Cei care văd un dezastru în învăţămîntul românesc de astăzi uită. Noi uităm foarte mult, în general. A fost de-ajuns să urmăresc cele două episoade ale bilanţului anilor 1990, la emisiunea România, te iubesc de la PRO TV, pentru a-mi aminti ceea ce nu doar memoria intelectului, dar şi cea a afectului uitaseră. Imaginile au un efect uluitor asupra acestuia din urmă. A fost suficient să-l aud pe Ion Iliescu mulţumindu-le minerilor, pentru a fi cuprins iar de neîmpăcare faţă de acei primi ani postrevoluţionari. Şi ştiu că mie mi-a fost mult mai uşor să uit, pentru că eram adolescent şi înţelegeam prea puţin din ceea ce se întîmpla. În încercarea lor, uneori disperată, de a ascunde felul în care un stat puternic, dar putred, a trecut în proprietatea privată a unei oligarhii, liderii politici ai anilor ’90 au călcat peste cadavre.
Tot ceea ce fusese construit urma să fie distrus, pentru că fundamentul se topise, şi, încet, a început să fie pusă temelia pentru alte construcţii. Mult mai şubredă. Această temelie, care fusese contestată şi delegitimată, în ceea ce mă priveşte, este un anume discurs public. În clipa în care Ceauşescu a fost huiduit, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, un întreg discurs s-a surpat. Nu erau doar cuvintele lui care nu-şi mai găseau locul public, ci toate cuvintele publice care fuseseră pînă atunci susţinute de şi care susţineau la rîndul lor cuvintele lui Ceauşescu – toate discursurile instituţionale, începînd cu cel al instituţiei celei mai vizibile: Televiziunea Română. Ultimul care s-a schimbat a fost discursul cotidian, dar o investigaţie în sensul acesta implică o analiză a schimbărilor din media românească, şi din literatura nouă, pentru care nu e acum locul. Învăţămîntul este o astfel de instituţie al cărei discurs din comunism urma să devină repede desuet.
Mă întorc puţin la anii ’80 şi la două filme care consacră o anumită imagine a vieţii de liceu de atunci: Liceenii, din 1987, şi Declaraţie de dragoste (1985), filmele lui Nicolae Corjos. Nu se poate vorbi despre învăţămîntul românesc din acei ani fără imaginile-cult din Liceenii. Liceul era, mai întîi de toate, locul unei autorităţi care se exercita fie distant şi ineficient (Isoscel, profa de mate), fie apropiat şi carismatic (Socrate, proful de filozofie). Nimic nu e întîmplător în acest film-oglindă: nici faptul că literatura română este o materie nereprezentată de vreun personaj memorabil şi nici faptul că limbile străine par să lipsească din programă. Altceva e însă prezent: atelierul, anticamera întreprinderii şi a şantierului. Atelierul este locul apariţiei conştiinţei de sine a omului comunist, Mihai în cazul nostru, care intră noaptea pentru a executa bine piesa (metalică) pe care o ratase de dimineaţă. Nu trebuie uitat aşadar locul central al cultului muncii în perioada comunistă, din păcate subminat de penuria generalizată, de energie şi logistică, din ultimul deceniu ceauşist.
Alexandru, din Declaraţie de dragoste, are de ales între două profesiuni: cea de medic (pe care şi-o doreşte mama pentru fiu) şi cea de inginer de şantier (pe care şi-o doreşte fiul, ca ideal masculin al bărbatului comunist). Omul nou este în primul rînd bărbat, un bărbat care poate domina natura, o poate supune şi care, prin raţiune, reuşeşte să înţeleagă şi să se facă iubit de către femeie. Însăşi femeia comunistă este o fiinţă mai degrabă raţională – Dana (Liceenii) cîştigă concursuri de şah şi are rezultate excelente la matematică. În cele din urmă, Alexandru alege să devină inginer, urmîndu-şi tatăl şi idealul comun al construirii unei noi societăţi.
Cultura artistică e superficial reprezentată în film şi instanţiată de un concert de muzică clasică de la Ateneu, iar cultura tînără are parte de scena discotecii, bucolică, şi de un afiş cu Cenaclul Flacăra, filmat în treacăt, o secundă, pe care un spectator neatent îl poate scăpa uşor. Iubirea e pusă în scenă naiv: în Declaraţie de dragoste, Alexandru, un băiat inteligent de familie bună, dispreţuieşte frivolitatea, de altfel timidă, a unei prietene de familie care se îndrăgosteşte de el, în favoarea seriozităţii unei fete simple, autentice, Ioana, care-i devine soţie – putem spune că ne aflăm în epoca artei didactice, de început de secol XIX.
