Tema: Fenomenul consumului de droguri – de la cauze la politici publice
Vasile Ernu discută cu Eugen Hriscu
Eugen Hriscu este medic psihiatru, psihoterapeut și specialist în prevenirea și tratamentul dependențelor. E absolvent al Facultății de Medicină Generală la Iași în 2001, al rezidențiatului în psihiatrie în 2006 și a obținut certificarea în psihoterapie în 2017. E specialist acreditat de Ministerul Sănătății în domeniul dependențelor de substanțe. A publicat în Revista Română de Psihiatrie, Adevărul, Viața Medicală și, recent, într-o antologie pe tema sănătății mintale apărute la Editura Humanitas. Are în pregătire coordonarea la aceeași editură a unui volum colectiv pe tema consumului de droguri la tinerii din România.
Aș vrea să pornesc cumva de la temerile noastre de părinți, că discutăm în mediile noastre, ce facem mai departe, riscurile pe care le vedem, citim, ne documentăm și totdeauna ne gândim: bun, ce ar trebui să facem, cum prevenim? Ne temem de ce ar putea face copiii noștri: noi încercăm să discutăm cu ei aceste teme dar ne simțim deseori neputincioși. Personal încerc în ultimii ani să discut cu oameni care sunt competenți. Sunt sigur că înțelegi temerea noastră. Eram curios cum se vede din perspectiva ta, lucrând pe acest domeniu, să pornim din direcția asta.
Consider că temerile pe care părinții le exprimă față de fenomenul consumului de droguri sunt generate în primul rând de faptul că pentru mulți din generația celor care acum au copii ajunși la vârsta adolescenței primele informații despre droguri au fost cele pe care le-am primit în Epoca de Aur – propaganda ceaușistă care echivala drogurile cu moartea, decăderea societăților vestice, o iraţională alegere a suferinței care nu putea fi explicată decât prin faptul că occidentalii sunt niște degenerați care se autodistrug. Cred că reflexul de angoasă în fața unui fenomen care, totuși, este un dat nu doar al societăților vestice, dar al tuturor societăților umane din toate timpurile vine de la acea îndoctrinare timpurie. Și tot așa se explică seninătatea cu care aceeași părinți tolerează (unii chiar încurajează și susțin) consumul de alte droguri – tutunul, alcoolul, jocurile de noroc. Cunosc numeroase cazuri în care părinții cumpără țigări copiilor lor minori, tați care pun bilete la pariuri împreună cu fiii, iar de alcool nici nu mai vorbesc. Cu siguranță acestea nu sunt alegeri raționale – un sfert din decesele înregistrate la bărbații tineri în Uniunea Europeană se datorează abuzului de alcool! 70% dintre fumătorii care nu renunță la fumat vor muri de boli legate de dependența lor de nicotină! 20% dintre jucătorii problematici de jocuri de noroc ajung să experimenteze gânduri suicidare sau chiar să comită suicid, este cea mai gravă dependență din acest punct de vedere. Și totuși nivelul de toleranță societală față de consumul acestor droguri de către minori este foarte mare.
Pe de altă parte, același reflex de frică a determinat ca de la bun început, adică de pe la mijlocul anilor 90, instituția chemată să se ocupe de fenomenul drogurilor în România să fie Poliția. Poliția ar fi trebuit să îi bage la închisoare și să le bage mințile în cap celor care ar fi îndrăznit să aducă acest flagel pe meleagurile noastre. “Micul pionier” din noi, hrănit la ”Teleenciclopedia” și în ”Cutezătorii” cu poveștile despre moartea albă, este cel care ne sperie și ne întunecă rațiunea și ne face să apelăm la soluții de forță.
Dar consumul de droguri este mai întâi de toate o problemă de sănătate (mintală) și abia apoi o problemă de siguranță publică. Sigur, Poliția se poate ocupa de marile rețele de trafic sau de consumatorii care comit fapte cu violență sau asociază alte fapte antisociale consumului, dar Poliția nu are instrumentele necesare abordării nevoii oamenilor de a-și influența viața psihică făcând apel la substanțe.
