TEMA: Revoltele din Marea Britanie
David Cameron, Ed Miliband și întreaga noastră clasă politică s-au reunit ieri pentru a-i denunţa pe revoltaţi. Și, firește că aveau dreptate să spună că acţiunile acestor jefuitori, incendiatori și tâlhari sunt demne de dispreţ și criminale, și că poliţia ar trebui să primească mai mult sprijin.
Dar toată această manifestare publică a șocului și-a indignării a avut ceva extrem de fals și ipocrit. Căci deputaţii vorbeau despre teribilele evenimente din cursul săptămânii de parcă n-ar fi avut nimic de-a face cu ei.
Eu, unul, nu pot accepta această ipoteză. De fapt, sunt de părere că avalanșa de criminalitate de pe străzile noastre nu poate fi disociată de degradarea morală prezentă în cele mai sus-puse cercuri ale societăţii britanice moderne. În ultimele două decenii, am asistat la un declin înspăimântător al standardelor morale în rândul elitei britanice și la apariţia unei culturi aproape universale a egoismului și a lăcomiei.
Nu doar tinerii sălbatici din Tottenham au uitat că au și obligaţii, nu doar drepturi, ci și bogaţii la fel de sălbatici din Chelsea și Kensington. Acum câţiva ani, soţia mea și cu mine am mers la un dineu într-o vilă din vestul Londrei. Pe strada din faţa casei stătea de veghe un paznic, iar înăuntru, se discuta intens despre „prăpastia dintre nord și sud”, expresie pe care am luat-o ca atare până când mi-am dat seama că gazdele mele o foloseau în glumă pentru a se referi la diferenţa dintre cei care trăiau la nord și la sud de strada Kensington High.
Majoritatea celor care locuiesc pe această stradă extrem de scumpă sunt la fel de dezrădăcinaţi și rupţi de restul Angliei ca și tinerii șomeri care au provocat teribilele distrugeri din ultimele zile. Pentru ei, dezgustătoarea revistă Cum să-ţi cheltuiești banii, publicată de Financial Times, este o adevărată biblie. Bănuiesc că puţini dintre ei se obosesc să plătească taxe dacă pot evita să o facă și chiar și mai puţini nutresc acel sentiment de obligaţie faţă de societate atât de răspândit în rândul oamenilor cu stare de acum câteva decenii.
Și iată că noi nu facem altceva decât să ridicăm în slăvi astfel de existenţe goale de conţinut. Acum câteva săptămâni, mi-a căzut sub ochi un articol de ziar în care se spunea că marele afacerist Sir Richard Branson se gândește să-și mute baza de operaţiuni în Elveţia. Și, pentru că o astfel de mutare ar fi scăzut veniturile din impozite ale bugetului de stat, era prezentată ca o potenţială lovitură dată ministrului de finanţe, George Osborne.
Nu m-am putut abţine să-mi spun că, într-o lume normală și decentă, o astfel de mutare ar fi însemnat o lovitură pentru Sir Richard, nu pentru ministrul de finanţe. Oamenii care ar fi văzut că un important om de afaceri încearcă să scape de plata impozitelor nu l-ar mai fi privit cu ochi buni. În loc de asta, el primește un titlu nobiliar și se bucură de aprecierea tuturor. Același lucru se poate spune și despre strălucitul comerciant Sir Philip Green. Afacerea lui Sir Philip n-ar putea supravieţui în absenţa faimoasei stabilităţi sociale și politice britanice, a sistemului nostru de transport, care îi poartă mărfurile, și a școlilor noastre, care-i educă muncitorii.
Cu toate astea, Sir Philip, care, cu doar câţiva ani în urmă, a trimis peste hotare fabuloasa sumă de 1 miliard de lire sterline în dividende, nu pare să aibă nici cea mai mică intenţie să plătească pentru toate aceste avantaje. De ce nu se înfurie nimeni, de ce nu-l consideră nimeni vinovat? Știu că are niște avocaţi unși cu toate alifiile și că tot ceea ce face este legal, dar nu mă îndoiesc că are de răspuns la aceleași dileme etice și morale cu care se confruntă și un tânăr derbedeu care-i sparge unul dintre magazine și-i fură produsele.
Politicienii noștri – care s-au înfăţișat ieri, în Camera Comunelor, ca niște mielușei mieroși – sunt la fel de răi. S-au arătat dispuși să ignore bunul simţ și, în unele cazuri, chiar și legea. Iar David Cameron are privilegiul de-a-i avea pe unii dintre cei mai răi în propriul cabinet. Luaţi-l, bunăoară, pe Francis Maude, însărcinat cu eliminarea cheltuielilor excesive din sectorul public – ceea ce, în opinia sindicatelor, nu este decât un eufemism pentru războiul perpetuu cu muncitorii prost plătiţi. În ciuda misiunii sale, domnul Maude a făcut zeci de mii de lire încălcând spiritul, chiar dacă nu și litera legii referitoare la alocaţiile parlamentare.
