Debutul televizual al postcomunismului

Revoluţia Română televizată. Contribuţii la istoria culturală a mediilor

Editura Idea design & Prin, Cluj, 2009

Andaluna Borcilă*, în convorbire cu Ovidiu Ţichindeleanu* şi Konrad Petrovszky*

Ovidiu Ţichindeleanu, Konrad Petrovszky: După dezgheţul şi reforma politică iniţiate de Mihail Gorbaciov, după declanşarea crizei şi toate demonstratiile populare mai mult sau mai putin paşnice de-a lungul anului 1989, se poate susţine că a luat naştere în mediile industriei culturale un discurs al tranziţiei, un concept fundamental care joacă pînă astăzi un rol important – de orientare, criteriu, normă sau explicaţie pentru diverse neajunsuri ale imaginarului politic şi cultural românesc. În ce fel au fost jurnalismul si mai ales televiziunea forţe active în plăsmuirea acestui concept al tranziţiei? De asemenea, căderea regimurilor est-europene şi a blocului socialist a fost încadrată de două evenimente politice şi mediatice majore, prin care schimbarea istorică a fost codată în mod diferit: căderea Zidului Berlinului şi Revoluţia Română. Cum a intrat postcomunismul în regimul vizibilităţii televizuale prin referinţă la aceste două evenimente?

Andaluna Borcilă: În mod clar, televiziunea a jucat un rol important în articularea unei naraţiuni normative a tranziţiei, iar cercetările mele m-au convins că această naraţiune normativă a apărut deja în transmisiunea căderii comunismului din Statele Unite. Voi intra în detalii, însă aş vrea mai întîi să facem un ocol. După cum vedeţi, am început să răspund întrebărilor voastre interconectate referindu-mă strict la transmisiunea TV din Statele Unite. Procedez în felul acesta pentru că de o bună bucată de vreme mi-am concentrat cercetările asupra televiziunii americane. Dar, mai important, vreau să subliniez faptul că, deşi căderea Zidului Berlinului şi Revoluţia Română au fost evenimente media globale, aceste evenimente au dobîndit de fapt sens pe canale de televiziune naţionale, şi în contexte naţionale şi televizuale specifice.

Să ne întoarcem acum la răspunsul meu şi la detalii. La televiziunea americană, Zidul Berlinului şi România au fost cele două locaţii cheie în jurul cărora a dobîndit sens căderea comunismului, şi totodată cei doi poli în jurul cătora a dobîndit vizibilitate postcomunismul. Aceasta s-a petrecut în ciuda poziţiilor foarte diferite deţinute de aceşti poli în imaginarul american al Războiului Rece (o locaţie cheie şi supracodată, respectiv una aproape invizibilă, periferică) şi a relaţiilor diferite cu camerele de televiziune americane (reporterii americani de televiziune pozau în faţa Zidului, în timp ce camerele americane de televiziune nu au avut, iniţial, acces în România). De fapt, la un nivel elementar, cele două locaţii au funcţionat ca nişte contra-locaţii, şi în jurul lor au fost articulate două naraţiuni ale tranziţiei foarte diferite, dar interdependente.

Din 9 noiembrie 1989, cînd ştirile NBC au transmis pentru întîia oară în direct de la Zidul Berlinului, şi pînă în iunie 1990, imaginile de celebrare de la Zidul Berlinului au devenit o prezenţă constantă, nu doar la ştiri, dar şi la publicitate. În jurul zidului, transmisiile au articulat o naraţiune normativă a tranziţiei, despre cum ar avea loc schimbarea şi cum ar trebui să arate ea. E destul de simplu de observat funcţia acestei naraţiuni în imaginarul capitalist american incipient al erei de după Războiul Rece: spectacolul aseptizat al căderii comunismului a fost monumentalizat ca o sărbătoare continuă prin care spectatorii puteau fi martorii dorinţei estului de a fi încorporat în vest, şi a îmbrăţişării fericite a ideologiei capitaliste occidentale de către est. Însuşi Zidul Berlinului a putut fi şi a fost cumpărat şi vîndut, iar acest schimb capitalist “normal” a fost parte integrantă a încorporării Zidului şi a sfîrşitului comunismului în imaginarul american/capitalist. Dar normalitatea acestor încorporări, a emoţiilor, schimburilor şi întîlnirilor, a apărut în contrast radical cu ceea ce se întîmpla în locaţia României, iar naraţiunea lină şi aseptizată a tranziţiei/încorporării a dobîndit vizibilitate în contrast cu o tranziţie accidentată şi mînjită, iar cea din urmă a fost produsă prin patologizarea “tranziţiei” româneşti.