Și astfel, sperând naiv că domnul polițist ne va scăpa de această pacoste care s-a abătut peste noi, am renunțat să construim programe de prevenire, centre de tratament, să formăm medici și psihologi și consilieri școlari cu competențe în domeniul drogurilor, un întreg sistem care să abordeze consumatorul, familia sa, școala și societatea. Și aici frica părinților devine, din păcate, reală – sunt complet descoperiți și lăsați singuri de autoritățile care știu cum să le bage copiii la închisoare, dar nu știu cum să le vorbească pentru a nu se apuca de droguri și nici să-i trateze dacă se apucă și ajung să aibă probleme din cauza lor.
Asta e foarte interesant, mai degrabă înfiorător: deci practic noi suntem total descoperiți instrucțional?
Nu doar că suntem descoperiți instituțional, dar de multe ori intervențiile care se fac au riscul de a produce efectul contrar celui intenționat.
Nu avem nici măcar un singur centru de stat sau privat specializat în tratamentul dependențelor și abuzului de droguri la minori. Nu avem formări omologate și recunoscute național pentru acreditarea psihologilor în tratamentul adicțiilor. Până anul acesta, de mai bine de 15 ani, Ministerul Sănătății a refuzat să aprobe înființarea supra-specializării Medicina adicțiilor pentru medici. E un foarte tardiv pas în direcția bună faptul că actualul Ministru al sănătății a aprobat această competență anul acesta. Primii medici vor termina formarea în 2025! Dacă vorbim de pacienți adulți, toate centrele de tip post-cură existente în acest moment sunt private și deci inaccesibile pentru persoanele cu venituri mici și chiar medii. Programele de prevenire derulate în școli sunt implementate adesea de polițiști, de foști consumatori sau în cadrul unor evenimente de masă (concursuri de desen, concerte, scos copiii în sala de sport și expuși la un discurs al unui invitat care le ține predici copiilor) – toate metode dovedite ca ineficiente sau, și mai rău, cu potențialul de a crea un interes pentru experimentarea consumului de substanțe interzise tocmai pentru că mulți adolescenți au o predispoziție spre contestarea autorității și o dorință de a se diferenția de ceilalți.
Bun, cum facem, cum ne informăm ca părinți și cum prevenim ca părinți?
Sunt de părere că părinții ar trebui să reziste tentației de a înlocui profesorii, medicii sau psihologii. Și cu atât mai mult tentației de a deveni polițiști. Au proliferat interviurile și articolele de tipul Cinci semne că al tău copil se droghează sau Cum să-ți testezi copilul de droguri. Dar părintele nu este nici polițist, nici medic, nici psiholog, nici biochimist. Cea mai bună prevenire pe care un părinte o poate face este să fie prezent și implicat în viața copilului său – să construiești continuu relația cu copilul tău și să fii atent la felul în care el evoluează. Nu semnele de consum de drog, că are pupilele mari sau pare somnoros. Ci dacă merge la școală, dacă e fericit, are prieten sau prietenă, are prieteni, chiulește în limite rezonabile. Sau dacă vine și-ți povestește ce se întâmplă în viața sa, dacă puteți să aveți un pic de timp pe care să îl petreceți împreună, astfel de semne sunt de urmărit. Am citit recent un articol al unui domn ziarist care spunea că accidentul de la 2 mai este dovada faptului că parentingul permisiv nu funcționează. Autorul acelui articol comite o confuzie – părinții tânărului Pascu nu au fost permisivi, ei au fost absenți. Un părinte nu poate decât să fie permisiv, pentru că adolescentul are nevoie de permisiunea de a explora lumea, de a-și asuma responsabilități și de a deveni tot mai mult el însuși. A fi un părinte permisiv nu este același lucru cu a nu pune limite comportamentului copilului tău sau a-l absolvi de asumarea responsabilității pentru propriile acțiuni, acestea sunt atribute ale unui părinte absent. Ca să simplific, a nu-l supraveghea și a nu-i spune unui copil să nu-și bage degetele în priză nu te face un părinte permisiv, ci unul grav neglijent.
Deci suntem total descoperiți. Dar mi se pare și mai grav – felul în care se intervine. Adică nu avem instituții, nu avem prevenție dar când se intervine se vine direct cu polițiști.
Adulții uită adeseori cum funcționează mintea adolescentului. Dar un părinte de adolescent știe că dacă interzici violent ceva unui tânăr, aproape că îi faci o reclamă acelui lucru.
