau prof, dar e de mult timp astfel, merită oare să atentăm la imaginea sa despre sine şi la stima sa de sine, nu ar reprezenta un asemenea atentat un rău mai mare?” Dincolo de dificultatea psihologică de a ieşi din rând şi a propune în şedinţele de catedră la Diverse subiecte precum democraţia universitară, transparenţa şi competenţa, frământările acestor universitari sunt benefice. Ele ajung la necesitatea criteriilor şi a măsurării tuturor universitarilor cu aceleaşi criterii şi în transparenţă.

Aceşti universitari şi-au pus speranţe în noua Lege. Temeiul speranţei este, însă, destul de şubred: aşa cum integritatea morală (lăsând aici la o parte sensurile care se dau acestei integrităţi) este foarte greu să se realizeze într-un partid politic, aşa şi inerţia stării birocratice a universităţii pare deocamdată mai mare decât intenţia unui ministru. Iar iluziile oengiste ar trebui să se confrunte cu „situaţia de pe teren” nu numai din universităţi, ci şi din minister: dacă deocamdată nu există pe site-ul MECS Consiliul Naţional de Etică, dl. director general de la Învăţământ superior scria – e drept, puţin înainte de apariţia Legii – că fraudele dovedite ale unui universitar sunt de competenţa inexistentului Consiliu de Etică al universităţii respective, şi nu de competenţa ministerului (ca şi cum nu ministerul, cu CNADCU cu tot, ar fi supervizat fraudele iniţial aprobate de conducerea universităţii). Astfel încât aplicarea Legii de la minister începând este singura măsură a îndepărtării universităţii româneşti de la modelul birocratic al bunului plac şi, deci, a apropierii de situaţia în care demisia chiar a unui ministru plagiator este socotită de societate drept singura normală. Dar poate oare înclina balanţa în această direcţie din moment ce susţinerea politică de către clicile birocratice nu este socotită de înalţi responsabili a fi de lepădat?

Să nu disperăm însă: dacă se poate la alţii, la noi de ce să nu?