Emisiunile despre România şi Zidul Berlinului ne arată interdependenţa acestor două naraţiuni ale tranziţiei, ori faptul că sînt două feţe ale aceleiaşi monezi, foarte puternice: naraţiunea normativă a tranziţiei din locaţia Zidului Berlinului a depins de naraţiunea tranziţiei patologice, şi viceversa. Deşi amîndouă sînt doar atît, naraţiuni, naraţiuni foarte puternice, foarte curînd una a devenit idealul către care ar trebui să năzuim, dar care nu poate fi niciodată atins, iar cealaltă realitatea de care nu putem scăpa. Oroarea…

OTKP: Plecînd de la analiza materialelor televiziunii americane, şi a elementelor constitutive ale acestui cadru de interpretare a sfîrşitului unei epoci, cea a Războiului Rece, ce rol i-a fost desemnat României în cadrul acestui proces de recodare? Ori, printr-o altă manieră de a ridica aceeaşi problemă, după ce am lămurit condiţiile de apariţie a conceptului de tranziţie: care e cadrul normativ în care au fost înscrise în industria culturală nord-americană evenimentele revoluţionare din România, în special în ceea ce priveşte apariţia formulei “sfîrşitul comunismului” / “triumful capitalismului”? Aceasta ne interesează cu atît mai mult cu cît chestiunea trecerii spre capitalism a fost introdusă ca imperativ necesar destul de devreme la nivel local, capitalismul fiind identificat atunci abuziv cu “democraţia”, în contextul mişcărilor populare împotriva represiunii totalitare, în virtutea calităţii sale empirice de sistem opus “comunismului”.

AB: România a apărut ca locaţia unei “turnuri cumplite a evenimentelor”[1] – cuvinte pronunţate în transmisiune – iar apoi a ajuns să reprezinte patologiile post-comunismului. Românii au fost reprezentaţi atît ca subiecţi idealizînd America, vrînd să înveţe să fie “ca noi”, dar şi ca purtători ai efectelor comunismului în minţile şi corpurile lor. România şi românii au devenit aşadar locaţiile în care spectatorii americani au putut fi “martori” ai dorinţei pentru capitalism/democraţie, dar şi ai efectelor devastatoare ale regimului comunist. Ar trebui, de asemenea, să adaug că România a reprezentat şi altceva, anume puterea televiziunii americane de a accesa un teritoriu cîndva invizibil şi inaccesibil. Povestea luptei televiziunii americane de a depăşi dificultăţile din calea accesului în teritoriul cîndva invizibil şi inaccesibil al României este de fapt la fel sau poate chiar mai importantă decît lupta României, în această transmisiune. Aceasta este naraţiunea despre triumful capitalismului care e montată în jurul locaţiei României: triumful tehnologiei vederii peste impenetrabila şi inaccesibila Românie.

Astfel, România a apărut la ştiri ca o contra-locaţie, opusă schimbărilor ce aveau loc la Zid şi în restul blocului comunist, demarcînd, iniţial, frontiera schimbării. Apoi, în momentele în care era dincolo de limitele televizibilităţii, a ajuns să fie referită ca o locaţie a crizei inaccesibile, prezentată în contrast cu lina şi pe deplin televizibila “cădere a comunismului” din locaţia Zidului Berlinului. În fine, pe măsură ce camerele americane de televiziune au dobîndit acces tot mai larg în România, iar reporterii americani au început să apară în locaţie, transmisiunea a produs o hermeneutică pseudo-clinică pentru a da sens unei Românii din ce în ce mai vizibile:  camerele au descoperit “gropi commune”, străzi ciuruite de gloanţe, cimitire şi tuneluri subterane, în timp ce crainicii şi reporterii, care nu puteau să înţeleagă cine trage în cine, au încercat pentru a compensa să intre în minţile şi inimile românilor, examinînd capacitatea lor de “schimbare”. Prin locaţia României, post-comunismul a apărut ca un tărîm al violenţei, un tărîm traumatizat de fapt de efectele devastatoare ale comunismului, un tărîm balcanic. O naraţiune a tranziţiei patologice a fost articulată în jurul României: aici, “tranziţia” nu putea fi normală din cauza efectelor debilitante ale comunismului asupra post-comunismului.

OTKP: Revăzînd şi recitind imaginile şi textele produse în jurul schimbărilor din 1989, şi în special apogeul dramatic al prezentării evenimentelor din Decembrie, am fost frapaţi de o atitudine a reporterilor participanţi la evenimente după deschiderea graniţelor pe 22 Decembrie. Rapoartele lor transmit un afect ori poate o fantasmă care avea forţa să contamineze şi telespectatorii: credinţa că în acest caz se putea sări peste condiţia de mediator, că reporterul deţinea în această situaţie excepţională puterea de a reproduce în mod imediat, nemijlocit, evenimentele tulburătoare, realitatea pură şi simplă, istoria în act. Televiziunea apare astfel ca momentul zero al politicului şi istoriei. Cum se explică acest efect ori senzaţie a autenticităţii care bîntuia tocmai mediile cu cel mai înalt grad de profesionalism şi experienţă?

