Degenerarea normativismului, sau de ce pot să iasă românii în stradă

În principiu, sunt de părere că între legitimitate şi legalitate se pune semnul egalităţii. Cu alte cuvinte, un lider este legitim în măsura în care conduce în virtutea dreptului pozitiv, care asigură cadrul instituţional al exercitării puterii. Este esenţa viziunii normativiste asupra politicii (teoria statului normativ), care scoate actul guvernării de sub incidenţa sancţiunii divine sau a autorităţii tradiţionale personalizate, legându-l de legalitate – ca expresie generală a sumei voinţelor subiective. Contează mai puţin justificarea voinţelor subiective, care poate fi morală (dreptul natural), utilitară (necesitatea socială) sau religioasă (fraternalismul spiritual). Imporatnat este ca acestea să prevaleze, prin „media” dreptului pozitiv, în raport cu dreptul oncţiunii sau al naşterii. Ca atare, normativismul conduce logic spre concluzii democratice, iar democraţia se afirmă ca regim al respectării normelor par excellence.

Îm practică, există însă riscul degenerării normativismului, adică al golirii sale de substanţa realităţii în beneficiul conformităţii formale; există riscul exacerbării artificiale a respectului faţă de legalitate, până într-acolo încât consistenţa pozitivă a dreptului să fie înlocuită cu un fel de metafizică autoreferenţială a normei pentru sine. În această direcţie a evoluat oarecum concepţia bismarckiană asupra statului de drept, susţinută pe etica autoritară germană despre care scria Erich Fromm[1]. Pe alt traiect dar în aceeaşi direcţie merge şi „corectitudinea politică”, întrucât denaturează principiul egalităţii substanţiale (reale) prin recursul la identificările formale (factice). După cum tot despre o degenerare este vorba astăzi în România, când Traian Băsescu revine la Cotroceni prin decizia Curţii Constituţionale, în pofida votului majorităţii absolute la referendumul de demitere.

Degenerarea apare atunci când norma ajunge să predomine în relaţie cu sursa ei, când dreptul îl transcende pe autorul lui, sau altfel spus – când creaţia nu se mai supune creatorului şi îl ia în stăpânire. Apare atunci când se uită că dreptul serveşte oamenilor, nu oamenii dreptului, când voinţa liber exprimată se loveşte neputincioasă de o legalitate absolutizată prin simpla ei existenţă, de parcă ar preexista şi ar subzista etern voinţei conjuncturale a participanţilor la „contractul social”. Se revine astfel, într-o manieră pervertită, la ideea imperativului divin, care de fapt nici măcar divin nu este, ci numai divinizat în sens idolatru.

Sursa ultimă (sau primă) a dreptului în România, ca de altfel în orice stat cu pretenţii democratice, nu este Curtea Constituţională, nici măcar Parlamentul, ci poporul, corpul civic. Acesta deţine suveranitatea, parlamentarii sunt numai reprezentanţii săi, care nu dreptul să decidă împotriva voinţei cetăţeneşti atâta timp cât ea nu amenintă drepturile individuale. Să mai ignori decizia populară manifestată covârşitor în cadrul instituţional referendar, nu în stradă sau în sondaje de opinie, invocând prevederea legală a cvorumului – aşa cum a făcut Curtea Constituţională –, echivalează cu anularea însăşi a ideii de reprezentare pozitivă, punând implicit în cauză legitimitatea şi deci legalitatea democratică a preşedintelui reinstalat în funcţie. Liderii Uniunii Social-Liberale au surprins parţial acest deficit de substanţă normativă, când au calificat decizia Curţii ca legală dar nedreaptă.

Voinţa cetăţenilor este mai presus de Parlament, de Curtea Constituţională şi în ultimă instanţă mai presus chiar decât Constituţia pe care tot ei au adoptat-o prin aleşii lor, apoi printr-un alt referendum, şi pe pot de asemenea să o schimbe, indiferent dacă o asemenea schimbare ar fi judecată aprioric de către Curte drept neconstituţională. Aceasta nu înseamnă că poporul se substituie forului legiuitor, sau cu atât mai puţin că este liber de a nu respecta legile. Înseamnă însă că reglementările juridice, în particular cele referitoare la cine-l guvernează, trebuie să corespundă opţiunii sale.  Un preşedinte impus la „masa verde”, prin denaturarea esenţei pozitive a normativismului, lipsit totodată de sancţiunea divină şi de originea nobilă specifice regalităţii şi aristocraţiei, dobândeşte atributele unui tiran – în accepţiunea dată de Aristotel termenului[2]. În aceste circumstanţe, oamenii care nu mai au un conducător reprezentativ pot să iasă în stradă şi să ceară demisia preşedintelui. Mai mult decât astă iarnă, ei materializează substanţa dreptului democratic.