În faţa ascensiunii candidatului-dublură (vezi Naomi Klein’s Doppelganger), o parte a publicului a intrat în degringoladă şi defetism. Candidatul-dublură, apărut deodată din lumea spectrelor, a energizat şi a captat votul popular anti-sistem. Apariţia sa electorală a fost subită, însă el vine din procesul mai vechi de recompoziţie a dreptei în direcţia unei drepte conservatoare radicalizate. E o dreaptă care e interesată de nemulţumirile populare antisistemice, preia de acolo anumite teme şi probleme, şi, de o manieră care ar trebui să fie familiară, încearcă să se pună în fruntea lor şi să le canalizeze. E o dreaptă care a profitat şi profită de durerile populare nu doar politic, ci şi pe piaţa capitalistă, unde se ocupă cu vînzarea soluţiilor miraculoase.
Confuzia e o parte esenţială a experienţei. Sînt unii care apar la un moment dat şi se lipesc, deşi ceva nu puşcă. Au imagine bună, lucrată, dar ceva nu puşcă. Se bagă însă în dureri reale. Simbolic, totul e clar. Fără îndoială, cei care au votat anti-sistem au motivaţii mai profunde decît poate oferi candidatul-dublură şi vin din grupuri sociale foarte diferite, dar la fel de clar e că printre aceste grupuri o poziţie privilegiată o au neofasciştii, care la adăpostul anticomunismului dreptei centriste, a “întoarcerii la valorile adevărate” şi a cultului postsocialist pentru interbelic, au reabilitat varianta românească a fascismului interbelic ca expresie a “patriotismului adevărat”. Ei se văd azi mai aproape de visul anilor ’90, de a anula complet antifascismul comunist şi a readuce statul sub autoritatea unei culturi fascizante.
Reacţia liberalismului nu s-a lăsat aşteptată: a preluat cu bucurie, din nou, opţiunea de a fi “răul cel mai mic”, ceea ce produce de fapt propriile sale pericole. Liberalismul fuge de problemele adevărate şi se ascunde după NATO şi “parcursul Occidental” al României. Are nevoie de o ipocrizie “strategică”. E o forţă politică a conjuncturilor favorabile, care continuă însă golirea de sens a politicii şi crearea pe termen lung a resentimentului antisistemic. Liberalismul are nevoie de voturile tuturor celor care simt ameninţarea fascizării, dar în cazul succesului are toate şansele să uite în mod convenabil de cei care l-au sprijinit prin vot negativ, contra celorlalţi. Mai mult, în cazul dat, tentaţia fascizării la centru e un pericol real.
De la dreapta centristă a liberalismului la dreapta conservatoare radicalizată se formează o nouă scenă politică, împărţită între suveranişti şi globalişti, din nou după model nord-american. Stînga nu are niciun loc real pe această scenă, iar democraţia suferă din această cauză. Lovindu-se la fiecare pas de reflexele dublurilor înlocuitoare, stînga poate cădea în defetism. Defetism ar însemna să accepte această diviziune şi să renunţe la termenii proprii prin care adresează democratic nemulţumirile populare – ceea ce ar duce inevitabil la dizolvarea sa.
Dincoace de presiunile externe, rădăcinile interne ale defetismului sînt uitarea şi lipsa de solidaritate.
Defetismul e expresia unei stîngi politice care nu îşi cunoaşte trecutul şi îl uită în mod activ. Stînga care îşi uită trecutul e o stîngă fără busolă, care abia mai pluteşte în derivele dreptei.
De asemenea, defetismul e atitudinea unei stîngi lipsită de solidaritate. Stînga fără capacitate de solidaritate e o stîngă ce nu a cultivat nici reorientarea sensibilităţilor dincolo de dominaţia ideologiilor capitaliste şi coloniale, nici o cultură a aprecierii altor lupte. Nemulţumirile şi durerile care au motivat votul antisistemic sînt reale şi trebuie ascultate. Reorientarea şi aprecierea în termeni proprii sînt elemente esenţiale în munca de a germina solidaritatea.
Solidaritatea nu e ceva dat. Stînga fără capacitate de solidaritate e echivalentul doctorilor fără empatie. A şti cîteva aspecte din Marx, Bakunin sau teorie socială, sau a fi un “stîngist” convins nu garantează deloc capacitatea de analiză şi solidaritatea reală atunci cînd e nevoie de acestea. Solidaritatea are nevoie de experienţă şi de cunoaşterea diferenţelor pentru a nu fi doar declarativă ori abuzivă. Am avut deja foarte multe exemple de lipsă a culturii solidarităţii şi în interioriul micii scene a stîngii independente.