AB: Aş vrea să încep prin a reafirma o teză susţinută deja de mulţi cercetători de studii culturale şi media. Principala promisiune făcută spectatorilor săi de televiziune, în general, şi de ştirile de televiziune, în particular (şi care, inutil să mai insist, este o iluzie), e una realistă: promite o întîlnire “în direct” (citeşte nemijlocită şi imediată) cu “realitatea” şi “istoria”. Ştirile de televiziune se străduie să producă efectul de a fi în-direct şi imediat, şi să facă invizibile firele procesului prin care este produs acest efect (ori, obişnuia să fie…). Evenimentele media ies din formatul şi genurile tradiţionale ale ştirilor, şi, în acelaşi timp, au pretenţii chiar mai puternice. Nu cred că putem vorbi despre căderea comunismului fără a vorbi despre căderea sa la televiziune, şi în mod clar aceste evenimente au generat multe reflecţii despre puterea televiziunii şi relaţia ei cu istoria. Nu voi aborda asta aici. Mai degrabă, dacă mi se permite, m-aş concentra pe detalii specifice, limitîndu-mi comentariul la efectul de “autenticitate” produs de transmisiunile Revoluţiei Române de către televiziunile americane. În aceste transmisiuni, pretenţia de a fi în direct şi imediat a eşuat iniţial. Dintîi, camerele americane nu au avut acces în România, iar apoi reporterii americani nu puteau să înţeleagă în mod clar ce se întîmpla. Aceasta nu a dus la punerea la îndoială a pretenţiei generale a ştirilor, de realism; de fapt, putem spune că întreruperea modului de lucru obişnuit[2], precum şi contextul televizual specific în care a apărut revoluţia română, au sfîrşit, paradoxal, prin a conferi “autenticitate” transmisiunii.

Să schiţăm contextul. Revoluţia română a apărut la televiziunea Statelor Unite alături de transmisiunile Zidului Berlinului şi a invaziei Statelor Unite în Panama. Poate că transmisiunea americană a Zidului Berlinului a stabilit sărbătorirea fericită, monodimensională şi continuă ca direcţie normativă a modului în care ar trebui să aibe loc schimbarea, însă l-a determinat cel puţin pe un jurnalist de la CNN, Don Miller, să remarce că “spre deosebire de revoluţiile din alte părţi ale Europei de Est, schimbarea gardei arată ca o revoluţie.” Cu alte cuvinte, spre deosebire de “tranziţia” septică, redifuzată de atîtea ori, violenta revoluţie română arăta mai degrabă aşa cum “noi” ne-am fi imaginat că ar fi trebuit să arate o mişcare împotriva comunismului represiv. În al doilea rînd, spre deosebire de imaginile despre invazia Statelor Unite în Panama, controlate cu mare atenţie şi cenzurate, descrise de Walter Goodman de la New York Times ca “prestaţii şlefuite şi cenzurate ale unui atac preîntîmpinant asupra opiniei publice”, imaginile televiziunii române care au ajuns într-un final la televiziunea americană păreau să aibe calitatea spontaneităţii. E interesant de observat în retrospectivă faptul că Goodman chiar a lăudat utilizarea televiziunii de către români pentru a face istorie, presupunînd astfel că televiziunea americană i-a acordat accesul la modul în care se făcea istorie în România, chiar dacă recunoştea clar faptul că aceeaşi televiziune americană manipula imagini pentru a justifica invazia Statelor Unite în Panama. Dar, mai important pentru conversaţia noastră de aici, ce anume a văzut Goodman sau alţi spectatori americani?

Ei au văzut transmisiunea americană a revoluţiei, sau, aşa cum corect a numit-o Margaret Morse, revoluţia română americană, o transmisiune în care România fusese iniţial inaccesibilă, apoi incomprehensibilă, o transmisiune în care, cel puţin pentru o vreme, pretenţia de imediateţe a eşuat. Să ne aplecăm mai îndeaproape asupra transmisiunii înseşi. Aş risca să spun că efectul de autenticitate a fost de fapt produs prin eşecul iniţial de a accede în România, acompaniat de povestirea depăşirii obstacolelor în calea accesului. Astfel, între 18-22 decembrie, în timp ce ştirile americane se străduiau să aducă spectatorilor americani noutăţi din România, în ciuda lipsei de imagini din locaţie, ştirile efective au făcut loc povestirilor despre strădania televiziunii americane de a intra în România. Pe 22-23 decembrie, ştirile americane au început să pretindă că ofereau acces “în direct” din România, de la reporteri americani în locaţie, deşi prezentau imagini de la televiziunea română acompaniate de comentarii telefonice ale reporterilor americani, înregistrate şi “în direct”. Cum putem explica această pretenţie? Accederea reporterilor americani în România a fost importantă fiindcă fusese imposibilă înainte. În plus, dificultăţile de a intra în România erau reale, iar aceasta a acordat “autenticitate” transmisiunii americane a revoluţiei. În al doilea rînd, imaginile care au început să fie filtrate pe 22 Decembrie (cele cu “gropile commune” fiind printre primele şi cele mai redifuzate), au “autentificat” rapoartele despre violenţe din transmisiunile precedente, şi au fost chiar introduse de crainici ca dovadă a ceea ce fusese spus dar nu şi văzut în transmisiune. În ultimul rînd, faptul că, pe măsură ce transmisiunea progresa, reporterii nu erau în stare să explice nici cele mai elementare detalii (cine vorbeşte de la balcon, cine trage în cine) a produs un sens de imediateţe, un efect al unei “prestaţii neşlefuite”.