Între 1987 şi 2009, schimbările sînt majore. Dacă în Liceenii aveam de-a face cu o imagine idilizată a unei societăţi suferinde, un alt film, din 2009, reuşeşte să transmită în primul rînd ideea declasării instituţiei şcolii, dar şi să afirme supremaţia alegerii individuale, dincolo de orice cod moral.
Ce e, aşadar, învăţămîntul românesc în 1989? O instituţie învechită, dar credibilă încă. Unde privilegiul era al domeniului tehnic în defavoarea celui umanist şi mai ales al vechiului în defavoarea noului. Vechiul înseamnă: ideologie conservatoare (deşi „revoluţionară“ în acelaşi timp), ştiinţe exacte care cer mai degrabă deducţie decît inducţie (lipseşte imaginarul tehnicist, pentru că lipseşte dotarea tehnică), afectivitate şi gust orientate etic, înspre bine şi stabilitate, în raport cu care revolta e mai degrabă simptom al inconştienţei, iar normativitatea socială ideal absolut. Toate acestea sînt ratificate de intervenţia timidă a unei psihologii elementare, simpliste (problemele sufletului individual sînt inerente, dar ele pot fi rezolvate în cadrul social al societăţii comuniste). Noul, respins, însemna: cultivarea deschiderilor culturale, oferirea de alternative binelui oficial – relativizarea sistemului de valori, cu alte cuvinte, dar şi permisivitate la cultura de consum occidentală.
O revoluţie e întotdeaua nenorocirea unei instituţii solide. Învăţămîntul românesc era, în 1989, o instituţie solidă, la fel ca şi statul român, cu toată corupţia din sistem, devenită cronică în anii 1980, dar în comparaţie cu care corupţia de acum pare monstruoasă. Destrămarea discursului oficial antrenează distrugerea autorităţii şcolii, fapt pe care societăţile occidentale îl cunosc de la sfîrşitul anilor 1960, dar îl experimentează într-un ritm suficient de lent pentru a putea emite prognoze şi prescripţii. Într-o clipă, statul român a pierdut, în 1989, o autoritate pe care şi-o dobîndise cu greu, adesea prin samavolnicii, prin crime, dar pe care reuşise s-o cimenteze, fie şi prin teamă. În învăţămînt, repartiţia era o catastrofă pentru cadrele didactice, dar o mană cerească pentru elevi – şi e suficient să ne amintim cum vîrfurile generaţiei literare optzeciste predau, în anii ’80, în sate uitate de lume, dar nu şi de stat. Sate care abia acum sînt cu totul izolate şi ai căror locuitori au tot mai puţine şanse de a se realiza social. Bruscheţea schimbărilor marchează decisiv discursul instituţional al învăţămîntului românesc. Voi nota cîteva dintre ele.
1. Învăţămîntul privat. Un echilibru între un sistem de stat şi unul privat de învăţămînt ar fi asigurat, poate, o tranziţie ceva mai puţin nocivă de la centralismul comunist la relativismul capitalist-democratic. Numai că nu s-a întîmplat aşa. Pierzînd puterea politică, cei care o deţineau au încercat – şi mulţi au reuşit – să o compenseze prin putere financiară. Practic, ei au înlocuit o putere simbolică cu altă putere simbolică: posesia statului cu posesia banilor care pot fi convertiţi în orice, inclusiv posesia statului. De aceea, reţeaua de învăţămînt superior privat românesc a apărut de la bun început ca o reţea de capital. În interiorul ei, facultăţile au evoluat însă diferit. Cele mai vechi şi mai oprimate de regimul anterior au devenit cel mai greu de transplantat în învăţămîntul privat: facultăţile de ştiinţe umane care funcţionau de bine de rău în momentul revoluţiei au ţinut la prestigiul lor, ceea ce face ca cele mai bune facultăţi de litere din ţară să fie astăzi cele care erau şi în perioada comunistă.