Ceea ce face defetismul e să îşi atace apropiaţii. Motivul e mai mereu o anumită infiltrare a dreptei care ştirbeşte radicalismul.
Că dreapta a apropriat din temele şi metodele stîngii e un fapt incontestabil, aşa cum e incontestabil faptul că extrema dreaptă a crescut pe acelaşi fond cultural cu dreapta “civilizată”. Pe vremea indymedia, în anii 2005-2009, neofasciştii declarau deschis stîngii independente că o urmăresc şi învaţă. Urmăreau activ persoanele şi articolele, luările de poziţii şi acţiunile diferitelor colective. La un moment dat, şi-au făcut şi o trupă de punk, încercînd să capteze şi astfel energiile şi nemulţumirile celor tineri. Între timp, sub protecţia generală a anticomunismului, extrema dreaptă îşi reabilita de zor figurile legionare, fără nicio rezistenţă din dreapta liberală sau conservatoare a sferei politice. De aceea, dreapta “civilizată” care îi descoperă acum şi se dezice de ei exprimă fie ipocrizie, fie o stare de confuzie gravă. Recompoziţia extremei drepte după 1989 nu e nici măcar un proces local: ascensiunea europeană şi internaţională a ultra-naţionalismului şi a extremei drepte nu e o excepţie care poate fi trecută uşor cu vederea, ci face parte din procesul de recompoziţie globală a dreptei politice care a început imediat după 1990, dar pe baze puse dinainte. Căderea blocului socialist a fost văzută ca o oportunitate de mişcările fasciste.
DEFETISMUL STÎNGII
Prin internalizarea eşecurilor făcute de regimurile de dinainte de 1989, defetismul a devenit o trăsătură internă a stîngii post-socialiste. Supra-compensarea prin cultul figurilor e tot un epifenomen al defetismului generalizat. Mai mult, iniţiativele de recompoziţie a stîngii au internalizat defetismul şi ca urmare a seriei de înfrîngeri reputate de noile mişcări sociale de stînga din anii 2000.
Mişcările internaţionale anti-război şi anti-globaliste din anii 2000 au fost iniţiative care încercau, opunîndu-se asimetric unor forţe imense, reînnoirea şi recompoziţia stîngii politice prin reconstituirea de jos în sus a justiţiei sociale. Era o manieră nouă de a face politică: democratică, internaţională, în relaţii unu-la-unu în afara cadrelor oficale, ce încerca să tragă învăţăminte din eşecuri, cultiva atenţia la multiplele abuzuri ale prezentului neoliberal şi neoimperial, semnala ascensiunea noii drepte şi investea în diversitatea rezistenţelor şi alternativelor. Istoria a arătat că revendicările acestor mişcări au fost îndreptăţite. Cu alte cuvinte, ar fi momentul ca mişcările anti-război şi anti-globaliste să spună: “am avut dreptate”.
Dar realitatea e că, în Occident şi în Europa de Est, nu a mai rămas aproape nimeni să revendice dreptatea: poliţiile imperiale, puterile coloniale şi organizaţiile capitaliste au învins mişcările anti-război şi anti-globaliste prin forţă, violenţă şi corupere a complicităţilor locale. Occidentul nu s-a dovedit a fi suficient de democratizat încît să poată trece printr-un proces de justiţie socială internă. Din contră, statul a sprijinit şi şi-a dovedit dependenţa şi complicitatea cu cele mai iresponsabile organizaţii financiare. Violenţele s-au intensificat, poliţiile interne au trecut printr-un proces fără precedent de militarizare, iar ponderea aparatelor de represiune şi a serviciilor secrete a crescut enorm în statele democratice. Recompoziţia globală a stîngii a eşuat: mişcările sociale au avut un mare succes de mobilizare, dar au ratat realizarea principalelor revendicări de justiţie socială. Retrospectiv, se poate susţine că s-au grăbit şi au pus mai mult accent pe mobilizare decît pe cultivarea sensibilităţilor, într-o luptă deja asimetrică.