OTKP: Telespectatorul nord-american a fost cu atît mai surprins de evenimentele decembriste cu cît România lipsise pînă atunci aproape cu desăvîrşire de pe ecranele occidentale. Începînd cu “asaltul popular” al televiziunii romane din 22 Decembrie, în zilele următoare această situatie s-a schimbat radical, însă cu efecte diferite faţă de ocuparea televiziunii naţionale din Praga de către Forumul Civic, pe 29 Noiembrie. Lipsa aproape totală de imagini despre România a fost brusc înlocuită cu o abundenţă de imagini. Ignacio Ramonet susţinea că transmisia paralelă a evenimentelor din Panama a fost “infinit mai puţin palpitantă” decît a celor din fostul bloc socialist, care au devenit un fel de continent virgin în care totul poate fi filmat, dincolo de orice convenţii etice şi profesionale.[3] Cum a fost pregătit aparatul media american pentru această transformare subită a situaţiei? Care a fost mecanismul de filtrare şi de generare de sens a fluxului permanent de imagini venind din zona gri de dincolo de cortina de fier, un loc ce fusese pînă atunci ascuns pentru obiectivele media nord-americane?

AB: Am discutat mai sus cîte ceva despre dificultatea de accede în România (între 18-22 Decembrie), despre naraţiunea accederii în România, şi despre contextul televizual (transmisiunea Zidului Berlinului şi a invaziei Statelor Unite în Panama). Toate acestea au fost elemente importante care au participat la modul în care a fost dat sens fluxului de imagini din România. Pe 22 decembrie, chiar atunci cînd imaginile din România au început să vină în abundenţă, şi în ciuda faptului că erau atîtea dintre care se putea alege (Televiziunea Română transmitea acum 24 ore pe zi), un flux limitat a fost reciclat pe toate canalele de televiziune americane : imaginile cu “gropile comune”, cu oameni plîngînd, cu celebrări în stradă, cu un bătrîn fără dinţi care scuipa pe o fotografie, şi imagini din studioul 4 al Televiziunii Române. Dintre acestea, cele mai active reprezentante ale României au fost gropile comune, care conţineau prim-planuri cu corpurile moarte şi arse, inclusiv un prim-plan cu o mamă moartă cu copilul său mort pe burtă. Aceste imagini au fost de fapt introduse ca dovadă a ceea ce fusese spus dinainte spectatorilor, şi, într-un sens, ca rezoluţie a strădaniei mediei americane de a accede în România : baia de sînge, oroarea, şi violenţa erau acum făcute vizibile la televizor.

OTKP: Pe 20 Decembrie 1989 SUA invada Panama, o operaţie militară numită “Just Cause” (Cauză Dreaptă), care a fost însă condamnată de Adunarea Generală ONU pe 29 Decembrie pentru încălcarea flagrantă a dreptului internaţional. Care au fost asemănările, diferenţele ori raportul dintre modurile de prezentare televizată a invaziei militare a Statelor Unite în Panama, ce fusese justificată politic ca apărare a democraţiei şi drepturilor omului, şi cea a revoluţiei române, la un moment dat caracterizată şi ea ca o “cauză justă”? În cel fel e rescrisă ori recodată geografia lumii prin transmisia televizată concomitentă a acestor două evenimente?

AB: Transmisiunea invaziei din Panama a Statelor Unite de către media americană a fost recunoscută de cîţiva jurnalişti americani (printre care Goodman, menţionat mai sus) drept o mascaradă, şi a fost etichetată ca atare de cercetători ai ştirilor TV, în retrospectivă, ca “repetiţie cu costum” pentru transmisiunea primului Război din Golf. Am pomenit contrastul vizibil dintre acoperirea celor două evenimente (prestaţie extrem de manipulată, şlefuită, cenzurată, respectiv eşec al accesului). Mai interesante şi semnificative pentru conversaţia noastră sînt modurile în care au fost puse în legătură aceste evenimente simultane. Aceasta a avut loc la mai multe niveluri, însă aş aborda doar două semnificaţii, diferite dar interconectate: în primul rînd, transmisiunea despre România a fost folosită pentru a o încadra pe cea despre Panama, iar în al doilea, amîndouă au apărut în geografia televizuală incipientă a erei de după Războiul Rece ca teritorii de frontieră ale capitalismului/Americii/democraţiei, în care este nevoie de intervenţie.