Un exemplu de intervenție problematică este cel al celebrilor ochelari care sunt prezentați ca un mod de mima consumul de droguri: nu iei droguri, ci e ca și cum ai lua droguri. Și apoi copiii sunt puși să meargă pe o linie dreaptă și alte astfel de probe. Ideea ar fi să convingă copilul că nu merită să consum droguri, că uite ce nașpa e. Un review al celor de la Washington State Healthcare Authority spune clar că folosirea acestor ochelari poate duce la “întărirea neintenționată a unor comportamente antisociale” și că ”nu există nicio dovadă științifică care să susțină utilizarea lor la copii de 10-17 ani”(p.10). Același raport are următoarele de zis despre prevenirea realizată în școli cu foști consumatori dependenți: “Chiar dacă povestea lor este puternică, mărturia personală normalizează consumul de droguri prin întărirea unei imagini incorecte conform căreia “toată lumea consumă”. Din punct de vedere al dezvoltării, tinerii văd atenția pozitivă pe care o primește vorbitorul din clasă sau din adunare, vor auzi că de fapt această persoană a reușit să renunțe la consumul de alcool sau de alte droguri și mesajul de prevenire are efectul contrar celui scontat. Mărturia personală poate fi un instrument puternic pentru crearea de speranță atunci când se vorbește în cadrul unui program de tratament sau de recuperare, dar ca strategie de prevenire universală este nepotrivită și nu este recomandată din cauza potențialului de a face rău.” (sursa p. 8)i
Dar lăsând ce spun americanii deoparte, stau și mă întreb: de ce ai vrea să îi creezi unui copil o astfel de experiență? Adică experiența de ”ca și cum te-ai droga” sau experiența de a audia o persoană adultă care povestește despre cum se droga, care este aproape același lucru, doar că în imaginație? Pentru că, practic, iei un copil care, până atunci, nu a avut nicio treabă cu drogurile și îl duci jumătate de pas înspre droguri. Ok, n-ai luat droguri, dar e ca și cum le-ai fi luat. De ce ai vrea să îi pui unui copil ochelarii care îl fac să fie ca și cum s-ar fi drogat? Ideea nu era să nu se drogheze?
Și suntem aici pentru că, în România, de prevenire se ocupă Ministerul de Interne prin structurile sale.
Da, da, înțeleg. Foarte riscant, nu știam de aceste procedee. Îmi amintește de practica din culturile tradiționale unde funcționa povestea cu datul alcoolului copiilor de mici, să se obișnuiască, era iarăși un risc destul de mare. Asta mi se pare și mai periculos...În sensul ăsta, propunerea de control în școli, la intrare și așa mai departe, intră în același set abuziv? Pentru că, la un moment dat, mă rog, și noi părinții, suntem crescuți într-un anumit tip de cultură, că hai să controlăm totul cu toate că știm că de multe ori controlul nu face decât să accelereze niște procese. De fapt, ideea de a controla permanent copiii cu poliția la intrare, la ieșire, dacă au substanțe la ei, seamănă exact cu ce spui…
Probabil ne apropiem și de anul electoral care amplifică foarte mult această poveste. Am intrat într-o spirală a pedepselor. Este foarte ușor pentru un politician să iasă la televizor și să anunțe controale în școli și creșterea pedepselor cu închisoarea. Este la fel de ușor cu a bate un copil care a făcut ceva rău și a-l amenința pe viitor cu o bătaie și mai rea versus efortul de a sta cu el, a-l întreba cum a ajuns să facă ce a făcut, a-l educa despre alternativele la comportamentul său și de ce sunt ele preferabile și apoi a monitoriza că în viitor copilul face alegeri mai bune.
Putem vorbi de nișe modele concrete?
Sigur, există modele și chiar și ce se întâmplă în România nu este original. Creșterea pedepselor, obligarea judecătorilor să dea sentințe privative de libertate, prevenirea cu mesaje de tip comandă – spune nu drogurilor sau cu tactici de înfricoșare a copiilor (și părinților) – toate acestea s-au încercat deja cu rezultate din cele mai dezastruoase. În final războiul împotriva drogurilor, ca orice război, lasă în urma sa distrugere, suferință și moarte. Există însă și modele care pun în prim plan sănătatea și tratamentul, nu numărul de condamnări. Se pare că încă nu suntem acolo.