În ultimele zile, s-a făcut mare caz de lăcomia revoltaţilor pentru bunuri de consum, nu în ultimul rând, chiar de către deputatul de Rotherham, Denis MacShane, care a observat cu destulă acuitate că „Revoltaţii își doreau, de fapt, să intre pentru câteva minute în lumea consumului de pe strada Sloane.” Și asta, din partea unui om care a cerut fără nicio jenă 5.900 de lire pentru opt laptopuri. Ca deputat, firește că le-a achiziţionat legal, la rubrica „cheltuieli de serviciu”.
Ieri, vechiul deputat laburist Gerald Kaufman i-a cerut premierului să caute o cale prin care revoltaţii ar putea fi „recuperaţi” de societate. Și, da, acesta este același Gerald Kaufman care a venit cu o notă de plată trimestrială în valoare de 14.301,60 lire sterline, dintre care 8.865 pentru un televizor Bang & Olufsen.
Sau, uitaţi-vă la deputatul de Salford, Hazel Blears, care a cerut sus și tare măsuri draconice împotriva jefuitorilor. Mi-e foarte greu să fac vreo distincţie etică între frauda fiscală și cheltuielile de protocol ale lui Blears și jaful fără perdea al prădătorilor din stradă.
Primul ministru n-a dat niciun semn că ar fi sesizat ceva în neregulă la dezbaterea de ieri, din Camera Comunelor. A vorbit de moralitate, dar numai ca despre ceva ce nu se aplică decât celor extrem de săraci: „Vom reinstaura un mai puternic simţ al moralei și al responsabilităţii – în fiecare oraș, pe fiecare stradă și în fiecare cartier.” Nu a părut să realizeze că același lucru ar trebui să fie valabil și pentru cei bogaţi și puternici.
Tragicul adevăr este că domnul Cameron însuși se face vinovat de-a fi picat acest test. Nici n-au trecut șase săptămâni de când și-a făcut apariţia fără nicio grijă la petrecerea de vară organizată de News International, în ciuda faptului că trustul media era, la vremea respectivă, subiectul nu doar a uneia, ci a două anchete poliţienești. Mai bătător la ochi, i-a oferit o importantă poziţie pe Downing Street fostului redactor-șef al News of the World, Andy Coulson, cu toate că știa încă de pe-atunci că acesta demisionase după ce, sub conducerea sa, se petrecuseră mai multe fapte criminale. Primul ministru i-a scuzat lamentabila judecată declarând că: „oricine are dreptul la o a doua șansă.” Faptul că, ieri, când a cerut pedepse exemplare pentru revoltaţi și jefuitori, n-a mai amintit de o a doua șansă, a fost de-a dreptul grăitor.
Acest standard dublu afișat de cei de pe Downing Street este simptomatic pentru situaţia de la vârful societăţii noastre. Ar trebui subliniat faptul că majoritatea oamenilor (printre care, sunt sigur, și cititorii acestui ziar) încă mai cred în cinste, decenţă, muncă grea și obișnuinţa de-a da înapoi societăţii cel puţin la fel de mult pe cât ai luat de la ea.
Există, însă, și unii care nu cred. Firește că așa-zișii tineri sălbatici par imuni la decenţă și moralitate. Dar aceeași impresie o lasă și bogătașii venali – prea mulţi dintre bancherii, fotbaliștii, afaceriștii înstăriţi și politicienii noștri.
După cum era de așteptat, cei mai mulţi dintre ei sunt suficient de inteligenţi și de bogaţi pentru a se asigura că nu încalcă legea. Nu același lucru poate fi spus și despre acei tineri demni de milă care au provocat atâta haos și distrugere în ultimele zile. Dar revoltaţii au următorul lucru în apărarea lor: nu fac altceva decât să urmeze exemplul unor figuri venerabile, respectate de întreaga societate. E de reţinut faptul că tinerii crescuţi în cartierele marilor noastre orașe n-au prea avut parte de o educaţie bazată pe decenţă și valori. N-au cunoscut decât barbarismul și sălbăticia. Spre deosebire de ei, politicienii și bancherii noștri tind să fi urmat cele mai bune școli și universităţi, și să fi beneficiat de toate oportunităţile posibile în viaţă.
Ceva e extrem de putred la noi în ţară. Dacă vom reuși vreodată să înfruntăm problemele care au ieșit la lumină săptămâna trecută, e esenţial să reţinem că ele nu aparţin doar cartierelor „problematice” din centrul marilor noastre orașe.
Cultura lăcomiei și a intangibilităţii la care asistăm neputincioși în faţa ecranelor noastre TV pătrunde până în sălile de consiliu ale corporaţiilor și chiar și în Cabinet. Ea cuprinde poliţia și o mare parte a mass-mediei. Nu doar tinerii săi cu probleme, ci Anglia însăși este cea care are nevoie de o reformă morală.
Traducere: Alexandru Macovei