În paralel, în România, instituţiile şi vocile anticomuniste şi eurocentrice – colonizatorii locali ai noilor ideologii dominante – au încercat să elimine din faşă orice recompoziţie a stîngii, orice critică a capitalismului, orice critică a imperialismului colonial şi chiar orice istorie a colonialităţii. Sfera publică a fost inundată cu literatură şi produse media ce făceau apologia bogăţiei şi apologia imperiilor occidentale, inclusiv a marilor bărbaţi ai imperiului. Obedienţa faţă de bogaţi şi obedienţa faţă de marile puteri coloniale au devenit cumva părţi integrante ale aşa-numitei intrări în “normalitate” după “devierea” socialistă. S-a format un întreg gen jurnalistic specializat pe slăvirea bogăţiei, şi un întreg gen de practică intelectuală specializată pe adularea figurilor occidentale. Intelectuali şi jurnalişti locali din dreapta civilizată s-au repezit în epocă singuri să justifice folosirea torturii şi crimele de război ale hegemonului global. Rezultatul acestei munci voluntare de propagandă în favoarea noilor ideologii dominante a fost ascunderea complicităţii locale cu cele mai vizibile crime împotriva umanităţii care au fost comise în timpul generaţiei anilor 2000. Represiunea rezistenţelor critice a fost ideologică, prin astfel de voci şi prin instrumentarea industriei culturale, dar a fost şi fizică: să nu uităm că faimosul summit NATO de la Bucureşti din 2008 s-a afirmat prin bătăi administrate celor care au îndrăznit să îşi manifeste opoziţia, şi prin deţinerea şi oprirea ilegală la graniţă a demonstranţilor internaţionali. Summitul NATO de la Bucureşti din 2008 a fost un eveniment antidemocratic şi rămîne o pată de ruşine pentru intelectualii şi jurnaliştii care fie s-au făcut că nu văd, fie au justificat pur şi simplu represiunea. Post-2008, în România a devenit tot mai dificilă exprimarea oricărei critici faţă de NATO, care a devenit un subiect tabu în inima democraţiei, în timp ce spaţiul public devenea tot mai populat de experţi în studii de securitate şi de naraţiuni care identificau această alianţă militară cu democraţia (!).
Dincoace de delegitimarea şi reprimarea externă, o mare parte a stîngii a căzut singură în defetism. Înfrîngerile temporare au fost acceptate prin căderea în cinism. S-a întors contra unor mişcări interne, acuzate că nu ar fi suficient de radicale, fără să le cunoască îndeaproape. S-a adîncit în eurocentrism, rupîndu-se de rezistenţele nonoccidentale, de necesitatea evidentă a decolonizării Europei şi de munca de regîndire a alianţelor internaţionale. A abandonat critica ideologică locală şi a uitat de munca de germinare a alternativelor, preferînd să rămînă în zona relativ comfortabilă a criticii dominaţiei, a comentariului care are ochi doar pentru dominaţie.
Ceea ce a rămas din stînga independentă şi inovatoare s-a retras în autonomii, care au cultivat în principal o politică a supravieţuirii, nu a ieşirii în societatea largă.
DUBLURI DERANJANTE
Votul antisistem arată nevoia de democratizare a democraţiei şi nevoia de o nouă politică a justiţiei sociale. Pentru a răspunde, e nevoie de ieşirea din defetism. Ieşirea din defetism presupune o intrare pe terenul luptei ideologice, care e în primul rînd un teren cultural. În lumina noii diviziuni a sferei politice, e necesară o opţiune ce se delimitează atît de seducţia cîştigurilor tranzacţionale, mereu temporare, oferite de liberalism, cît şi de dublurile deranjante ale dreptei conservatoare radicalizate. Doar despre ultimele va fi vorba în cele ce urmează.
1. În campanie, dreapta conservatoare radicalizată a fost unica forţă politică ce a făcut analiză de clasă, ţintind stratul inferior al clasei mijlocii din oraşele mici şi mijlocii şi din diasporă. În plus, dreapta conservatoare radicalizată e unica ce exprimă azi o critică la adresa noii clase dominante formate în tranziţia la capitalism. Prin aceasta, ea răspunde unei necesităţi reale, unei nemulţumiri populare, care e canalizată însă doar prin ţintirea “clasei politice”. Extrema dreaptă are însă o tradiţie bogată de complicitate cu oligarhi capitalişti pe care îi include fără prea multe discuţii în rîndul “alor noştri”. Înseamnă asta că stînga trebuie să abandoneze analiza de clasă şi critica adresată noilor clase dominante?