Din ce înțeleg și discutăm: noi mergem spre un soi de militarizare, pe o formă de control foarte violentă, toate încercările astea de a controla și pedepsi. Suntem dispuși să pedepsim maxim și să încarcerăm până și copii care văd asta ca pe un joc, cu riscul de a le distruge viața. Și noi avem probleme ca părinți: nu facem distincția între consum și vânzare, nu urmărim mediile în care cresc copiii noștri. Vrem să înțelegem fenomenul acesta: sunt anumite grupuri sociale predispuse la un consum mai mare? Cele mai bogate sau cele mai sărace? Ține de această stratificare socială?
Cu siguranță fenomenul este mai prevalent în mediile defavorizate. Ideea asta că drogurile sunt apanajul exclusiv al unor copii ”de bani gata” sau unor tineri cu bani mulți este falsă. Ca dovadă, în România, cel mai consumat drog, nu este cannabis-ul, cum este în toată Uniunea Europeană, ci etnobotanicele, aceste droguri noi de sinteză, extrem de toxice multe dintre ele, cu efecte necunoscute, pentru că sunt sintetizate și re-sintetizate continuu, în așa fel încât să fie dificil spre imposibil de testat și identificat de către autorități. Poliția tinde de asemenea să controleze mult mai des pe stradă oameni tineri decât bătrâni, romi decât români și săraci decât bogați.
Aproape că intrăm în zona de criminalizare. Întrăm în zona asta destul de riscantă de rasializare, criminalizare pe categorii de apartenență etnică, de vârstă, de pături sociale pe care le legăm de consum. Din ce povestesc prietenii care se pricep ceva mai bine, am înțeles că au apărut în ultima perioadă o mulțime de droguri foarte la îndemână și destul de ieftine cu efecte încă necunoscute.
Anul trecut, Asociația Psihiatrică Română a dat publicității un text în care propunea 10 măsuri legate de problema drogurilor în România. Una dintre aceste măsuri era declararea consumului de etnobotanice ca urgență națională. Practic, în prezent, ne mobilizăm să câștigăm războiul împotriva cannabisului, dar îl pierdem pe cel cu etnobotanicele. Pentru că am criminalizat atât de puternic cannabis-ul, practic, orientăm consumatorii spre etnobotanice, care sunt mai ieftine, mai accesibile și nu ies la teste de multe ori.
Da, da, da, îi înțeleg foarte bine și logica asta care e foarte riscantă: îmi amintește de perioada prohibiției pe alcool. Noi am trecut în perioada sovietică prin asta și știm ce efecte teribile a produs: monopolizezi alcoolul, îl controlezi și interzici. Dar oamenii nu renunță la a bea ci doar beau cele mai dezumanizante substanțe care îi distrug. Bun, cum vezi evoluția? Să facem presiuni? Ce facem în acest context, ceva minimal? Ce facem….
Cred că este extrem de important să cerem instituțiilor abilitate să acționeze în sensul dezvoltării unui sistem profesionist de prevenire și tratament bazat pe principiile sănătății publice. Părinții să solicite școlilor și Ministerului Educației o curriculă profesionistă de prevenire în clase, implementată de profesioniști din Sănătate. Să nu ne mai mulțumim cu “bine că se face ceva”, pentru că în sănătate dacă nu știi ce faci, poți să faci și rău. În ziua în care CSAT a anunțat garantarea dreptului la sănătate pentru persoanele cu dependență, Ministrul Justiției a anunțat că DIICOT a primit 50 de posturi noi, dintre care 25 de procurori. Ar ajuta daca un ziarist va găsi dorința de a reține aceste lucruri și să întrebe peste 1 lună sau 3 luni sau 1 an dacă avem și 50 de psihologi noi sau 50 de paturi noi în vreun centru sau 50 de școli unde se implementează un program de prevenire dovedit eficient prin studii comparative. Să susținem ideea de tratament, pentru că e singura dovedită eficientă pe termen lung.
Și mai ales am putea să nu mai cumpărăm această iluzie de siguranță pe care ne-o livrează politicianul român care vrea să ne convingă că probleme atât de complexe societale se pot rezolva cu o modificare din pix prin care 1 an de pedeapsă devine 5 ani.
Spune-mi te rog în UE avem politicile pe consumul de droguri unificate?