Între 20-23 decembrie, România şi Panama au apărut ca două teritorii haotice, violente, victimizate de dictatorii lor. Pe 22 decembrie, la ABC, crainicul Peter Jennings a introdus aceste două subiecte de top ca “două eforturi enorme de răfuială cu dictatori”. Mai tîrziu în aceeaşi zi, ABC a purtat spectatorii de la imagini ale violenţelor din România (o revoluţie violentă împotriva unui dictator violent) la un adăpost de refugiaţi din Panama, atacat de “huliganii lui Noriega” şi apărat de soldaţi ai Statelor Unite, iar apoi într-un oraş din Panama în care “o mulţime fericită înalţă steagul” în favoarea “intervenţiei americane”. Astfel, invazia Statelor Unite a apărut ca o încercare de a salva panamezi care erau victimizaţi de către dictatorul lor şi de “huligani”, şi nu, fireşte, de invazia Statelor Unite. Emisiunea CNN World News Today a prezentat în aceeaşi zi cele două subiecte de primă pagină, România şi Panama, sub titlul eficient de “cauză dreaptă”, în acelaşi cadru narativ (în ambele ţări, “vînătoarea de om” după cei doi dictatori), şi cu aceiaşi tropi ai haosului şi violenţei.

Să ne apropiem acum de cel de-al doilea nivel la care au fost puse în legătură România şi Panama. În aceeaşi seară, la CNN, România şi Panama s-au contopit una cu cealaltă, prin cuvintele crainicului: “Preşedintele României au fost răsturnat într-o baie de sînge şi noi lupte feroce în Panama”. Aici ia naştere geografia televizuală: zonele violente devin interşanjabile iar continentele intră unul în celălalt; ceea ce au în comun e violenţa internă, lupta şi poziţia marginală faţă de capitalism/democraţie (acestea sînt bornele externe), şi diferenţa lor faţă de “noi”. Cu alte cuvinte, atît Panama, cît şi România apar ca locaţii ce servesc demarcării limitelor tărîmului normativ al Americii/capitalismului. Ca locaţii violente, reduse la stadiul de dezordine “totală”, România şi Panama sînt reprezentate în cadrul a ceea ce Peter Dahlgren a identificat ca un anumit “mod de a vedea” care a fost şi continuă să fie “întreţinut de lumea ştirilor TV americane, între audienţă şi lumea a treia”.[4] Această pre-cadrare a violenţei ca mod de reprezentare a “lumii a treia” serveşte, după cum a arătat John Fiske, şi la reprezentarea celei dintîi lumi în cea de-a treia.[5] Şi, după cum ştim prea bine, acest mod de reprezentare a tărîmurilor violente şi victimizate a servit ca preambul şi justificare pentru intervenţia americană în era de după Războiul Rece. În timp ce Panama apare ca teritoriu traumatizat care are nevoie şi apreciază intervenţia militară a Statelor Unite, România apare ca teritoriu traumatizat care, după ceva rezistenţă, se deschide pentru media Statelor Unite. Şi, după cum sper să ajung să arăt la un moment dat, reporterii americani îşi conferă singuri “misiunea” de a expune trauma comunismului în locaţia României violente.

OTKP: Evenimentele din 1989 au prefaţat reintegrarea ţărilor est-europene în sistemul mondial al capitalismului, respectiv reintegrarea tendenţială a lumii socialiste în periferia lumii a treia. Margaret Morse sublinia faptul că, iniţial, mass-media occidentală a prezentat dealtfel Revoluţia în cheie eurocentristă şi colonialistă, insistînd asupra actelor “barbare” de violenţă, urmînd ca apoi abia să apară tropul “victoriei asupra comunismului”.[6] Se poate aşadar identifica în media nord-americană, confruntată cu necesitatea articulării unui discurs asupra Estului, apariţia unui discurs al balcanismului, un discurs biopolitic al patologiei ori o naturalizare a criminalităţii şi violenţei în contextul românesc? Problema e cu atît mai importantă cu cît industria culturală postcomunistă a produs în cele două decenii ce s-au scurs de la evenimentele din 1989 autori influenţi al căror anticomunism a luat dubla formă problematică a apologiei civilizaţiei occidentale, însoţită de auto-“balcanizarea” populaţiei locale şi patologizarea propriului trecut, văzut ca o istorie ce a lăsat “sechele” ce afectează “normalitatea” prezentului.