De asemenea, dreapta conservatoare radicalizată e cea care exprimă azi o critică e elitismului ca rezultat de facto al democraţiei reprezentative după modelul liberal occidental, susţinînd necesitatea altor forme, inclusiv a democraţiei participative. Înseamnă asta că stînga trebuie să abandoneze propriile forme de democraţie participativă şi propriile proiecte de democratizare a democraţiei? În tradiţia extremei drepte, captarea acestui argument critic deschide drumul către autoritarism sub conducerea liderului carismatic.
2. Azi dreapta conservatoare e cea care exprimă în fiecare zi o critică a capitalismului, ba chiar o critică a monopolurilor capitaliste din fiecare domeniu economic, rearticulată sub forma criticii adresate anumitor oligarhi capitalişti din Big Finance, Big Pharma, Big Oil etc. Masele populare răspund favorabil acestei critici. Dreapta conservatoare răspunde astfel unei necesităţi reale, unei nemulţumiri populare, care e canalizată însă doar prin ţintirea anumitor oligarhi: “globaliştii”. Înseamnă asta că stînga trebuie să abandoneze critica adresată sistemului capitalist şi dezvoltarea unor alternative non-capitaliste?
3. În lipsa unei opţiuni a stîngii reale, dreapta conservatoare e cea care exprimă o critică la adresa derapajelor liberalismului occidental (adică a poziţiei politice de centru-dreapta), care e identificată însă cînd prin categoria “neomarxism”, cînd prin cea de “globalişti”, copiind astfel o reţetă nord-americană. Înseamnă însă asta că stînga şi restul sferei politice trebuie să abandoneze critica derapajelor liberalismului, şi critica reproducerii obediente a modelelor americane?
4. Azi dreapta conservatoare radicalizată e una din puţinele forţe care exprimă public o critică a războiului, în condiţii în care direcţia înarmării şi militarizării e impusă fără discuţie, cînd pînă şi Partidul ecologic al Verzilor germani a devenit unul din principalele partide ale războiului în Europa. Înseamnă asta însă că stînga şi restul sferei politice trebuie să abandoneze pacifismul şi să uite de istoria NATO, să renunţe la critica rivalităţilor inter-imperiale şi la munca de constituire a unor altfel de relaţii internaţionale?
5. Azi dreapta conservatoare radicalizată e una din puţinele forţe care exprimă public o critică Uniunii Europene. Înseamnă asta însă că stînga şi restul sferei politice trebuie să abandoneze critica politicilor Uniunii Europene şi căutarea de alternative? Că alinierea sub umbrela “pro-europeană” trebuie să ascundă greşelile făcute de liderii UE, relaţiile interne de dependenţă şi ierarhizare, şi să nege faptul că Europa e în regres economic şi politic, atît intern cît şi internaţional?
6. Dreapta conservatoare radicalizată e cea care exprimă azi o critică de ansamblu a tranziţiei la capitalism. Ea răspunde astfel conştiinţei populare generalizate că tranziţia la capitalism a fost un jaf şi o vînzare, canalizînd-o însă în apeluri la mai multă poliţie contra jafurilor şi în proiecţii speculative despre puterea de “negociere” a suveraniştilor contra forţelor “globaliste” ale colonizării. Înseamnă însă asta că stînga trebuie să abandoneze critica tranziţiei şi reafirmarea opţiunii socialiste ca alternativă realistă ce răspunde democratic conştiinţei populare, nemulţumirilor antisistem, propunînd schimbarea reală a direcţiei? Recîştigarea viitorului pe baze sociale?
7. Dreapta conservatoare radicalizată e cea care exprimă o critică a colonizării postsocialiste, canalizată însă sub forma alternativei oferită de suveranismului statal, adică în beneficiul acelor “ai noştri” care intră de facto în aparatele statului (diferite cîrdăşii ale noilor clase dominante). Expresia publică a suveranismului e ultra-naţionalismul popular, care înseamnă în primul rînd producţia de conţinut media bogat în simboluri pentru “popor”. Înseamnă asta că stînga trebuie să abandoneze critica eurocentrismului şi a colonialităţii şi să renunţe la munca de a răspunde necesităţilor locale, regionale şi globale ale decolonizării? Critica eurocentrismului şi decolonizarea sînt esenţiale pentru orice proiect politic de viitor care ia în serios justiţia socială şi politica europeană, revigorarea comunităţilor locale şi a relaţiilor internaţionale, iar faptul că stînga nu a înţeles acest lucru acum mai mult de un deceniu e una dintre cauzele care au dus la situaţia actuală.