Altele, cum este Facultatea de Psihologie, desfiinţată între timp, s-a regrupat atît la stat, cît şi la privat în mod mai degrabă uniform. Există facultăţi de psihologie foarte bune la toate marile universităţi private din Bucureşti. Altele, facultăţile tehnice, care necesită o logistică bogată, n-au putut funcţiona în reţeaua privată şi, de altfel, nici la stat nu le-a mers prea bine. Pentru că, dintr-o dată, construcţia României comuniste s-a oprit. Facultăţile care formau mîna de lucru pentru această vastă construcţie au pierdut studenţi. Pe de altă parte, asuprit, învăţămîntul umanist a căpătat amploare, dar s-a creat o falie tot mai mare între avergura lui şi competenţele cadrelor didactice, limitate în calitate şi cantitate. Paradoxal, personajele importante în învăţămîntul românesc de după 1989 au rămas tot profa de mate (pentru superdotaţii care au ocazia să plece cu o bursă la o universitate occidentală) şi proful de filozofie, transformat în profesor de „comunicare“, de „relaţii publice“, de „civilizaţie“, de „ştiinţe politice“, „sociologie“, tot atîtea denumiri noi care nu acoperă însă nici un domeniu de competenţe precise.
Instabilitatea instituţiei învăţămîntului era normală, dar nu era vorba numai de atît. Era vorba de altceva, mai grav: pierderea propriei identităţi. Pe de o parte, profesorii din preuniversitar continuau să spună ceea ce ştiau, dar mesajul lor era tot mai bruiat de cel al societăţii de consum emergente. Pe de alta, profesorii tineri, cu o pregătire tot mai precară, cu probleme financiare tot mai mari, făceau tot mai greu faţă cererii de autoritate de pe piaţa de învăţămînt. Discursul lor nu reuşea să se armonizeze într-un concert instituţional, pentru că societatea nu producea, sub zgomotul strigătelor de la mitinguri, nici un enunţ coerent. La sfîrşitul anilor ’90, autoritatea şcolii s-a văzut slăbită prin două noi concurenţe: Internetul, pe de o parte, manualele alternative, pe de alta.
2. Manualele alternative au făcut ca ideea unui discurs unic de cunoaştere să cadă în desuetudine nu doar la nivelul conştiinţei intelectuale mature (o evidenţă), dar şi pentru conştiinţele fragede ale elevilor, de acum îndatorate în mod decisiv unităţii discursului familial. Liantul dintre şcoală şi familie s-a rupt. Sau, dacă a rezistat, uneori, a fost datorită solidităţii familiei.
3. Pe de altă parte, Internetul a retezat preeminenţa şcolii în rolul de difuzor oficial de cunoaştere şi a făcut tot mai grea personalizarea relaţiei elev-profesor. Cine e autorul unui referat? Ale cui sînt ideile sau a cui este limba întrebuinţată de numele care se semnează în josul sau susul paginii unei lucrări-temă de casă?
4. Treptat, a intervenit presa de scandal, care se dezvoltă odată cu scăderea interesului public pentru politică. Presa tabloidă aruncă asupra vieţii o grilă duală – probabil de origine îndepărtat protestantă, în măsura în care ea apare într-o cultură protestantă – unde spaţiul privat, plin de suferinţe şi de ispite, se opune spaţiului public, aseptic, dar fals. Şcoala devine astfel locului unei saga pasionale, în care o morală presupus strictă (oferită ca model forte al instituţiei şcolii, evident supralicitat pentru a putea înlesni antiteza cu imoralitatea izbucnită din loc în loc) este contrazisă punctual şi dureros de pasiuni, patimi şi deviaţii letale, numite, după caz, profa sexy, profa criminală, eleva porno. Asemenea alveole intime şi intimiste în spaţiul şcolii există dintotdeauna, dar ele capătă, în societatea presei tabloide, o importanţă covîrşitoare, care face din şcoală mai degrabă un loc al pierzaniei decît o cetate a integrării sociale, aşa cum, în povestirile marchizului de Sade, mănăstirea adăposteşte, sub un acoperiş cast, dezlănţuiri carnale şi infernale inimaginabile. Această sciziune a imaginarului social, astăzi acceptată de toată lumea, aruncă şcoala, care se lasă ea însăşi percepută prin grila tabloidă, în desuetudine. Voi reveni.
5. Odată cu mercantilizarea societăţii, şcolii i se cere tot mai mult să transmită deprinderi practice. Facultăţile trebuie să devină tot mai mult stagii de lucru în vederea angajării ulterioare, nu locuri ale formării intelectuale. Ce ştii să faci devine covîrşitor în raport cu ce ştii să gîndeşti, dar trebuie remarcat că cele două cunoaşteri nu sînt în mod necesar contradictorii. Este însă foarte greu de elaborat un discurs accesibil care să valideze relaţia de interdependenţă dintre a face şi a gîndi, într-o societate care respinge teoria pe motiv că îndoctrinează ideologic, că e stearpă sau, pur şi simplu, că e elitistă. Şi trebuie spus că „teoreticienii“ români, în sens larg, fac prea puţin pentru a rebrandui semnificaţia curentă a noţiunii de teorie. În acest context apar fel de fel de specializări cu referinţă pragmatică, care fac aluzie la un nou statut social şi cultural de dobîndit (Facultatea de Studii Europene, de pildă, sau Facultatea de Marketing, Management, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, secţia de Limbi Moderne Aplicate* etc.) într-un context social nou, al schimbului şi al eficienţei generalizate.