AB: Să încep cu discursul “patologizant”. În toate cercetările mele, în articole şi în cartea pe care o finalizez în prezent,[7] mă concentrez pe reprezentările americane ale post-comunismului (de la transmisiunile media ale căderii comunismului şi pînă la reportaje media despre orfelinatele româneşti, transmisiunea jocurilor olimpice, ghidurile de călătorie în “Europa de Est”, povestirile de întoarcere scrise de americani “est-europeni”). De-a lungul acestor locaţii şi genuri, am identificat şi mă preocupă foarte mult puternicul şi persistentul discurs “pseudo-clinic” despre post-comunism, unul care, pentru mine, are consecinţe drastice prin castrarea posibilităţii de a imagina prezentul post-comunist şi trecutul comunist. În cadrul acestui discurs, subiectivitatea post-comunistă e reprezentată ca fiind marcată de comunism, făcută deficientă de acesta, iar subiecţii post-comunişti apar ca locaţii pe care spectatorii americani le pot accesa pentru a evalua atît trauma trecutului comunist, cît şi mizeria prezentului post-comunist. De fapt, acest discurs apare deja în transmisiunea televizată a căderii comunismului. Pentru mine, întrebarea importantă este care e relaţia dintre acest discurs pseudo-clinic şi discursul balcanist?

Am menţionat deja că România apare ca o contra-locaţie a Zidului Berlinului, ca tărîmul balcanic (un tărîm al pasiunii necontrolate, al violenţei şi traumei). În mod evident, România e patologizată de transmisiune, şi putem identifica cu uşurinţă un discurs balcanist care e constitutiv aici, însă mai este ceva ce n-aş dori să omit. Voi ajunge la asta, însă vreau să o fac prin două remarci referitoare la o parte a întrebării. Reformulînd argumentul făcut de Margaret Morse, ai spus că transmisiunea a accentuat dintîi barbarismul şi violenţa României, şi a pus doar mai tîrziu evenimentele în legătură cu victoria capitalismului asupra comunismului. În primul rînd, după cum am sugerat anterior, nu cred că aceasta corespunde situaţiei: victoria televiziunii americane asupra României inaccesibile a avut totul de a face cu reprezentarea victoriei capitalismului asupra comunismului. În al doilea rînd, în această trasmisiune, barbarismul atribuit României e legat de fapt de “comunism”, şi asta mă aduce la acel element pe care n-aş dori să îl omit. De fapt, în logica transmisiunii, comunismul pare să fie cauza violenţei, a barbarismului, şi deci a “balcanismului”: România pare să fie atît victimizată, cît şi violentă din cauza comunismului.

Aşadar, acest discurs pseudo-clinic asupra post-comunismului se bazează şi reproduce discursuri balcaniste (în sensul identificat de Maria Todorova), reieşite la suprafaţă, şi discursuri reziduale, din retorica Războiului Rece. Discursul pseudo-clinic generalizat operează printr-o ciudată inversare, ori, mai bine: o rearticulare a tropilor balcanişti prin cei ai Războiului Rece.

OTKP: Filosoful croat Boris Buden a observat codarea în termeni de gen a raportului dintre capitalism şi comunism, cu referinţă la evenimentele din 1989; astfel, lagărul socialist e descris ca o zonă a pasiunilor şi lipsei de raţiune, sexualizat ca un corp moale, supus “inevitabil” forţei falice de penetrare a capitalismului.[8] Poate fi identificată o asemenea binaritate normativă în regimul de vizibilitate al postcomunismului din media nord-americană? Ştiind că un mod tipic de exercitare a violenţei coloniale e prin animalizarea femeii lumii a treia, care e regimul de vizibilitate al femeii române, ori care e rolul femeii în procesul de a da sens acestei părţi obscure a lumii?

AB: Să încep cu remarca lui Buden. Ceea ce am spus pînă acum despre accesul televiziunii americane în România ar părea să corespundă acesteia. Şi totuşi, îmi e greu să cad de acord complet cu teza că încadrarea în termeni de gen a relaţiei dintre comunism şi capitalism poate fi aplicată reprezentărilor americane ale postcomunismului. Iată de ce. În primul rînd, nu mi se pare că ar fi corect să spunem că în aceste reprezentări, comunismul apare ca un tărîm al pasiunii iraţionale şi necontrolabile. Tărîmul Balcanic, după Maria Todorova şi alţii, a fost imaginat însă în acest fel de către “vest”, şi fără îndoială, în transmisiunea revoluţiei române şi reprezentările postcomunismului ce au urmat, au ieşit din nou la suprafaţă inflexiuni balcaniste şi reziduale, ale Războiului Rece. (Ar trebui să mă refer, dar nu pot aici, la încadrarea în termeni de gen a Balcanilor înainte, în timpul şi după 1989.) În al doilea rînd, ceea ce e clar din transmisiunea căderii comunismului e că acel Celălalt al Războiului Rece, altădată impenetrabil, pare, în cazul naraţiunii normative montate în jurul Zidului Berlinului, să se deschidă singur, voluntar, şi să dorească capitalismul. Cu toate acestea, încadrarea în termeni de gen a României şi a tărîmului balcanic, şi a modurilor în care e imaginată întîlnirea dintre comunism şi capitalism, este mai complexă, după mine, şi merită atenţie separată.

