”Dealul”. Astfel e localizează și numesc localnicii din Roșia Montană exploatarea de la Roșia Poieni. ”Dealul” este însă, în realitate, o imensă și năucitoare gaură sfredelită în munte. Explicația inversiunii e simplă: pentru a ajunge la Roșia Poieni, cei din Roșia Montană trebuie să urce ”Dealul”. Așadar, totul depinde de perspectivă: din vale vezi un deal pe care trebuie să te cațeri, când ai ajuns sus, un imens hău ți se deschide în fața ochilor.
Din vale, mai dinspre București și, mai exact, din studiourile Realitatea TV, unde a fost invitat aseară, premierul Mihai Răzvan Ungureanu privea mândru spre măreața privatizare Cupru Min. Cu o aroganță demnă de cauze mai bune, MRU a început să explice savant cum e cu concentrația de cupru din sutele de milioane de tone de minereu, cum a fost cu tehnologia sovietică și cum va fi de acum înainte cu ”noua tehnică”. De asemenea, a mai explicat premierul și cum e cu poluarea Abrudelului (despre care nu era prea sigur dacă e pârâu sau râu), ”din cauza ploilor care au scos la suprafață cuprul”. Pe tot parcursul discursului MRU a afișat o siguranță absolut extraordinară, combinând cifre și procente subzecimale (pentru a lăsa impresia expertului), cu atacuri disprețuitoare la adresa celor care ”nu vor să-și vândă țara”. Din modul în care a reacționat (mai exact: după cum NU a reacționat), Emil Hurezeanu părea convins de argumentația premierului. La fel cum, bănuiesc, au fost convinși și zeci (ori sute) de mii de telespectatori.
Însă MRU e în aceeași situație cu polițistul din poveste care, la examenul de promovare, îi spune examinatorului că ”e sigur că 2×2=5”. Motiv pentru examinator să-l felicite: ”Bravo, bă! Prost, dar sigur!”. Întâmplarea face ca Roșia Poieni să fie ”în deal” de Roșia Montană. Iar mulți dintre localnicii din Roșia Montană să fi lucrat la Roșia Poieni. Foști mineri, foști maiștri și și foști ingineri trebuie să se fi distrat bine aseară pe seama ”siguranței” premierului. Pentru că ei știu (și oricine face o vizită la Roșia Poieni se poate convinge) că problema rentabilității Cupru Min nu e dată atât de concentrație ori de ”tehnologia sovietică”, ci de forma zăcământului și de prețul cuprului pe piața europeană și mondială. Mai exact de faptul că, la aceeași concentrație a cuprului în minereu, cantitatea de descopertă (material steril, care trebuie îndepărtat) este mult mai mare comparativ cu exploatarea de până acum (adică crește semnificativ ”munca în zadar” – înlăturarea sterilului pentru a ajunge la minereu). Iar povestea cu ”ploile care au scos cuprul la suprafață” (și de aici poluarea) e de râsul fazanilor: păi de-ar fi așa, n-ar mai fi nevoie de nicio exploatare, doar de niște site care să ”recolteze” cuprul scos afară de ploi… După ce să mai bagi sute de milioane de euro în tehnologie? Că mare problemă a poluării vine de la iazul de decantare de la Valea Șesii e un ”amănunt” prea puțin important pentru un premier care tocmai deplângea lipsa de profesionalism a celor care se pronunțaseră pe acest subiect.