6. Dacă învăţămîntul preuniversitar devine locul demitizărilor precoce – simptomatică e prezenţa Andreei Esca într-un manual alternativ de istorie contemporană, la sfîrşitul anilor ’90 –, învăţămîntul universitar ascultă de logica profitului, mai ales după promulgarea legii autofinanţării şi apariţia autonomiei universitare. Universităţile, cu precădere cele private, devin hypermarketuri de produse de învăţămînt, cel mai adesea ieftine şi proaste (pentru că nimeni nu îndrăzneşte să propună produse scumpe şi de calitate). Uneori, produsul oferit este, de fapt, imposibil de consumat: de pildă, o specializare ca japoneza în regim de învăţămînt la distanţă, fără test de cunoştinţe prealabil. În domeniul învăţămîntului universitar, România se află în 2010 la nivelul economiei din primii ani de după revoluţie, cînd comerţul se conducea exclusiv după regula produselor ieftine şi multe şi a cumpărătorilor săraci şi lipsiţi de informaţie.
Este imposibil ca o societate pe jumătate rurală, pe alt sfert proaspăt urbanizată, cu un învăţămînt public gratuit recent, inaugurat de cîteva decenii (o generaţie), orientat cvasiexclusiv către învăţămîntul tehnic, să fie integrată în douăzeci de ani în vaste reţele de învăţămînt umanist, integrare care presupune o cultură a opţiunilor culturale pe care statele occidentale le cunosc de secole. Spre deosebire de învăţămîntul tehnic, însă, care oferă bază materială şi cunoştinţe practice cuantificabile, cel umanist este ambiguu şi greu de evaluat. Dar el oferă ceva aflat la mare preţ în societatea capitalistă: rapiditatea. Trei ani de Litere sau Psihologie nu înseamnă sacrificii materiale şi psihice asemănătoare cu şase ani de Medicină sau Arhitectură, sau chiar patru de Drept. Învăţămîntul umanist ar putea fi numit industria uşoară a învăţămîntului, faţă de care cel tehnic ar fi industria grea. În prezent, secătuirii acestuia din urmă îi corespunde înflorirea relativă a primului. Învăţămîntul umanist românesc nu are, însă, tradiţie.
El nu poate propune norme, nu poate impune protocoale, este complet lipsit de autoritate. El nu formează filozofi, aşadar, ci mai degrabă contribuie la dezvoltarea sociabilităţii urbane. Acesta este singurul lui rol social în România: formează specialişti sau măcar diletanţi în comunicare publică, adică integrează contingente de tineri în discursul capitalist, de care România are aparent nevoie. În timp ce în India, China, Brazilia şi Rusia, ca să nu mai vorbim de Occident, accentul pus pe învăţămîntul tehnic în condiţiile Pămîntului plat (Thomas Friedman) anticipează o viitoare împărţire a puterii economice şi culturale pe glob, România, alături de alte ţări post-comuniste formează competenţele viitorilor secretari ai specialiştilor de mîine.
Şcoala este astăzi o instituţie desuetă. Deşi a dispus de un răgaz de douăzeci de ani pentru a se renova, n-a putut face acest lucru. Şi nu numai din inerţie, organizare proastă şi lipsă de competenţe, ci în principal datorită impunerii ca valoare supremă în societate a iniţiativei private. În Liceenii, şcoala reprezenta locul unui pasaj inconturnabil către maturitate, conform unui traseu individual şi social în acelaşi timp, care era acreditat de discursul societal – unul şi acelaşi – conform unei cosmicităţi sociale în care indivizii îşi puneau gesturile şi cuvintele de acord cu cele canonice. În Eleva porno exmatriculată, peliculă XXX realizată în 2009 cu respectiva elevă (Alexandra), olimpică la biologie şi dată afară disciplinar de la Liceul Ion Creangă din Bucureşti, liceenii sînt alt fel de indivizi, iar şcoala are parte de o altă imagine. Filmul în cauză este prezentat, remarcabil pentru o peliculă porno, drept un pamflet. Nici o scenă fierbinte nu apare în primele 25 de minute. Două eleve, dintre care una e Alexandra, stau la o masă. Alexandra îşi face temele. La un moment dat, începe să vorbească despre situaţia ei: fusese dată afară din liceu şi se simţea nedreptăţită.