8. Dreapta conservatoare e cea care exprimă în fiecare zi o critică a procesului real de pulverizare a comunităţilor în capitalism. Deindustrializarea, demonizarea clasei muncitoare şi devalorizarea ei într-un depozit de forţă de muncă migrantă au contribuit direct la fragmentarea socială şi pulverizarea comunităţilor în tranziţia la capitalism. Dreapta răspunde unei necesităţi reale, canalizînd-o însă regresiv înspre soluţia miraculoasă şi mitul purificator al “familiei tradiţionale”. Înseamnă însă asta că stînga trebuie să abandoneze proiectele de reconstruire a solidarităţii, de recompoziţie socială şi revigorare comunitară?
9. Dreapta conservatoare radicalizată e cea care a răspuns şi crizei locuirii în România capitalistă (după un model probabil copiat tot din SUA). Înseamnă însă asta cumva că stînga şi restul sferei politice trebuie să abandoneze proiectele de locuire alternativă, revendicarea căşilor sociale şi critica dezvoltaţionismului bazat pe ingineria financiară a investiţiilor în real-estate?
10. Azi dreapta conservatoare e cea care exprimă o critică a excesului şi a consumului nesăbuit al resurselor, canalizînd-o însă într-un argument despre necesitatea înăspririi autorităţii centrale. Înseamnă asta că stînga trebuie să abandoneze critica extractivismului şi a consumismului capitalist? O parte a dreptei conservatoare exprimă şi o critică a problemelor ecologice de amploare, canalizînd însă grija pentru suveranitatea alimentară, pentru starea apelor şi pădurilor într-un proces de capitalizare a resurselor, teoretic în beneficiul exclusiv al românităţii, dar care rămîne tot o capitalizare. Înseamnă însă asta că stînga şi restul sferei politice trebuie să abandoneze ecologia şi experimentele de regîndire şi refacere a relaţiilor cu mediul, apele şi pămîntul?
Lista poate continua. Fiecare problemă reală e supusă interpelaţiilor reductive din partea ideologiilor dominante, mai cu seamă cele geopolitice, care golesc sensul social al politicii şi măresc tentaţia defetismului şi a judecăţilor pripite. Abandonarea oricărei teme din cele de mai sus nu face decît să întărească defetismul şi să micşoreze şansa apariţiei unor opţiuni alternative reale.
Înainte de consumarea lor într-un rezultat, alegerile prezidenţiale şi parlamentare din 2024 au arătat deja cum arată “întoarcerea la valorile adevărate” şi o sferă politică din care a fost eliminată opţiunea socialistă: personalităţi mediocre, dubluri incomfortabile şi o supra-abundenţă a dreptei, care se înclină tot mai mult înspre extreme şi se dizolvă într-o serie infinită de tranzacţii care îşi pierd sensul a doua zi.
Dacă votul antisistem constituie o nouă majoritate politizată, atunci opţiunea socialistă, nu “întoarcerea la normalitate”, ar putea oferi un răspuns consistent. Pentru asta e nevoie însă de ieşirea din defetism şi degringoladă, din practica defetistă a judecăţilor repezite despre ideologia politică şi propriul trecut. Confuzia e o parte a experienţei unei transformări necesare, care are nevoie de munca de cultivare a solidarităţii şi de reorientare a sensibilităţilor pentru recîştigarea unei vieţi etice. Opţiunea reprezentată de candidatul-dublură nu e decît o nouă fază a privatizării în tranziţie, o imagine a soluţiei care încearcă să capitalizeze cu toată convingerea, ţintind inimile şi durerile. La rîndul său, liberalismul nu poate oferi decît o oprire temporară. Reconstituirea după alegeri a unei opţiuni care să răspundă cu o altă convingere etică problemelor evidenţiate de votul anti-sistem şi care să se opună şi tendinţei de fascizare a centrului e o necesitate socială şi, pe cît se vede, instituţională. Cine îşi face timp şi loc să îi răspundă?