Stadiile intrării României în televizibilitate şi încadrarea în termeni de gen a relaţiei dintre România şi camerele americane sînt subiectul unui articol în curs de apariţie,[9] şi nu voi intra în detalii aici, însă sînt cîteva puncte-cheie care merită menţionate. În zilele ce au precedat accesul la imagini din România, aceasta a fost reprezentată ca fiind “impenetrabilă” de către camerele americane. Ceea ce are loc apoi, în ceea ce numesc al doilea stadiu al cartografierii, e foarte important: printre primele reportaje transmise de americani în locaţie, în România, au fost cîteva din clinici de avort, şi acest moment e cel în care femeia româncă devine vizibilă. Reportajele includ prim-planuri cu românce stînd la coadă la avort, prim-planuri cu feţele unor femei care şi-au perforat propriile pîntece, în încercări eşuate de a-şi induce singure avortul, şi chiar o femeie filmată în prim-plan (prim-plan pe coapsa dezvelită şi mîinile ce strîng un mîner), suferind ceea ce pare a fi un “avort real”. Să mă întorc aşadar la aceste reprezentări ale femeii române, mai precis la relaţia lor cu camerele americane şi cu modurile în care sînt folosite pentru a reprezenta comunismul şi postcomunismul. În primul rînd, aceste reportaje constituie culminarea intrării României în televizibilitate, sau mai bine, a accederii televiziunii americane în România. În acest sens, da, România, altădată impenetrabilă, comunistă, e încadrată acum în termen de gen feminin, şi aceasta e în mod clar o reprezentare în termeni de gen care e în acord cu observaţia lui Buden : România apare ca femeile române, care par să fie total accesibile, chiar dacă sînt în mod clar violate, de camerele americane. Totuşi, deşi aceste imagini violează, fără îndoială, reportajele reprezintă relaţia dintre femeile române şi comunism ca una de violenţă asupra corpurilor lor “moi”, neajutorate : comunismul a “penetrat” corpurile, minţile şi identităţile lor. Televiziunea americană, se presupune, este cea care dezvăluie violenţa comisă împotriva lor. În fine, în ce fel sînt sexualizate corpurile acestor femei ? Avem de a face cu un discurs pseudo-clinic: corpurile şi naraţiunile lor nu sînt dezirabile; ele sînt supuse scrutinului îndeaproape ca locaţii-victimă, locaţii patologice în care trauma trecutului e relevată de camerele americane spectatorilor americani.

Aţi întrebat ce funcţie au aceste femei române în reprezentarea post-comunismului. Primele reprezentări ale femeilor române care au apărut la televiziunea americană după 1989 sînt de fapt printre primele reprezentări ale condiţiei post-comuniste care şi-au făcut loc în imaginarul american, via ecranul televizorului. Au urmat orfanii români. Femeile şi orfanii au reprezentat post-comunismul sub forma condiţiei de a trăi cu efectele ulterioare debilitante ale comunismului.

OTKP: Cu ultima întrebare am vrea să ieşim din obiectul restrîns al discuţiei şi să vizăm televiziunea ca ceva ce defineşte cultura prezentului, şi nu doar în Statele Unite ori România. Revoluţia Română a fost fără îndoială un eveniment televizual produs în mod global, şi nu exclusiv de către televiziunea română. După cum sublinia Enrique Dussel, consensul raţional, ori ceea ce constituie baza politicului, e în mod esenţial o putere comunicativă, iar politicul ia formă prin naraţiunea activă a evenimentelor excepţionale.[10] Chiar dacă sensul produs de regimul televizual ia o dimensiune specific naţională, recodarea televizuală a istoriei, geografiei, numelor, chipurilor, corpurilor etc. este cel puţin influenţată de fluxurile şi aparatele de captură ale industriei culturale globalizate. Aşadar: prin ce anume a devenit televiziunea, de la sfîrşitul Războiului Rece consemnat şi de Revoluţia Română, un mediu al capitalismului neoliberal care a dobîndit mai multă substanţă materială, valoare şi putere decît i-ar conferi statutul de “mediu”? În ce măsură se poate spune că televiziunea nu este doar un instrument pentru manufactura consensului, un instrument de manipulare, în sensul criticii tradiţionale a ideologiei, ci o forţă a transformării, poate cezura prin care devine activă tranziţia capitalistă, convertirea valorii în profit?