Nu e nimic autentic în acest film, nu vreau să insinuez aşa ceva. Discursul e prost interpretat, simplist, scenariul e aşadar nul, iar actriţele şi actorul din rolurile principale joacă prost în minutele decente ale peliculei. Dar nici Liceenii nu era un film mare. Nu de aceea le discut aici. În Eleva porno exmatriculată, conducerea liceului respectiv e numită cretină, iar eleva se consideră pedepsită inutil, fără nici o vină. Locul afirmării nu e şcoala, ci televiziunea: „Poate voi primi vreun contract pe la vreo televiziune“, spune personajul acestei autoficţiuni filmate, ceea ce „este bine pentru mine“. Contextul e simplu: cum să te realizezi în viaţă, într-o societate individualistă şi rea. Cum? Dacă înveţi bine, cum se pare că învaţă Alexandra (fără să exagerăm, însă: e suficient să-i percepi accentul pentru a vedea că n-ai de-a face cu vreun geniu), nu ajungi decît să-ţi justifici adevărata alegere personală care te va propulsa înspre realizarea autonomiei personale. Alegerea este determinată exclusiv de oportunitate, nu de formaţia dobîndită. Ea presupune dezvrăjirea, aruncarea la gunoi a Moş Crăciunilor unei minţi infantile, pentru realizarea ulterioară a sinelui. A juca în filme porno înseamnă să accepţi o agresiune, să te obişnuieşti cu ea şi să colaborezi cu ea pentru a fi capabil, mai tîrziu, să-ţi închizi sinele într-un spaţiu privat.
Privatizarea sinelui este echivalentă cu realizarea sinelui, iar această închidere, văzută ca o construcţie, cere bani. Scopul – producerea de bani – scuză orice mijloc, atîta vreme cît nu atentezi la libertatea semenilor. Şcoala nu mai este un pasaj obligatoriu al realizării de sine, ci o cutumă încă greu de ocolit, pe care o poţi exploata din perspectiva alegerii făcute. Şcoala este, în acest film, semnul închistării, al prejudecăţilor; un personaj colectiv, batjocorit în cele din urmă. Pentru că scenariul prevede apariţia unui ajutor nesperat pentru tînăra starletă: un inspector află toată tărăşenia şi, revoltat de nedreptatea comisă împotriva fetei, se hotărăşte s-o ajute. O cheamă la birou (minister? inspectorat?) şi îi ţine un discurs de vreo zece minute, agrementat cu citate din Codul Civil, supralicitînd ideea că, în afara şcolii, elevul este liber să-şi ducă viaţa aşa cum crede de cuviinţă. Aria de influenţă a şcolii se află aşadar redusă la incinta unei clădiri şi la un program, dar nici măcar acolo instituţia nu e respectată: de aceea apar, de la sfîrşitul anilor ’90, jandarmii.
În final, personajul inspectorului regizează, împreună cu cele două eleve, orgia care conferă peliculei caracterul înscris pe etichetă. Asta nu mai are nici o importanţă în sine. Dar, pentru că filmul porno este locul unui non-discurs, Eleva porno exmatriculată consacră dispariţia discursului instituţional al învăţămîntului. Şcoala nu dispare, cum nici regii nu dispar din organigrama politică a Franţei după 1792. Locul ei este însă de acum unul interior, rezultatul unei alegeri individuale, egală ca gest cu alegerea de a face filme porno pentru a-ţi putea construi apoi spaţiului personal. Statul care susţinea şcoala nu mai există. Instituţiile sale abia răzbesc întru supravieţuire. Individul e liber, dar are de parcurs încă un traseu formal ai cărui paznici trebuie să-l adapteze mereu cerinţelor individului tot mai puternic, tot mai suveran. Nu-i nimic rău în asta, e doar periculos pentru o societate care alege mai degrabă spontan, animalic. Căreia nu-i rămîne decît să înveţe, de-acum, din greşelile proprii. Alexandra va muri de SIDA sau va deveni ceva în viaţă. Dana şi Mihai au murit, în decembrie 1989. S-o urmărim de-acum pe Alexandra.
––––––––––
* Ca şi cînd ar exista situaţii în care limbile moderne n-ar fi aplicate.
Imagine: Ciprian Mureşan / Pioneer, 2006. Pencil on paper