Problema de perspectivă (de ce vede MRU ca fiind un deal ceea ce, în realitate, e o imensă gaură) nu e legată însă de partea tehnică. Nu teama de ”a nu vinde țara” e cea care irită și e revoltătoare în cazul privatizării Cupru Min, ci numeroasele nebuloase (despre care am mai scris): faptul că reprezentanții Ministerului Economiei habar nu au cui au vândut cuprul de la Roșia Poieni și că nu există nicio garanție legată de investițiile necesare continuării exploatării rentabile a cuprului. Mai mult, atunci când vorbește despre ”profit”, MRU uită să explice în buzunarul cui se contabilizează. 200 de milioane de euro în buzunarul statului, comparativ cu miliardele de euro în buzunarul unor necunoscuți e o disproporție supărătoare. Pentru a nu mai lua în calcul ipoteza în care (în lipsa obligației de a investi și în lipsa unui acord de mediu – exploatarea de la Roșia Poieni fiind în ilegalitate de la sfârșitul anului trecut) Cupru Min a fost cumpărată (de fapt) pentru a fi închisă (eliminată de pe piața cuprului). Iar afirmația conform căreia ”resursele de cupru vor fi folosite preponderent în industria națională” e de o naivitate absolut condamnabilă, în condițiile în care chiar MRU a recunoscut aseară că fabrica de la Zlatna (care procesa minereul) a fost tăiată și vândută la fier vechi…
***
Tot ieri, a făcut vâlvă constituirea de către MRU a unui Consiliu Consultativ pentru mediul de afaceri. Și am văzut/auzit/citit destule laude pentru această inițiativă. Tare îmi vine să cred că și în acest caz, cei mai mulți văd doar ”dealul”, nu și ”gaura”. Mediul de afaceri (și lista Consiliului e sugestivă în acest sens) va urmări mereu profitul. Propriul profit însă. Nicidecum bunăstarea socială. Fără nicio reținere, MRU a invocat modelul corporatist (bazat pe eficiență și profit) care a stat la înființarea Consiliului Consultativ. Să fim bine înțeleși: eficiența și profitul nu sunt de condamnat. Dar ele nu pot funcționa înafara unui echilibru social. Adică pot funcționa, dar cu consecințe dramatice. Ce e deal (profit) pentru unii, pentru alții reprezintă o imensă gaură. Cele mai importante previziuni ale celor mai importanți economiști, finanțiști, CEO etc. (la nivel mondial) s-au dovedit a fi eronate de la un capăt la altul. Iar principalul motiv pentru care s-a întâmplat acest lucru e faptul că ”marii experți” au ignorat factorul social (și uman) în analizele lor. Au lucrat cu cifre, tabele și power-point-uri, nu cu oameni. În 2012, MRU a decis să înființeze un Consiliu Consultativ exclusiv pe bază de specialiști în economie. Mai anacronic decât atât nici că se putea.
***
P.S.: Și pentru că partea cu Roșia Montană mi-a fost ”lăsată” de Costi Rogozanu tot mie. “Am stat de vorbă cu miniştrii Economiei, Mediului şi cu ministrul Culturii şi i-am rugat să îmi ofere, într-un interval de timp convenabil pentru ei din punct de vedere birocratic, o fotografie exactă a felului în care trece proiectul Roşia Montană prin diferite instanţe de avizare. Ca să îmi dau şi eu seama de ce există această întârziere enormă, din 1997 şi până acum. (…) Am o atitudine absolut neutră, dar în acelaşi timp interesată economic. (…) Sunt foarte multe proiecte, investiţii majore în statul român, care au fost omorâte prin refuzul de a lua decizii la momentul oportun”, a afirmat MRU legat de acest subiect.
Să le luăm pe rând:
– Că MRU nu știe ce se întâmplă și care e stadiul proiectului de la Roșia Montana e o glumă tristă: e genul de explicație pe care au oferit-o (la vremea lor) și alții (Boc, la instalarea în funcție, Băsescu, în duelul electoral cu Geoană) – e un fel de ”tragere de timp” și de ”mimare a neutralității”; în cazul lui MRU faptul că nu are ”o fotografie exactă” este chiar condamnabil: ținând cont de caracterul internațional al afacerii de la Roșia Montană, prin fișa postului (a postului anterior deținut de MRU) acesta ar fi trebuit să aibă deja ”fotografia” (și nu am nici cea mai mică îndoială că prietena și fosta sa purtătoare de cuvânt Corina Vințan, acum parteneră de afaceri cu RMGC, nu l-a pus în temă);
– Vorbind despre ”o întârziere enormă” și de faptul că ”investiții majore în statul român au fost omorâte prin refuzul de a lua decizii la momentul oportun”, MRU a ieșit însă din neutralitatea pe care o invocă – practic a dat un verdict înainte chiar de a primi informațiile pe care le-a solicitat: de vină pentru întârziere (dă de înțeles MRU) ar fi birocrația și frica de a lua o decizie (ultima afirmație e împrumutată de la Băsescu) și nicidecum incapacitatea RMGC de a realiza în tot acest timp un proiect legal, ne-distructiv (pentru comunitate, mediu și patrimoniu) și profitabil (pentru România și cetățenii români).