Din păcate, politicile pe droguri nu sunt unificate la nivel european. Există subiecte care au ajuns să devină obiect de interes la nivel de Uniune Europeană – drepturi egale pentru persoanele homosexuale, abolirea pedepsei cu moartea, justiția, mediul sau chestiuni care țin de sfera economiei. Sănătatea și politicile pe droguri nu sunt însă asumate la nivelul Uniunii Europene.
Dar ar fi o soluție acesta unificare? Sau sunt zone specifice care au alte tradiții: să zicem, nordul într-un fel, sudul mai altfel…
Există o mare rezistență la a unifica politicile antidrog în Uniunea Europeană pentru că e un subiect foarte sensibil acesta al relației oamenilor cu substanțele pe care le consumă, nu? Francezii au o relație specială cu vinul, de exemplu. În schimb nordul continentului taxează și controlează mult mai dur alcoolul. Unele societăți sunt mai conservatoare, altele mai deschise. Dar indiferent cum sunt aceste țări, există o înțelegere de bază asupra faptului că trebuie să-i ajutăm pe oameni. Că nu putem să îi aruncăm în pușcărie și să nu ne pese de ei. Dar noi nu avem această înțelegere de bază, acest respect fundamental pentru viața umană. La noi este simplu: să moară dacă s-a drogat, așa-i trebuie.
Hai să privim cumva spre viitor: ce facem în viitorul apropiat? Tu vezi procesul de îmbunătățire, punem accent pe prevenție sau încă vom fi în acest dezastru instituțional?
Este dificil de făcut predicții, pentru că e un domeniu extraordinar de dinamic acesta al drogurilor. În primul rând el este influențat de globalizare. De exemplu, unul dintre oficialii americani de rang înalt a avertizat recent UE că vine peste noi un val de consum de fentanil. Acesta este un opioid (deci asemănător în efecte cu heroina) sintetic foarte puternic responsabil de enorm de multe morți prin supradoză în Statele Unite (doar în 2021, agenția americană specializată NIDA a raportat peste 70 000 de morți prin supradoză din această cauză). Pe de altă parte, avem deja etnobotanicele, zeci de substanțe noi, sintetizate în fiecare an, aruncate pe piață și care sunt imposibil de monitorizat și introdus în timp real în nomenclatoarele de substanțe interzise. Deci, practic, tot timpul vom avea substanțe cu care oamenii se pot droga fără să intre în sub incidența legii.
Un alt element interesant este faptul că unele din ceea ce numim droguri vor deveni în scurt timp tratamente prescrise în psihiatrie pentru depresie, anxietate, alcoolism, traumă. Deja ketamina este disponibilă și în România pentru depresie. Există țări unde psilocibina (substanța activă din ciupercile halucinogene) și mdma (substanța activă din ecstasy) au fost legalizate pentru asistarea persoanelor cu tulburări legate de depresie și traumă.
Mai avem și aceste schimbări legislative care privesc cannabisul. De exemplu, Ministrul Sănătății în Germania tocmai a introdus o legislație care, practic, va transforma cannabisul într-o substanță cvasilegală. Cannabisul va deveni, de facto, legal în Germania. Așadar legalizarea pe cannabis vine în Europa (în Statele Unite și Canada este deja de mai bine de 10 ani) și, probabil, în următorii cinci ani vom avea tot mai multe țări în care cannabisul va deveni legal.
Dacă România va intra în Schengen, deci vom aboli controalele la granițe, este de așteptat că vom avea un aflux fără precedent de droguri în România. Deja numărul de dosare este copleșitor pentru posibilitățile sistemului judiciar, așa că, la un moment dat, sistemul acesta bazat exclusiv pe metode polițienești se va gripa și va trebui să facem ceva. Altceva. Să sperăm că ne vom apropia și noi de celelalte țări din Uniunea Europeană. Și să mai sperăm că nu va apărea un personaj precum președintele Duterte în Filipine care a propus pedeapsa cu moartea pentru consumatori. La nivelul de iresponsabilitate al clasei politice actuale și succesul discursurilor de extremă dreapta, această variantă nu este exclusă.
CriticAtac în colaborare cu Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) își propune să publicarea unui dosar tematic cu articole pe tema politicilor antidrog în România, care să vină cu o perspectivă progresistă asupra subiectului, sugerând soluții și direcții de schimbare.