De la votul cenzitar la rasism social
Tot mai multă lume propune votul cenzitar: să nu voteze cei fără un anumit venit şi fără un anumit nivel de educaţie. Adică să revenim la secolul al XIX-lea cînd drepturile politice erau legate direct de proprietatea deţinută şi de anumite poziţii în ierarhia socială. Atunci dreptul de a decide aparţinea unui număr minim de cetăţeni care produceau legi pentru cei mulţi nereprezentaţi de nimeni. Pentru votul universal şi pentru diverse drepturi sociale, economice şi politice s-a plătit un preţ scump, pentru că ele nu au fost oferite benevol de cei ce deţineau puterea politică şi economică, ci au fost cedate în urma unui lung proces de lupte politice şi sociale. Aceste drepturi care păreau cîştigate definitiv şi care au fost scrise în Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului (dreptul la muncă, la sănătate, educaţie, asistenţă socială, liberă expresie etc.) începem să le pierdem prin diverse noi scheme legislative făcute sub presiunea capitalului cu al său lobby distrugător şi, mai ales, prin extinderea proprietăţii private în sectoarele publice (în mod special în sănătate şi educaţie). Deja, în mai toată lumea, a devenit un lucru comun să afirmăm că dreptul la muncă a ajuns un privilegiu şi un lux: nimeni nu vrea să ne mai exploateze. Deci cînd vorbim de drepturi, vorbim nu doar de drepturi politice, ci şi de drepturi sociale şi economice. E bine să nu uităm că dreptul politic nu face doi bani dacă ne sînt luate drepturile sociale şi economice.
Dar iată că a venit şi vremea ca drepturile politice să fie puse în discuţie. Acum tot mai multă lume din zona neoconservatoare, şi mai nou, spre surprinderea mea, chiar din zona liberală, revine la ideea votului cenzitar. Exemplu: cotidianul Gândul (după ce propusese o discuţie pe temă şi Moise Guran la Europa FM) propune direct: “Aţi fi de acord să nu voteze cei care au un venit de sub 2000 lei?”. Da? De obicei aşa începe totul. De la întrebările şi soluţiile propuse de o „elită” bine „plasată” politic şi economic: de ce să aibă aceleaşi drepturi cu „noi” şi „sărăntocii”, „beţivii”, „inculţii”, „necivilizaţii”, „străinii” etc.? Evident, „noi cei aleşi” definim limita sărăciei, competenţei politice, criteriile civilizaţiei etc. În loc să căutăm cauzele unor probleme şi să găsim forme şi mecanisme de „emancipare politică” a grupurilor marginale, defavorizate, în loc să li se ofere acces la educaţie etc. vine soluţia: exluderea unor grupuri întregi de la drepturile politice, electorale, retragerea dreptului de a participa la viaţa publică. Asta se numeşte simplu: un obişnuit fascism sau rasism social, iar îndemnul la vot cenzitar încalcă principiul constituţional al egalităţii între cetăţeni şi pentru asta ar trebui dată o amendă.
De ce avem CNCD? Ce spune la Constituţie? Articolul 4 aliniatul 2: „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”. Ce zice ORDONANTA nr. 137 din 31 august 2000 Art.2: „Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vîrstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”
Dar să fim serioşi: cine se sesizează în România cînd rasismul social este o modă practicată de mai toată supranumita noastră elită şi e rostită aproape programatic de politiceni şi chiar de către preşedintele ţării? Dar să vedem cum stăm.
Cine poate plăti preţul „democraţiei cenzitare” în România?
Să facem un calcul:
- Mai mult de jumătate dintre românii care lucrează legal au venituri nete din contractele de muncă de cel mult 1.000 lei pe lună. Concluzia se desprinde din analiza datelor publicate de Ministerul Muncii. Potrivit acestora, o treime dintre salariaţi obţine cel mult 850 lei net.
- Fie că sunt angajaţi cu contracte de muncă cu normă întreagă sau cu timp parţial de lucru, românii au, cel puţin oficial, câştiguri foarte mici. Statisticile Ministerului Muncii arată că peste două treimi dintre salariaţii cu contracte de muncă cu normă întreagă, însemnând 73% din total, abia ajung la un salariu mediu net lunar de 1.600 lei. Mai grav este că, mai mult de jumătate dintre ei, adică în jur de 2,5 milioane de persoane, iau lunar pentru munca prestată în jur de 1.000 lei.
- la sfarsitul lui 2011, lucrau in economie 6,647 de milioane de persoane, iar angajatorii au raportat un numar de 4,297 de salariați, rezultând că 2,348 de milioane de oameni munceau la negru.
- Numărul mediu de pensionari a scăzut în primul trimestru din acest an cu 58.000 de persoane de faţă de acelaşi trimestru al anului precedent, şi cu 18.000 de persoane faţă de trimestrul patru din 2013, şi a ajuns la 5,37 milioane de pensionari. În aceeaşi perioadă, pensia medie lunară a fost de 844 de lei, mai mare cu 6,2% faţă de acelaşi trimestru al anului precedent şi cu 4,1% faţă de ultimul trimestru din 2013, se mai arată în comunicatul INS (sursa).
- Aproximativ 2,5 milioane de români muncesc în străinătate, cei mai mulţi în Italia şi Spania.
- Potrivit situatiei publicate de BEC, numărul total al alegătorilor este 18.248.414 (2012).
- Cine mai are dreptul la vot ? Un maxim de 5% pîna la 10 % din cetăţenii acestei ţări?
- Vrem să revenim la Constituţia de la 1866. Să ne amintim cum era. „Dreptul de vot a fost condiţionat de un cens de avere foarte mare, iar corpul electoral era împărţit în colegii, după avere şi proprietăți. Astfel, pentru alegerea Adunării Deputaţilor, alegătorii urmau să fie grupaţi în 4 colegii. Din primul colegiu făceau parte cei cu un venit funciar mai mare de 300 galbeni, din al doilea cei care aveau între 100 si 300 de galbeni, din al treilea cei care plăteau o dare de 80 de lei, iar din cel de-al patrulea colegiu – cei care plăteau o dare cît de mică către stat. Membrii Camerei erau aleşi pe o perioadă de patru ani. Pentru desemnarea Senatului, Constituţia prevedea împărţirea alegătorilor în două colegii în fiecare judeţ, care desemnau fiecare cîte un senator. În primul colegiu întrau alegătorii cu un venit funciar anual de peste 300 de galbeni, iar în cel de-al doilea – cei cu un venit mai mic. Existau și membri de drept ai Senatului, precum moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani şi mitropoliţii şi episcopii eparhioţi. Senatorii erau aleşi pe o perioadă de opt ani, fiind înnoiţi pe jumătate la fiecare patru ani prin tragerea la sorţi a unui membru în fiecare judeţ. Campaniile electorale se desfăşurau exclusiv în oraşe, ţărănimea votînd în colegiul al 3-lea, nu direct, ci prin delegați” (sursa).