AB: Să încep cu ultima parte a întrebării. Voi răspunde foarte specific, apelînd la transformarea în marfă a Zidului Berlinului. La ştiri, dezintegrarea Zidului Berlinului a fost monumentalizată ca “istoria în facere” şi ca tranziţie lină către / victorie a capitalismului. Corporaţii globale, ATT&T, Pepsi, şi Quintessence, au reciclat imaginile de la ştiri şi le-au combinat cu interviuri înscenate cu berlinezi în faţa zidului. Aceste reclame au capitalizat atît valoarea istorică a Zidului Berlinului, produsă televizual, cît şi naraţiunea ideologică specifică (triumful capitalismului prin încorporarea lină a estului în vest). Reclamele au arătat o lume globală în curs de apariţie, unită de consumul produselor lor, şi cereau spectatorilor/consumatorilor să se vadă pe ei înşişi ca uniţi prin consum (al produselor lor, al evenimentelor media, al istoriei), într-o ordine globală în care victoria capitalismului era sărbătorită prin consum. După cum se ştie, bucăţi adevărate din zid au fost investite cu valoare televizuală, şi au devenit disponibile pentru spectatorii americani de televiziune, pentru a fi cumpărate – cadouri de Crăciun – prin canalele televizate de cumpărături. Iar ştirile de televiziune au relatat că aceste bucăţi din zid erau chiar printre cele mai populare cadouri de Crăciun cumpărate de americani. În fine, spectatorii de televiziune cuprinşi de pasiune nu au devenit doar cumpărători ai Zidului, ci şi turişti : au călătorit la Zidul Berlinului în căutarea a ceea ce le fusese promis de televiziune, o întîlnire cu istoria în facere. Iar ştirile americane au intervievat cîţiva turişti în locaţie, la Zidul Berlinului, unde aceştia au vorbit despre dorinţa care i-a motivat să meargă acolo (dorinţa de a fi parte din istoria în facere pe care o văzuseră la televizor). Nu am vrut aici doar să indic puterea televiziunii şi funcţia sa în transformarea în marfă a Zidului Berlinului, dar şi faptul că televiziunea produce un comentariu despre propria-i putere de a accede istoria şi despre efectele puternice pe care accesul la istorie îl are asupra spectatorilor săi. 

Televiziunea crează o “geografie virtuală”, şi produce ceea ce McKenzie Wark a numit o experienţă de telestezie, o percepţie la distanţă,[11] despre care am vorbit indirect mai sus. E imposibil, de fapt, să degajăm această geografie virtuală a experienţei de experienţa noastră la prima mînă. Televiziunea “dublează şi problematizează”[12] geografia dobîndită prin experienţă. În propriile-mi studii, am abordat modul în care telestezia a “dublat şi problematizat” naraţiunile imigranţilor est-europeni care au întîlnit căderea comunismului ca spectatori de televiziune în Statele Unite. Amintirea propriei lor experienţe trăite e precipitată şi se pierde în faţa întîlnirii cu căderea comunismului. Acest conflict e amplificat de călătoriile lor efective, prin care se întorc în ţara copilăriei lor, şi, urmînd fluxurile televizuale, se aşteaptă la o întîlnire cu “istoria în facere”.

În fine, aş vrea să explicitez aici răspunsul meu la prima parte a întrebării. Comentariile mele despre transmisiunea Revoluţiei Române de către televizunea americană sugerează faptul că televiziunea e principala tehnologie a naţionalităţii, iar cele despre comercializarea Zidului Berlinului au evidenţiat, sper, modul în care concep televiziunea, atît ca o forţă activă în globalizare, cît şi ca tehnologia prin care e produs sensul nostru de “globalitate”. Îmi aduc aminte de remarcile lui Slavoj Zizek despre transmisiunile media a evenimentelor din fosta Yugoslavie: acestea au fost descrise dintr-o presupusă “poziţie a unui observator imparţial”, ca “spectacol sălbatic, străin sistemului nostru civilizat de valori”, în ciuda rolului evident pe care l-a jucat în evenimente “privirea occidentală”.[13] Una dintre cele mai puternice promisiuni/iluzii ale televiziunii globale a fost cea că oferă spectatorilor săi acces total la alte locuri şi locaţii, şi la “istoria în facere” de altundeva. Trebuie subliniată, aşadar, puterea televiziunii globale de a promite spectatorilor occidentali accesul total la teritorii ale “celuilalt”, creînd în acelaşi timp iluzia non-implicării vestului în aceste teritorii.

Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu

 ANDALUNA BORCILĂ. Născută în Cluj-Napoca, trăieşte în Lansing, Michigan. Predă în departamentele interdisciplinare de Umanioare, Cultură şi Artele Scrisului, şi Literatură Comparată şi Politică la Colegiul James Madison College, Michigan State University. Lucrările sale publicate se concentrează pe reprezentări ale “Europei de Est” după sfîrşitul Războiului Rece şi, în particular, reprezentări americane ale postcomunismului.

 KONRAD PETROVSZKY. Studii de istorie a sud-estului Europei, filozofie, şi limbi slave la München si Berlin. Doctorand în istorie la Freie Universität Berlin, cu o teză despre practicile istoriografice în modernitatea timpurie a Sud-Estului European.